sâmbătă, 7 aprilie 2018

Schimbul 1. Albastru. Dosarul




            În şpan se intra cam pe la şapte şi jumătate. Până atunci maiştrii, şefii formaţiilor, se informau deja la montaj care sunt lipsurile. Prima grijă când intrau în secţie era să treacă pe la căpătâiul bolnavului. Montajul, aflându-se imediat în dreapta, arăta ca un spital de campanie unde bolnavul agoniza conectat la aparate. Trebuiau să-i citească pe rând pulsul, tensiunea arterială şi restul… Fiecare pe specialitatea şi domeniul lui şi să-şi consemneze conştiincios în carnet datele din fişa medicală. Rar se întâmpla să găseşti bolnavul sănătos şi în stare normală, adică să-şi fi făcut norma de cutii de viteze în schimbul trei, fără nici o problemă.

Ori gâfâia cu respiraţia întretăiată, ori avea febră şi i se ridicase tensiunea de-i săreau piuliţele din senin, nerezistându-le filetul la cuplu de strângere, ori îl dureau rinichii, ori nu mai funcţiona ficatul, ori i se blocaseră sateliţii... Să te ferească sfântul să i se urce problemele la cap şi bolnavul să fluiere în viteza IV-a ca nebunul! Sau să calce strâmb, fie pinionul de atac, fie roata conică, să strice pata de contact. Greu să înţelegi viaţa de cuplu!…  Atunci era al dracului de tot!

Fiecare în sinea lui era pregătit de răul cel mai rău! Se strângeau la capul bolnavului în bancul de probă toţi specialiştii, plus corul de bocitoare, de parcă se dăduse cu goarna. Nu mai aveai loc de atâta suflare! Nea Ion Surditu, controlorul, în halatul lui galben asculta cu stetoscopul în prelungirea urechii corpul bolnav al cutiei şi explica precum un profesor chirurg de prima mână, în faţa studenţilor medicinişti strânşi în jurul mesei de operaţie, unde e buba şi cum ar trebui extirpată.

Venise şi directorul, unul dintre ei. Să zicem că de data asta era Liviu Păunescu, sau Ivan Constantinescu sau Vasilică Georgescu… Nu, Georgică nu, că e mai gomos şi se supără dacă-l amintesc. I-a făcut semn şefului de secţie să iasă afară din banc.

—Bădiliţă, caută-l pe tovarăşul Miu-lescu şi veniţi amândoi la tine în birou.

—Nu intraţi să ascultaţi problema tovarăşe director?... Şi făcu semn către bancul de probă. Huruie mai tare pe mers înapoi! Eliberez locul!... Îi dau afară pe toţi şi închidem uşa la cabină. Aşa se aude mai bine.

—Măi Vasilică, ţi-am zis de o mie de ori, degeaba eşti băiat deştept că nu pricepi! Ăsta e oful meu!... Aştept de la tine să nu-mi bat gura degeaba!… De ce v-aş mai plăti pe voi, dacă le fac eu pe toate?...



Iliuţă Vasile, maistrul, subţire şi pipernicit cum era, când intră pe uşă, întârziat oarecum, îşi băgă capul între umeri văzând atâta lume strânsă şi trecu mai departe. De data asta nu se opri în montaj, strecurându-se neliniştit direct către linia lui de Diverse. Îi dădu ocol. Lucrurile păreau în ordine. Controlă ca de obicei legitimaţiile de pe birou şi le puse la locul lor.

Cu inima îndoită îşi făcu olecuţă de curaj şi se întoarse la montaj. Avea totuşi speranţă. Tevatura era prea mare ca să fie generată de furcile şi mărunţişurile sale diverse.

A ocolit mulţimea adunată, ce parcă se mai rărise, intrând în montaj nu pe la bancul de probă, ci pe la celălalt capăt al benzii. Leana, fata care asamblase capace spate în schimbul de noapte, se îmbrăcase deja să plece acasă, îl văzu şi îl strigă:

—Nea Iliuţă, o zbârcişi în cozoroc!...  De la trei nu mai am pătrate! Dacă nu era treaba cu cuplu conic, intrai matale pe ţeava tunului! Ai avut noroc!

De unde luase nebuna  expresia aia cu  „zbârcitul în cozoroc?” nu pot să ştiu, că nici în dicţionarul de expresii româneşti n-am găsit-o!… Poate de la şapca ce-o purta şmechereşte pe ochi… Îi înflorise un zâmbet în interior, ca o dâră luminoasă pe suflet, dar nu-l dădu pe faţă, nu-l afişă în pervaz… De n-ar rezolva ăştia problema toată ziulica, aş scăpa de necaz! Poate mi-aş mai reveni o ţâră!

Trecu mai departe pe la celelalte posturi unde se asamblau piesele din atelierul diverse. Îşi notă în carneţel stocurile şi se grăbi să ajungă la şedinţă. O şedinţă scurtă de cinci minute în care comunica reglorilor priorităţile zilei.

În general operatorii ştiau ce au de făcut. Îşi trăgeau piesele de la operaţiile anterioare în coşuri, sau în cutii de metal agăţate cu un cârlig, târşindu-le direct pe ciment, porneau utilajele să se încălzească, mai schimbau o vorbă între ei, sau plecau după vreun dispozitiv sau sculă la magazia de SDV-uri a doamnei cu nume de floare, ceva mai ofilită ce e drept! Trandafir sau Bujor o chema, nu sunt sigur, n-am apucat-o prea mult că a ieşit la pensie. Cred că Bujor… Oricum nu conta!

Bujor era doar numele, căci dacă aveai nevoie de ceva, o freză specială, un cuţit cu pastilă vidia spre exemplu, scotea pe ghişeu numai ghimpi de trandafir. Găseai la ea doar burghie obişnuite şi pietre de polizor.

—Ce crezi dumneata că vidia creşte pe câmp? Costă parale! de unde să ia statul să vă dea la toţi? Descurcă-te şi matale cum poţi! Şi te-ntorceai tâmp ca boul în jug... Mama ei de viaţă, cum să ari pe câmp fără plug!?

            Îl auzeam pe meşterul Ilie din punctul meu de control final:

—Ce dracu băi Sora, iar n-ai avut pătrate la montaj! Sora, nefiind vreo soră de caritate ci reglorul care răspundea de pătrate. Era el mai lent, mai încet de felul lui! Dădea din cap, te aproba, dar până să-şi clintească picioarele, dacă îl trimiteai undeva, dura…



Nu vreau să abuzez de răbdarea dumneavoastră şi nici să vă educ simţul tehnic, dar când am scris Guşterele, câţiva comentatori avizaţi de care eu în general ţin seamă, cum ar fi Dumitru Ungureanu, mi-au reproşat că romanul meu ar fi trebuit să aibă mai mult epic.

Sincer, cred că prietenii mei albaştrii Ică şi Nae, voiam să dau drumul la tipar ediţiei a doua şi le-am citit noutăţile din carte — Albaştrii. Dosarul de data asta, schimbând şi titlul — m-au certat pe drept că Uzina, capitolul pe care îl parcurgem acum împreună iubite cititor, nu are legătură cu albaştrii. „Şi-a pierdut spiritul alert, captivant pe alocuri, şi pe deasupra are multe lungimi care nu interesează, devine plicticos, adaugi prea multe nume noi, practic e o altă carte. Şi nici măcar nu pui accentul pe trăirile tale să te împlinească în calitate de personaj!”

(Pot să fiu de acord, raţional cum sunt, cu vorbele lor, dar nu întrutotul. Uzina mi-a nivelat reliefurile, m-a trântit din înaltul cerului cu brutalitate într-o altă viaţă, ce a devenit până la urmă viaţa mea, cu plictisuri, monotonie, lentoare, uzură şi multă ceaţă... Eu am suportat timp de 40 de ani atmosfera aceea. M-am adaptat, am vieţuit acolo! Vreau să văd dumneavoastră cât rezistaţi doar să citiţi cartea? O să revin fără îndoială, dar să reiau dimineaţa de unde o lăsasem în biroul şefului de secţie, Vasile Bădiliţă…



—Nea Petrică eşti matale Mare Şef la calitate, da am să te rog azi să priveşti situaţia ca un secretar de partid. Directorul se aşezase în capul mesei pe scaunul şefului de secţie şi continuă amical. Scaunul, unul special, era reconstruit dintr-o banchetă de Dacie. Stătuse o vreme prin laboratorul lui Staicu, adus de la Montajul general. Controlorii noştri mergeau des la Finisări să probeze cutiile reclamate pe pista de încercări. S-a împiedicat vreunul de el, uitat pe undeva şi l-a aruncat în camionetă. Unde să-l lase, că în banc era deja unul? L-a dus în laboratorul lui Staicu. L-a văzut Bădiliţă într-o zi, scaunul şi l-a confiscat. A chemat tâmplarul, i-a dat sarcină să-l aranjeze, să-i facă un cadru şi să-l ducă sus la el în birou.

—Bun fotoliu ţi-ai tras Vasilică! Are vreun buton, vreo manetă? Se dă pe spate? Cine îl întinde, tu sau Mioara secretara? Bădiliţă se roşise tot! Un băiat fin, educat…

—Hai, că nu te spun la nevastă! (Sigur, după vorbă, nu mai am dubii, era directorul Liviu Păunescu, nu era Ivan!). Reluăm.

—Nea Petrică, omule, avem o problemă. Nu spun eu să dai drumul la cutii, calitatea e supremă în socialismul tău şi al meu, multilateral dezvoltat după cum până şi tu ai aflat!...(Mucalit directorul Liviu! îl cam lua peste picior pe Miu dar tot el apoi îi semna din când în când câte-un ştat de prime, după nevoi… Nu se supăra!).

—E momentul să ne gândim şi la oameni că ei au muncit, nu au stat de vorbă ca noi amândoi. Nu ştiu cum le vom acoperi salariile? Şi dacă blocăm montajul va trebui să demontăm sute de cutii, pierdem câteva zile!… Cel mai grav e că va sta banda! Ne trezim cu primul secretar peste noi! Mai analizează, ia-l pe Bădiliţă, analizaţi împreună! Cu specialiştii tăi, cu Surditu, cu Minciu, cu Ionescu ăla albastru de la pinioane(după ce căpătasem ceva experienţă la atelierul diverse, am fost avansat controlor în atelierul de pinioane), că e mai liber la bibilică şi poate scrie şi-o poezie… Îl cooptaţi pe Iordache de la tehnologi… Să mai lase afacerile cu cupluri conice de Rabă, că-mi vin odată dracii şi pun securiştii la treabă! cât de specializat o fi fost el la Gleason în America!

(Vasile Iordache, inginer tehnolog, îl ducea mintea, cunoştea bine utilajele. El fusese dincolo de ocean trimis de uzină să le ia în primire. Făcea uneori câte un ghişeft în particular, mai un cuplu conic de Rabă, mai unul de tractor… Venea noaptea din Colibaşi, când nu se lucra pe linie, da drumul la maşini şi prelucra piesa singur din operaţie în operaţie.

Binevoitori să ducă informaţia unde trebuie, se găseau!… Rămâneau urmele deh! Se mai dereglau utilajele, utilajele vechi nu le mai corespundeau gradaţiile la reglajul fin…).

Liviu îşi continuă poezia, coborându-şi vocea de unde o ridicase, ritos ca un director ce era.

—Corectaţi pata de contact la cuplu conic şi asiguraţi-vă că băgaţi în tratament loturi de piese bune. În plus, pune băieţii tăi să facă măsurători, să vedem dacă nu cumva nu mai reuşim să stăpânim deformaţiile din tratamentul termic. Nu te învăţ eu. Aştept un raport!

—Domnule Director am înţeles şi am atâta experienţă încât credeţi-mă ştiu ce trebuie să fac! Putem să ne dăm în cur şi-n cap, să ne scremem mult şi bine, zgomotului de cuplu conic nu-i dăm de hac! Nu-l putem preveni, nu-l putem aduce în parametrii, el se rezolvă doar de la sine! (Recitind textul la corectură, mi-a sunat strâmb ceva la ureche. Un secretar de partid trebuia să-i zică tovarăşe, directorului… nu domnule! Suna al dracului de rău!

Să nu fi fost pe vremea astalaltă?(anii se puneau repede). Că şi după revoluţie până au venit francezii, o perioadă, tot aşa se-ntâmpla!…Fac o confuzie?... N-o fi fost Liviu Păunescu? Să fi fost Scânteie?… Ştiţi deja că eu, autorele, nu stau bine la capitolul memorie. Ca prozator, diletant oarecum, aprind focul doar să iasă fum. Nu vreau să reproduc uzina în date exacte, într-o ordine firească a lucrurilor, nu fac istorie. Eu descriu generalităţi semnificative, întâmplări, tipologii, dintr-o altă lume în care intrasem fără voia mea.)

—Petrică, eu zic totuşi că ne înşeală şi bancul! Adăugă Bădiliţă şeful de secţie, concesiv de pe scaunul cam tare pe care se aşezase.. Între timp secretara a adus cafelele aburinde. Bădiliţă, după pauza olfactivă necesară privirii, a continuat.

—O să-l pun pe meşterul Pană cu mecanicii lui să schimbe flanşa şi rulmenţii de la bancul de probă! Că şi  motorul l-ai auzit, parc-ar fi de tanc! Zgomotul se transmite de la motor la cutie... Directorul Liviu deja nu mai urmărea conversaţia, nu mai era interesat. Sorbea din cafea şi cu ochii concomitent altundeva, exclamă:

—Păsărică mică, văd că ai pus cafea amară de la Vasilică şi dulceaţă de la tine! Mâine dimineaţă faci un ocol şi vii la cabinet să-ţi dau un pachet de Jacobs, să ai pentru protocol! (Da, era precis Liviu Păunescu! …prietenul meu de mai târziu.)



*

Noi cei de la control, ne strângeam la şedinţe în laboratorul lui Staicu. O încăpere mare din zid, poziţionată sub biroul de la etaj al şefului de secţie, cu geamuri largi ce dădeau spre afară şi cu pervazurile pline de ghivece înflorite. Se găseau acolo un microscop universal, câteva durimetre de încercat materialele şi dulapuri în care adăstau aşezate pe rafturi o seamă de instrumente de măsurat: micrometre, pasametre, truse de cale, truse INTO pentru diametre, o potcoavă cât statul de om de verificat divizarea roţilor dinţate şi multe altele. Toate îmbătrânite tehnic, dar bine păstrate. Şterse cu piele de căprioară după folosire de omul ordonat şi riguros care era Ion Staicu. Abia preluase postul de la Mitică Fulger când am venit eu prima dată, şi-i era drag. Făcea totul ca să nu-l piardă! Nu se punea problema, era la locul potrivit.

L-am cunoscut şi pe Mitică Fulger. Cu el m-am împrietenit la Şcoala de partid, în toamna lui 89 când am sărit peste gard, cu el şi Georgică Mănescu. Voi povesti…

*



Petre Miu a coborât din biroul de la etajul 1 la şedinţă. Ţinea şedinţă în fiecare dimineaţă. El era singurul care îmi ştia situaţia, cu el se vorbise de la securitate. Puţin încurcat, m-a prezentat ca nou angajat echipei de la control din care plecasem cu câteva luni înainte. Nu ştia cum să se poarte cu mine, nu mi-a cerut amănunte niciodată. Pentru el eram alt om, pe care nu-l cunoscuse şi cu care nu ştia cum să se poarte. 

Ca secretar al Comitetului de Partid pe secţie(o secţie cu peste 1700 de salariaţi la un moment dat), Miu mai avea un birou amenajat la etajul doi, BOB-ul, care a funcţionat până s-a desfiinţat partidul. Sunt sigur că Miulescu şi-ar fi dorit să iasă concomitent la pensie din ambele birouri odată, dar în decembrie 89 i s-au dat planurile peste cap şi biroul acela de la etajul doi i-a revenit, cu televizor cu tot, sindicatului liber, lui Nae Ciobanu liderul maximus.

Mare zaveră a mai fost şi-atunci!

A rămas moştenire de la partid, pânza roşie de pe masa lungă, cele două bănci făcute de tâmplar şi dulapul de metal unde se ţineau documentele (mult mai puţine la sindicatul liber, asta ca o simplă remarcă!). Doar tabloul tovarăşului l-au dat jos. Nu e acum momentul, nu ştiam toate acestea în prima mea zi de serviciu din cea de-a doua descălecare.

Partea centrală în laboratorul lui Staicu era ocupată de un platou aşezat pe un cadru de metal, cred că avea o tonă ca greutate, dacă nu mai mult. O masă mare plană din oţel masiv. Ca dimensiune numai bună de pârlit şi tranşat un porc de 100 de kilograme la ţară, în ajunul Crăciunului. Vorbesc aşa pentru că am revăzut imaginea ce mă impresionase puternic la prima descălecare.



Pe platoul acela era aşezat un cub şi două perechi de prisme una peste alta, depărtate între ele deasupra cărora era aşezat un dorn şi, înfipt în el, stătea aşezată carcasa de aluminiu a cutiei de viteze (carcasa porcului), pe care Staicu o răsucea toată ziulica la foc mic. Animalul avea picioarele şi capul retezate. Ion Staicu nu se oprea din lucru nici când ne vorbea Miu la şedinţă.

Se învârtea în jurul rit-platului ca un titirez, împingându-ne uşor, ca să nu-i stăm în cale şi manevra într-un du-te vino continuu, un dispozitiv alcătuit din două tije, una fixă şi cealaltă mobilă, montate într-o  talpă plană ce luneca pe suprafaţa mesei. Dispozitivul aducea, uşor forţat, cu o pârlitoare improvizată, ca să păstrăm plasticitatea imaginii anterioare (aşa o vedeam eu atunci!). În vârful tijei mobile era prins un pupi-tast cu ecran gradat. Nu ieşea nici o flacără din palpatorul sensibil cu bilă! Probabil că în ecranul acela erau numărate şi înregistrate urmele rămase de la firele de păr arse din şoriciul porcului.



Nu se terminase şedinţa şi Staicu îi făcu semn lui Gheorghe Stanca, controlorul de la carcase să-l ajute să întoarcă invers carcasa. Ar fi fost greu de unul singur!… Cu un ciocan de bronz îi înfipse încă un dorn mai subţire pe celălalt alezaj. Aş zice după treaba asta cu alezajele, că de fapt porcul era o scroafă(!)… Apoi amândoi o aşezară pe patru cale egale şi Staicu, iar dădu drumul la pârlitoare. Nota într-un carnet firele de păr pârlite, înregistrate pe ecranul acelui ceas. Socotea ce socotea, aduna, scădea jumătate din diametrul dornului şi începea din nou. Probabil că nu-i ieşise bine la calcul şi făcea proba.

—Ioane, mai opreşte-te dracului c-ai încins rit-platul ăla de tot! Să vă prezint un nou coleg...

—Nu pot şefu’ că vine Nae Ciobanu şi ne cântă la taragot în operativă că-l ţinem pe loc, iar pe Ion îl ştim cu toţii.



Am prestat şi eu în laboratorul acela, o vreme mai târziu. Staicu pentru cutii de Dacie, eu pentru cutii de viteze Oltcit, când s-a ridicat lipită de clădirea veche, o secţie nouă. Vă spun sincer, nu aveam răbdarea şi meticulozitatea lui Staicu, să pierd toată ziua cu pârlitoarea. Îmi făcusem dispozitive ajutătoare şi într-o oră, maxim două, terminam toată lucrarea.

E vina mea desigur! Mi se confirmase încă o dată că  mă grăbesc şi nu las lucrurile în tiparul lor clasic.

Cât am fost câteva luni suplinitor la Băbana, la clasele 5-8, după treizeci şi cinci de minute terminam ora şi cu predatul şi cu ascultatul. Mai rămâneau cincisprezece minute, ce să le spun copiilor, bancuri? N-aveam talent. Doar nu era să le citesc din poeziile mele… Mi le-ar fi interzis mai devreme. Evident că m-am retras din învăţământ, nu-mi plăcea să păcălesc copiii. Pe şefi la uzină, n-aveam de ce! Dacă mă găseau stând pe scaun când intrau în laborator, rămâneam acolo, nu mă făceam că lucrez.

Bun băiat Staicu, Dumnezeu să-l odihnească! Tot timpul îl găseai în picioare, niciodată pe scaun! Profesionist, dar temător. Vorbea cu doamna Tudor, secretara noastră, rezemat de rit-plat şi dacă intra cineva pe uşă dădea drumul la pârlitoare. Doamna Tudor era singura femeie din grupa de control a lui Miu. N-o ţinea în birou cu el să nu-i iasă vorbe.

Curând au venit şi vremuri mai bune, când misoginul şef de control a cedat secretarului de partid. Trebuia să-i împace cumva pe amândoi şi să ţină cont de directivele de promovare a femeii, nu? Situaţia pe sexe s-a echilibrat şi în grupa lui Miu.

—Vă rog să-l ajutaţi să se reintegreze. Iar către secretară:

—Doamnă, să-i faceţi bon. Mâine să-l văd în halat şi să mergeţi după legitimaţie la personal. Iar tu Cojocare să-l bagi în pâine. Îl iei pe lângă tine. Va lucra în atelierul Diverse deocamdată. Să-l ţii departe de amicul Auri, -l strică!... (N-avea cum un ditamai secretarul de partid să se împiedice de un rahat de cacofonie!)

—Ăsta e în stare să-l înveţe la prostii! Aurică, după şedinţă să treci prin montaj şi să-ţi iei strâmbăturile alea de schimbătoare de viteze înapoi! Atât te-am rugat! Să nu mai văd stiva de manete aruncate pe jos de nebunii ăia că nu le pot monta! Apropo şi azi miroşi a băutură, ce mi-ai promis?...

—Petrică, tu şti bine că ăsta e mirosul meu natural… (Aurică Manea avea o voce spăşită şi domoală de om amărât.) Nu sunt muiere să dau cu parfum, da nici baligă de cal!... Iar manetele alea dacă te uitai mai bine, vedeai că sunt furate de ei în schimbul trei, nu sunt livrate de mine. Nu sunt marcate, n-au punctul de vopsea, n-au trecut prin control final! Sunt luate direct de pe linie, neredresate.

Nea Aurică, mai în vârstă decât toţi s-a prăpădit primul, Dumnezeu să-l ierte! Era singurul care vorbea la pertu cu şeful Miu. Lucraseră împreună la Hala IV. El i-a tras mâna lui Miu din strung când a început să urle. Şi-a rupt o mânecă de la cămaşă şi la bandajat strâns ca să nu piardă sângele. Şi tot el i-a luat din şpan degetele, le-a înfăşurat în hârtie de ziar şi a fugit repede cu ele la salvare, poate puteau medicii să le lipească. Nu s-a mai putut. Pe vremea aia la Piteşti nu era chirurgie plastică. S-a vindecat, dar a rămas cu un ciot l-a mâna dreaptă.

Când voia să dea mâna cu mine îl apucam mai de sus şi priveam într-o parte. Nici acum nu ştiu bine câte degete îi rămăseseră întregi, unu, sau două.

Aşa e viaţa îmbârligată. Ajuns şef de grupă la Cutia de viteze, Miu şi-a luat şi prietenul după el. Îi plăcea ţuica lui Aurică, dar era un om cumsecade. Lua din dulap un gât, două, cam la vre-o oră. Reglorii îi învăţaseră melicul şi păstrau totdeauna sticla umplută la semn. („Petrică, vino să vezi, că nu m-am mai atins de ea! E la semn, cum o ştii de săptămâna trecută!...”)

De la şedinţă am mers împreună. Eram iar trei controlori în atelierul Diverse. Ajunşi la punctul de control final Aurică s-a desprins de noi, îşi avea dulapul în linie. Nu era încuiat. A luat sticla şi a tras un gât mai lung, cu sete. Apoi, a dat la o parte operatorul care redresa după sudură degetul levierului de comandă şi cu mâna lui, direct în dispozitivul de control (cum nu se face!), a îndreptat toate manetele aduse din montaj, fluierând în zgomotul acela din linie un cântec de pahar.



Îmi dau seama la recitire că din tot ce am povestit până acum despre contactul cu uzina am extras mai mult părţi incerte, neconturate, şi că se înţelege că în timpul acela toate lucrurile păreau inconsistente, anapoda (Oricum cred că voi mai reveni asupra textului.). Schimbasem o lume şi intrasem în alta pe care n-o înţelegeam, iar zgomotul acela de fond, infernal din secţie, declanşat nu de o moară ci de sute de mori care măcinau oţelul, nu avea darul să mă limpezească. Distingeam deformat aburii, mirosurile, şpanul de pe jos, uleiurile care se scurgeau pe cimentul jupuit, stivele de piese în dezordine, utilajele îngrămădite fără nici-o noimă, toate îmi intrau în ochi şi se depuneau precum o ceaţă groasă, iar oamenii îi simţeam doar ca pe nişte umbre.

Când am revenit a doua oară în uzină trimis de securitate, s-a întâmplat să ajung tot la Miu. Întâmplare? Nu pot să fac supoziţii, Miu avea un frate la securitatea centrală în Bucureşti. Nu m-a întrebat nimic. Cu siguranţă fusese informat. Mi s-a părut suspect. Ce nu mi se părea mie suspect în perioada aceea!

Nu trecuseră 90 de zile de întrerupere de când părăsisem uzina. În codul muncii era prevăzut că nu pierdeam continuitatea. Puţini au fost cei care m-au întrebat unde dispărusem atâta timp. Probabil puţini observaseră. Le răspundeam sec, celor curioşi fără să dau amănunte. Îmi făceam de lucru, eram mai atent la oameni

Patruzeci de ani am trăit în acel mediu şi m-am transformat odată cu el. Ar fi potrivită o fotografie ca cea de pe coperta Dosarului Albaştrii la prima ediţie. O fotografie e mai relevantă decât o mie de cuvinte. Liviu Păunescu directorul, prietenul meu de acum, mi-a spus că are un film de o oră cu imagini vechi din uzină. Poate îmi găsesc timp să văd cum arăta secţia Cutii de viteze când am intrat prima oară în ea. 

Cum arată uzina acum? secţia Cutii de viteze? şi de ce mă simt legat de oamenii cu care m-am certat, pe care i-am ajutat şi m-au ajutat în aceeaşi măsură? Pe unii i-am admirat, pe câţiva i-am iubit, pe alţii am încercat să-i înţeleg. Fiecare îşi găseşte locul în amintirile mele. Din păcate e prea puţin să-i adun într-o carte. Nu e conflictul(!), acţiunea spectaculoasă(!), drama(!) — dar în paginile unui capitol concentrând 40 de ani, sunt anii mei — rămâne de văzut!…

Victor Cojocaru m-a învăţat tot ce ştiu practic într-ale calităţii. Cum să interpretez un desen de construcţie, ce e o cotă, o toleranţă, un lanţ de cote, un ajustaj, cum se măsoară cu şublerul, cu micrometrul, cum se face un joc de cale. A mers cu mine la microscopul din laboratorul lui Staicu şi după ceva parlamentări, l-a convins să mă lase să-l folosesc. Ce înseamnă o elice, un profil, o abatere de paralaxă… Cum se măsoară rugozitatea cu rugozimetru, dar mai ales cu buricul degetului mare…

Celelalte, intransigenţa, respectul oamenilor, le-am însuşit singur. Prindeam repede.



Se terminase de clădit hala nouă, lipită de cea veche a Cutiei de viteze, în partea dreaptă, spre turnătoria de fontă care urma să fie rasă de pe fața pământului, curățit locul, nivelat și făcut acolo o rampă pentru automobile. (Clădirea  turnătoriei, ca o corabie scăpată dint-o furtună devastatoare, eșuată în mal după refluxul timpului, era una dintre halele vechi primite moștenire din vremea când întreprinderea se numea Vasile Tudose și nimeni încă nu visa că se vor construi acolo Dacii.)

Când au venit francezii să facem împreună cutiile de viteze Estafette, nu le-a convenit nici una dintre cele cinci hale pe care le-au vizitat și au hotărât construcția uneia noi după modelul lor. Până ce aceasta a fost ridicată din temelii, s-au ocupat de mâna de lucru și au trimis în Franța la specializare, personal din toate domeniile. Astfel că odată cu documentația tehnică și utilajele cumpărate din Franța, s-au întors muncitorii, reglorii, maiștrii și tehnologii, instruiţi şi familiarizați cu modul de lucru riguros și exigent al marii industrii.

În istoria nescrisă a automobilelor, colectivul disciplinat format la Cleon a constituit în timp, rezerva de cadre pentru toate extinderile și dezvoltările de fabricație ulterioare, de la motoare și până la montajul pe bandă al automobilelor.

A fost foarte greu să se spargă blocada lui “merge și-așa”. O să par incoerent dar vă dau un exemplu. Cine nu a auzit dintre cei bătrâni de Marele Chiru? omul decorat cu toate medaliile, eroul muncii socialiste, reprezentant de frunte al clasei muncitoare? Într-un moment mai greu când Cutia de viteze se afla în impas, nu mai făcea față ritmului benzii de montaj și cerințelor de pe piață, Chiru a venit la conducerea secţiei, detaşat, să deblocheze cu activismul său situaţia. N-a făcut purici!

“Merge și-așa” n-avea cum să se întoarcă în cutia de viteze, unde se instauraseră reglajele fine și autocontrolul. Colectivul l-a respins în câteva luni.



*

Hala nouă a cutiei de viteze Oltcite lipită de cealaltă care producea pentru Dacia era mai luminoasă. Utilajele noi lăsau între ele un spațiu larg după norme deja ergonomice. Se împărţise personalul în două și fuseseră implantați în ambele secții angajați tineri. Președintele Nicolae Ceaușescu își anunțase o vizită și de trei zile se muncea numai la curățenie. Un munte de rumeguș cărat cu remorcile, scădea în spatele secției cu fiecare oră care se scurgea. Se spălase cu rumegușul a treia oară culoarele înnegrite de ulei din secția acum veche a Daciei, ridicată după planurile francezilor, iar utilajele, șterse cu laveta și revopsite, căpătaseră alte straie.

Trasajul dungilor cu vopsea albă era să producă un dezastru în dreptul liniei de fabricație prelucrare fontă, condusă de maistrul Căprescu. Dungile se încălicaseră, tocmai trecuse Florina, fata frumoasă de la brigada artistică, lucra la dispeceri și țigănușul care trăgea dunga, cu ochii la picioarele ei ce prelungeau frumos tocurile înalte, greșise direcția cadrului. Ca să repare a mutat cadrul și a mai tras o dungă alături de cealaltă, deschizându-se un V ca semn al victoriei socialismului. Bietul Căprescu, să pleznească de inimă rea!... Au răzuit cu cuțitele și au trasat corect în ultimul moment.

Totul era pregătit. Se instruiseră oamenii. Muncitorii trebuiau să rămână în fața utilajelor, musai pornite, iar personalul auxiliar și tehnic urmau să facă un cordon viu care să aplaude când va trece tovarășul și tovarășa.

Cu câteva ore înainte de marele eveniment au apărut directorii, mulți nu puțini, ca să verifice. Părea că totul este în regulă. Apoi au verificat traseul securiștii. Ici-colo au lăsat câte un om la supraveghere. Și totuși ceva a fost scăpat din vedere. A sosit o camionetă cu două buchete mari de flori, dar cine să le înmâneze? Nu era nimeni pregătit. Zvonul circula că cei care înmânau florile, trebuiau să aibă un instructaj special și analizele la zi. A fost desemnat mi se pare să înmâneze florile Bebe Bulearcă, normatorul și Ileana Constantin sau Florina, dar Florina avea tocurile prea înalte la pantofi…A rămas Ileana.

Tot ce știu este că  după vizită, l-am auzit pe B.B. că e pregătit să nu se mai spele pe mâini o săptămână.

*

În timpul vizitei l-am zărit pe Constantin Ivan, inginerul șef, cel care avea să ajungă director la ECMA în “democrație”, după 89 şi la ARO o vreme. Se cocoțase pe batiul unei mașini speciale, Alzmetall, pentru punerea căreia în funcțiune lucra o echipă de nemți. Nemţilor li se dăduse liber. Avea nelămuriri cum funcționează comanda numerică și tot apăsa niște butoane răsfoind cartea tehnică. M-am desprins din locul de la marginea culoarului unde stăteam, să-l anunț că deja a intrat delegația în Cutie. Nu s-a sinchisit, a dat din mână a lehamite și a continuat să analizeze problema.

Îndată s-au alertat doi securiști, cu ochii țintă la mișcările inginerului s-au apropiat. Trecea tovarășul. Lumea aplauda furtunos, iar inginerul Ivan, cu spatele,  nu și-a dat jos picioarele de pe batiul Alzmetallului.

M-am întors la dânsul după ce trecuse delegația. Aveam o relație de simpatie reciprocă, eu mai mult din respect și dânsul, mai mult din bunăvoință. Rangul.

— Ați jucat neînţeles şi periculos azi sfidând nația, putea să iasă scandal!

—Ai mă Ione, că tu eşti băiat deștept!... Arată-mi mai bine măsurătorile de la Alzmetall!



Când era director la ECMA la un moment dat prin 95, mi-am luat inima în dinți și i-am bătut la ușă. Mai intrasem în biroul acela mare, dar niciodată în interes personal.

—I-a zi-i măi Ionescule, ce statistică specială îmi aduci de la cutie? (Făceam rapoarte statistice din când în când…)

—Domnule director, știți… și cu un ton de vinovăție am continuat. Eu scriu poezie și vreau o sponsorizare legală pentru editură… Se poate dacă doriți!… S-a uitat lung la mine, puțin neîncrezător…

—Ai un manuscris? L-a luat, s-a uitat la titlu (Pasărea ceții) și i-a dat drumul în geantă.

—M-ai băgat în ceață de tot, într-o ceață deasă! E o documentație interesantă, nu pot s-o studiez aici, am s-o iau acasă. Am scris și eu poezie când eram la liceu, vreau să văd dacă pasărea ta zboară pe gustul meu. Vii mâine să-ți dau răspunsul. A doua zi, pe birou, hârtiile erau deja semnate.

—Ai grijă Ioane să nu le amesteci! Să faci la pinioane poezie din statistică, și statistică din poezie în lumea artistică!… Ar fi o eroare stilistică! Făcuse risipă de cuvinte. Vorbea puțin. I se zicea Mutul. Respect!


XI. Uzina. Fragment din Albaştrii.Dosarul




„Ionescule, tu mergi la uzină!"
Acea expresie mi-a conturat mult mai ferm viitorul decât am crezut. Un viitor cu orizontul li­mitat. Uneori timpul se rostogoleşte lent, poate că nici nu se rosto­goleşte cu adevărat, e ca o linie dreaptă desfăşurându-se pe un arc de cerc şi descriind o altă curbă specifică, din perspectivă diferită, cu alte înţelesuri, dar cu aceeaşi origine punctul de la care s-a pornit.
Raza cercului meu de bază se întindea pe 15 km, între Cartierul Trivale şi Colibaşi poarta 1, într-o lume pe care aveam să o cunosc bine preţ de o viaţă de om. Nu m-a copleşit nici cu micile ei probleme, nici cu cele mari. Mai degrabă mi-a conferit doar o anumită valoare de întrebuinţare. N-am să descriu mecanismul, intrasem în el şi prima şi a doua oară, angrenându-mă din mers. Reveneam în uzină.
După terminarea liceului, câteva luni am fost suplinitor în învăţământ, apoi recepţioner de marfă la o întreprindere comercială. Primul contact cu industria de automobile e încă viu în memorie. Mi s-a părut dur, dar l-am suportat sperând că trecerea mea prin acea experienţă de viaţă va fi scurtă şi nu-mi va afecta planurile de viitor.
Când am deschis uşa în secţie, impresia a fost catastrofală. Un zgomot surd, nici ţipenie de om pe culoare, doar undeva în dreapta, trei bărzăuni probau la bancul de probe ultima cutie asamblată în schimbul de noapte. Se luptau cu ea s-o ridice pe un cârlig. Semăna cu o carcasă de porc…
Imaginea în sine m-a frapat, pedeapsă nemeritată. Parcă revedeam într-o altă dimensiune, o tăiere de porc la tata mare în curte. Guşterele ăl bătrân.
Trei bărbaţi puternici luaseră de picioare porcul şi îl trântiseră pe jos. Îl ţineau strâns şi am văzut clar când unul dintre ei i-a împlântat cuţitul adânc. A ţâşnit sângele şi un guiţat sfâşietor m-a făcut să alerg şi să mă închid în casă. Abia după vreo oră la insistenţele Veroanei, o soră de-a tatei, am ieşit afară la şorici.
N-am mai văzut porcul, îl porţionaseră; inima, ficatul, bojogii, şuncile, slănina pentru topit, greabănul, şira, coastele, şoriciul rulat şi aşezat pe fundul hârdăului. Tata-mare mi le-a prezentat pe toate şi mi-a explicat rostul şi rolul fiecăruia, inclusiv filozofia vieţii porcului. „Tăierea în ajunul Crăciunului e împlinirea destinului!” îşi susţinea ăl bătrân dizertaţia.
N-am înţeles! Am început să plâng, aveam opt ani, în primăvară murise tata. Am cerut oamenilor acelora să-l lipească bucată cu bucată şi să-l facă la loc cum a fost. Rădeau în hohote. Mi-au explicat că nu se mai poate, băuseră ţuică fiartă, le tremurau mâinile şi cuţitul nu tăiase la semn, nu se mai potriveau îmbinările.

Nu mai eram copilul neştiutor de atunci, dar nu avusesem nici-o legătură cu industria. Nu ştiam cum arată o cutie de viteze. Cui să fi pus întrebările? Mama  nu le ştia pe toate… Pe mine mă stârnea metafora, n-am crezut că voi fi pedepsit de viaţă să ajung în industrie.

Părăsisem uzina cu multe speranţe în vara lui 71, înainte de evenimente, să mă pot pregăti în linişte pentru examenul de admitere la facultate şi nu concepeam să revin acolo. Credeam că am închis acel capitol.
După procesul public, atunci când securiştii m-au obligat să mă întorc, am luat acest fapt ca pe o condamnare. Se poate trai şi înconjurat de sârmă ghimpată!...

Scriind la prima ediţie a cărţii mi-am dat seama că în mintea mea cele două perioade se contopiseră. Poate pentru că mi-am impus să şterg din memorie noaptea din clădirea securităţii, pistoalele, procesul, atacurile de panică, insomniile, xanaxul prescris de doctoriţa Ierimia, reuşind cumva să pot merge mai departe. De aceea probabil în prima ediţie nu am consemnat nicăieri că până în vară, mai fusesem angajat al uzinei.
Am vrut să ascund o parte a vieţii mele. În plus nu eram deloc mândru de eşecurile repetate la examenul pentru admiterea la facultate. Îmi alesesem regia de teatru şi film, acceptând în cel mai rău caz teatrologia şi filmologia. Concurenţa la Institutul de teatru era mare în jur de 50 candidaţi pe un loc. Ca suplinitor în învăţământ, recepţioner la un depozit de menaj, militar şi apoi lucrător în uzină, pierdusem trei ani, deja mi se părea prea mult
Prima construcţie a Dosarului Albaştrii, după patru decenii de la cutremurul nostru, s-a ridicat pe baza dosarului găsit la CNSAS şi rămăşiţelor scoase de sub dărâmăturile memoriei mele profund afectate. Secvenţele s-au lipit lângă amintirile celorlalţi albaştrii cu care am reuşit să stau de vorbă. Descopăr acum când rescriu pentru ediţia doua o serie de inadvertenţe, dar acestea nu au schimbat cu nimic sensul povestirii. Sunt doar mici amănunte, mă străduiesc să le înlătur, mi s-au mai limpezit multe, am reuşit să vorbesc şi cu Sanda, doar Anca şi Gess dintre albaştrii n-au lăsat nici o urmă, să le pot găsi. 

Uzina începea cu prelungirile ei, un fel de tentacule uriaşe care funcţionau ca nişte ventuze, absorbindu-i sau vărsându-i pe muncitori prin cele opt guri/porţi de intrare/ieşire, direct în/din burta monstrului. Nici caracatiţă, nici balaur! În realitate avea câte ceva din amândouă, dar şi o puturoşenie oarecum domestică.
O lentoare pe care nu ştiai de unde s-o apuci. Un mutant care te storcea de vlagă în malaxorul lui şi-ţi atrofia simţurile.
Am avut oarecum revelaţia de la prima angajare, că uzina era înconjurată în extensia ei imaginară cu sârmă ghimpată. Unul dintre informatori scria într-o notă că ciudatul de mine căutam prin uzină sârma ghimpată cu care să-mi decorez camera albastră. E puţin adevăr aici!
În vara aceea, existase tentativa de a umple caracatiţa desenată pe pereţii apartamentului meu cu un colaj şi aveam nevoie de sârma ghimpată să-i marchez conturul, sârmă pe care am căutat-o inutil pe terenul viran din spatele cutiei de viteze.

*

Între şase şi şase şi zece minute plecau autobuzele spre uzină din toate cartierele Piteştiului şi se încolonau la ieşire pe sub podul din capătul străzii Calea Bucureşti, peste care trecea calea ferată, Un şarpe lung segmentat de farurile aprinse, înşirat pe câţiva kilometrii, dar şi o întrecere nebunească în interiorul corpului de table pe roţi, ce se smicea în ocolişuri şi depăşiri periculoase până la Miceşti, unde se termina şoseaua pe două benzi către Câmpulung şi făceai dreapta la nouăzeci de grade pe strada uzinei. Cel care intra primul în Colibaşi, acolo nu mai era loc pentru depăşiri, se mândrea toată ziua zicându-şi Domnul Viteză. 
De obicei primul ajungea Gică Nebunul, un puşti înalt, cu o nevastă frumoasă, blondă, contabilă pe undeva prin uzină. Gică a lucrat câteva luni la Cutia de viteze  strungar, de acolo l-am cunoscut. Probabil îi luaseră caralii temporar carnetul, dar s-a întors la autobază după ce i l-au dat înapoi.
Dacă te grăbeai — sau doreai să-ţi testezi rezistenţa la rupere, voiai să încerci cât ţi se slăbesc şuruburile când trăieşti periculos, sau să te scuturi de coşmarurile nopţii — îl alegeai pe Gică. Nu poţi ştii niciodată ce zace într-un om! Pe mine mă saluta respectuos şi manierat de departe. N-ai fi zis că e acelaşi om care la volan turba, fierbea sângele-n el! Nu mai contenea cu înjurăturile dacă nu i se făcea loc să depăşească în traseu.

Ţuica se vindea direct din portbagaj, de către negustori ambulanţi, pentru înviorarea degustătorilor matinali la juma de litru. Se creau grămezi spontane, moluri în mişcare înaintând lent spre porţi. Sticlele gata pregătite circulau cu iuţeală de mână, de la mijlocaşii la grămadă către linia de trei-sferturi. Pare că puterea octanică a combustibilului, sau cantitatea, nu era suficientă pentru maximum de capacitate, la care se puteau tura motoarele, ceea ce de fapt îi îndârjea pe combatanţi, dar nu voiau să rişte.
Produsul inflamabil, interzis conform decretului 400, se consuma doar în afara gardului uzinei, iar la poartă trebuia să întorci capul când arătai legitimaţia şi să-ţi ţii respiraţia, ca să nu-i dai un damf puturos în faţă portarului. Portarii se arătau băieţi sensibili, dar pe fond erau cumsecade!
„Măi nene a intrat în haine! Mirosul e rămas de la povarnă!... Am făcut ţuica şi nu mai scap de damful ăsta păcătos! Te-nţelegeau. Important era să te ţii pe picioare, căci dacă vreun ins mai al dracului băga de seamă clătinări în peisaj, nu te mai lăsa sa intri.

M-am dat jos din autobuz la poarta 1. Nimerisem în autobuzul lui Gică. Cu o zi înainte, la el în birou, securistul care mă anchetase şi cu încă unul, îmi dăduseră o hârtie pe care era scris cu litere mari un nume MIU PETRE. Nu le-am spus că-l cunosc şi că am mai lucrat acolo. Ei m-au asigurat şmechereşte că MIU e o prescurtare de la Meseriile Industriilor Uşoare şi Petre e Sfântul Petre, şeful de la calitate. Dintre toate posibilităţile ce mi se puteau oferi, la el era raiul pe pământ. Musai să-mi dispară din gând facultăţile şi apucăturile duşmănoase! Trebuia să consider că acela a fost un vis urât. Aş fi pierdut vremea degeaba. Doar clasa muncitoare are perspective certe să ajungă în paradis. „Şi unde pui că la uzină  salopetele sunt albastre tot ca idealurile voastre!” Mi s-a cerut să nu-i fac de râs că ei securiştii au investit încredere în mine. „Poezia adevărată o poţi găsi doar la munca de jos!”
(Recunosc în context, m-a furat un pic condeiul desenând floricele pe text. Realitatea e că securitatea nici măcar nu se sforţase să cerceteze şi să afle că eu îl ştiam pe Miu şi mai lucrasem în uzină la cutii de viteze, chiar în echipa lui.)

joi, 5 aprilie 2018

Schimbul doi. Fragment din Albaştrii. Dosarul


cutia de viteze îşi arǎta sufletul celui care voia să-l pătrundă mai ales în schimbul de după-amiază/ la ora 17 se ţinea operativa apoi şefii plecau acasǎ şi culoarele se goleau de agitaţia paşilor grăbiţi ca într-o stupină unde albinele lucrǎtoare terminaseră de strâns polenul/ parcă şi zgomotul scos din mǎruntaiele strungurilor automate ce mestecau înghiţând barele de metal se aşeza mai paşnic devenind mult mai suportabil armonizǎndu-se cumva asemănător momentului când o orchestră simfonică se încălzeşte în aşteptarea baghetei care sǎ dea semnalul de început al concertului/ era clipa când EA ieşea la plimbare pe falezǎ într-o rochie albǎ uşoarǎ…/ urmăream cum desculţǎ cǎlca pe dalele stropite cu ulei şi pline de şpan ca pe scoici în nisipul spǎlat de valuri şi nu curgea sângele cǎci briza mǎrii vindeca pe loc orice ranǎ/ continuam sǎ scriu versuri în punctul meu de control final/ de fapt nu erau versuri oricât de bine m-aş fi izolat de lume/ intrând în mine astupându-mi urechile şi bandajând ochii cu întuneric/ doar nişte fulguraţii/ n-aveam cum ajunge la poezie versificam stări impresii/ încă de atunci îmi intrase în cap că structura mea nu poseda toate datele unui ins care ar putea să scrie proză să conducă povestea unei întâmplări construind un conflict şi implicit un univers în care personajele să se mişte să gândească şi să acţioneze/ eram ca un pictor care nu reuşea să simtă miezul culorilor temperatura…/ fotografiam cadrele după natură fără să ştiu să le prelungesc existenţa dincolo de rama tabloului/ rezultatul greu de presupus că ar fi putut însemna ceva pentru ceilalţi mie îmi făcea bine mă descărcam de tensiuni pe hârtie reciteam scrisura atent la rostogolirea sunetelor şi la ritmul interior ce traducea cumva starea de spirit în care mă aflam/ greu de crezut că s-ar fi putut lega într-o carte/ nici nu aveam în intenţie/ ştiam că drumurile spre reviste literare şi edituri îmi fuseseră tăiate/ mi se spusese/ era doar un exerciţiu stilistic pentru a alerga în pas cu timpul/
către ora 19,30 după ce se termina pauza de masă fără să simt cum trecuse vremea începea concertul pentru care lucrase până atunci toată suflarea cât de cât responsabilă din secţie/ scos din reverie tărâmul acela unde mă regăseam semăna cu iadul/ da în clocot dacă era vară/ îţi îngheţa sufletul iarna/ indiferent de condiţii muncitorul trebuia să-şi facă norma/ lua piesa cu mâna stângă dintr-un coş de sârmă aşezat la îndemână pe un suport de metal la înălţimea potrivită iar mâna dreaptă apăsa o maneta sau un buton care retrăgea capul mobil al strungului să poată prinde între vârfuri axul ce urma să fie strunjit/ apoi sania transversală era apropiată cu ajutorul unei manete iar cuţitul de strung slobozea un şuierat continuu odată cu şpanul ce se înfăşura în spirală segmentat şi tras afară cu ajutorul unui cârlig/ rareori intram în vorbă cu oamenii mă îngăduiau în preajma lor cu oarecare condescendenţă dar şi cu oarece teamă mai târziu/
la montaj totul era pregǎtit costică turigioiu adusese cǎruciorul special un cadru de metal pe roţi şi o tăblie groasă pe care fusese sudate ţepuşele dispuse la distanţe egale protejate cu un strat de plastic plin cu cartere diferenţial/ mija reglorul trǎgea cu un cârlig de la cabinele de zgomot ultimul coş de pinioane cărora li se înlăturaseră loviturile/ reuşise şi sora sǎ asigure numǎrul cerut de pǎtrate (axe readucere) şi furci/ în capul liniei de trenuri maistrul toboiu îmbrǎcat de plecare îi dǎdea ultimele indicaţii lui mănel sǎ schimbe reglajul la şevǎr şi să nu plece acasă dacǎ nu bagă în tratament o şarjă pentru a doua zi/ maistrul tudose cobora deja coasta pe jos spre colibaşi fluierând în gând mulţumit cavaleria rusticană/ semn că azi se pupase  bine pata la cuplu conic/ concertul începea la montaj într-un ritm fabulos/ după pauza de masă echipa prinsese puteri/ nu ştiu care din ei adusese un bidon cu must/ fierbea mustul în ei fetele se înroşiseră deja în obraji iar băieţii prinseseră curaj şi spuneau glume deochiate/ se învârtea turnichetul precum căluşeii în târg la zărneşti/ ciocanele de bronz şi pistoalele pneumatice ţineau ritmul iar la bancul de probă zbârnâiau cutiile făcând în câteva secunde întregul ciclu până în viteza a cincea şi înapoi/ însă recitalul acela nu se lega niciodată până la sfârşit/ ceva se strica/ o trompetă sau un corn englez slobozea din plămâni către vişan şeful de orchestră)/ gheorghe nu mai am axe de articulaţie/
atunci vişan alerga pe culoarul principal spre atelierul diverse/ nu fâlfâia pe falezǎ nici o rochie albǎ/ el avea sarcină clară să asambleze un număr de cutii de viteze/ puiu ancuţa dǎdea nevinovat din umeri sora plecase acasă/ el trebuia să răspundă la schimbul II de tot atelierul/ se stricase maşina de filetat/ mecanicul dănilă se băgase deja în ea/ dănilă un băiat isteţ se înscrisese şi la subingineri era poate cel mai bun meseriaş îi mergea mintea şi dintr-o privire evaluă corect situaţia/ nea vişane mai durează cel puţin o oră până să-i schimb pinionul/ norocul e că am unul de rezervă/ trebuie înlocuită şi moleta (o scula rotundă cu tăişul spiralat) s-a rupt pur şi simplu/ peste două ceasuri mai treci pe-aici/ şi până atunci eu ce fac mă duc la cârciumă în colibaşi cu echipa…/ plăteşti dumneata consumaţia/ când mai fac restul de cutii.../ ar mai fi o soluţie interveni puiu ancuţa mărunt de statură rostind încet cu o voce spăşită cumva vinovat de ideea năstruşnică ce-i venise/ un băiat cuminte în fond ce nu ţinea cu tot dinadinsul să păcălească vigilenţa celor de la calitate/ ba de obicei când avea o problemă spunea dinainte şi te lăsa pe tine să decizi dacă piesele cu abateri nesemnificative ajung la montaj sau la rebuturi/
ochelaristul/ şi dădu din cap către mine ce mă aflam în celălalt capăt al liniei scriind într-un notes/ mi-a arestat mai devreme nişte piese la care intră pe filet calibrul inel de nu trece/ dar fără joc funcţional ar merge/ nu se bagă de seamă dacă măreşti cuplu de strângere la cheia dinamometrică/ nu cred că le-a numărat. le-a încuiat în magazia de piese neconforme/ aş sări gardul dar mi-e că se trezeşte din reverie şi dacă ne prinde nu te mai înţelegi cu el ne face referat/ magazia de piese neconforme construită din plase de sârmă/ încuiată dar fără acoperiş era plasată în capătul culoarului/ lângă tobele ce huruiau efectuând singure nesupravegheate operaţia de sablare/ înlăturând bavurile inelelor sincron/ locul era întunecat şi dacă opreai cutia aia de tablă octogonală ce se învârtea toată ziua rostogolind în interior pietricelele abrazive amestecate cu piesele şi puneai piciorul sprijinindu-te pe motorul din spate/ puteai trece dincolo de gardul de sârmă fără probleme/ îţi umpleai buzunarele halatului piesele fiind mărunte iar înapoi/ o masă de metal dincolo de gard parcă aşezată special acolo îţi făcea trecerea şi mai uşoară/ oricum din unghiul în care era plasat controlul final nu era vizibilitate din cauza utilajelor interpuse/ decât dacă te deplasai să mergi la toaletă/ oricum la toaletă nu te duceai de drag/ la o mie şi câteva sute bune de salariaţi locul era frecventabil doar dacă nu se putea altfel/
gheorghe sări tu gardul că mă duc la puşa să o rog să-l ţină de vorbă pe ochelarist/ autorul nu poate nici confirma nici infirma exactitatea schimbului de replici/ nu pot spune sigur dacă mi-au zis ochelarist cu simpatie/ sau de ciudă că în general nu lăsam să-mi scape produsele care nu aveau calitatea cerută/ confirm însă slăbiciunile pentru puşa…/
de aici înainte lectura textului e una suplimentară/ doar pentru cei interesaţi, care n-au avut în viaţa lor de-a face cu literatura având contact doar cu industria prelucrărilor prin aşchiere
Fragment din Albaştrii, dosarul. Ediţia II-a a Dosarului Albaştrii

duminică, 1 aprilie 2018

De Florii

nordul de salcie
 


înflorise salcia
la margine de drum
crenguţele atârnau subţiri
snopi de lumină
cu flori galbene și
frunzuliţe verzi
precum cuvintele
într-un poem
 

dimineaţă creștinii
au trecut la biserică
și mă tem au tăiat
câte-un mănunchi
de stâlpări
sǎ împletească
din ele coroniţele
pentru icoane
 

azi aș fi vrut
să-ţi împletesc coroniţa
dintr-un poem
când te uitai în oglindă
dar peste umărul tău
m-am zărit
ca un trunchi
de salcie…

1 aprilie




https://tenor.com/VBZP.gif

            Nu-mi place ziua de 1 aprilie! De parcă nu în fiecare zi viaţa şi puşlamalele ne ard la lingurică, din voinţă politică sau din greşeală… De ce ar trebui să mai fie o zi în care să fi ţinut în şah etern? Să fi păcălit din toate poziţiile fără milă? iar tu să-ţi rânjeşti fasolea de parcă ar fi bătut la  uşă poştaşul şi ai primit o pensie specială de la naşul guvern şi raţia de himunoglobină de la naşa Băncilă?…