Mulţumesc Romeo pentru cronică!
luni, 23 iulie 2018
Romeo si cartile
Mulţumesc Romeo pentru cronică!
sâmbătă, 21 iulie 2018
Raiul din deltă
La Mahmudia, coborând pe o coastă
de deal de la pensiunea Bunica Maria, către braţul Sfântul Gheorghe şi urcând la
debarcader într-o barcă de 8 persoane, cu motor, nu ştiam că voi ajunge atât de
uşor în Rai. Trag nădejde că şi prietenul Ciprian Chirvasiu, Dumnezeu să-l odihnească! de care nu m-am
putut despărţi cum se cuvine, a avut parte de o trecere la fel de lină şi liniştită dincolo
de lumea dezlănţuită şi de tracasările zilnice de care ne lovim.
Nu mai fusesem în deltă. Era un
punct necunoscut mie pe hartă, pe care îmi doream să-l bifez. Barcagiul, gazda
noastră, îndrăgostit de locurile binecuvântate de Dumnezeu şi furat de povestirile
despre păsări şi celelalte vieţuitoare libere de constrângeri, şi care n-au
nevoie deocamdată să protesteze în Piaţa Victoriei, n-a mai ţinut seamă de timp
şi ne-a plimbat pe ape ceva mai mult de patru ore însoţiţi de lâşiţe, stârci, cormorani,
cufundari, raţe, pelicani şi cai în sălbăticie. La întoarcere n-am mai ţinut
seamă de gropile din asfaltul valurilor de pe canale şi am dat drumul în mare
viteză la adrenalină, căci ne aştepta acasă un storceag de peşte şi
un crap prăjit cu mămăliguţă şi mujdei de usturoi.
Aferim de noi! Şi ca bonus câteva
imagini din Nikon-ul Cristinei Florescu
joi, 19 iulie 2018
Cronica lui Romeo
Ion Toma Ionescu – poezia, ceară a mierii
Cronica volumului „Ceară și miere”, editura Grinta, 2017
de Romeo Aurelian ILIE
Ion Toma Ionescu este o prezență cât se poate de complexă și mai ales dinamică în peisajul literar românesc. Poet, prozator și cronicar, toate cu normă întreagă, el este prezent la mai toate evenimentele culturale majore, oferind uneori chiar iluzia ubicuității. Cea mai recentă carte a sa, volumul de poeme „Ceară și miere”, a apărut la editura clujeană Grinta, în anul 2017, în colecția „Poezia Vie”, marcă înregistrată a Asociației Culturale Direcția 9, coordoantă de poetul Adrian Suciu.
Volumul „Ceară și miere”, compus din două cicluri poetice, primul purtând titlul omonim al întregului, cel de-al doilea, denumit în spiritul Centenarului Marii Uniri, „astăzi scriu despre patrie”, se prezintă ca un regal de poezie, oferind cititorului, de la început, până la sfârșit, plăcerea de a se delecta cu metafore subtile și cu imagini poetice dintre cele mai rafinate.
Ciclul „ceară și miere” începe cu o artă poetică în adevăratul sens al cuvântului, poetul exprimându-și convingerea că poezia vie va sta întotdeauna sub pecetea divinului, a acelui verset ioaneic: „La început era Cuvântul”, extinzând inclusiv dogma despre întruparea Logosului divin, deloc eretic, la planul plenar al lumii: „nu eu sunt/ cel care a împărtășit/ această taină/ căci însăși el/ întâi a rostit/ apoi și-a dezlegat/ păsările gândului/ să prindă înțelesul/ vorbelor sale/ pe care/ le-a adeverit/ binecuvântându-le// cuvintele sunt ființe”.
O altfel de artă poetică se dovedește a fi și poezia de inspirație niponă, „haiku”, în care ni se dezleagă taina titlului: „sumă de poveri/ încovoiată sub nopți/ ceară a mierii”. Așadar, în concepția lui Ion Toma Ionescu, aceasta este poezia: ceara mierii, înțeleasă ca acea parte solidă, având mai degrabă valențe practice, fiind folosită atât în ritualuri și cult, cât mai cu seamă în rețetele leacurilor trupești, ce se împletește până la momentul decantării, cu mierea cea dulce, provocatoare de extax. Altfel spus, poezia trebuie să fie și dulce ca mierea, dar mai cu seamă utilă sufletului cum ceara trupului. Și tot din acest tristih mai înțelegem că poezia este rodul unor poveri ce încovoaie sufletul poetului sub pecetea nopții, adică a îndoielii, a slăbiciunii, a durerii, a tot ceea ce este mai uman cu putință.
De altfel, în poemele lui Ion Toma Ionescu, printre cele mai des întâlnite imagini se numără „ceața”, „fumul” sau „visul”, toate vorbind despre aceeași stare de suspendare perpetuă între abstract și concret, între vis și realitate, între dilemă și certitudine.
O altă prezență constantă în lirica acestuia, o constituie moartea, care se bucură însă, sub pana poetului, de o înfățișare exotică cu ușoare tendințe erotice, ce denotă pe de o parte fascinația pe care o trezește în mintea acestuia, în veci nedeslușita moarte, iar pe de altă parte, disponibilitatea lui de a flirta cu aceasta, în scopul parșiv, dar mântuitor, al zădărnicirii ei : „nu-mi îngăduiam/ să mai privesc miezul încins/ al astrului zilei/ mă încălzeam la palida lună/ pipăind/ coapsele lucind reci/ ale negresei// mă credeam tânăr/ și m-am trezit/ într-o bună zi/ fără vârstă”; „o negresă tânără/ se înflăcăra/ obraznic în aer/ lepădându-se de hanțe/ dansa din buric // șișul meu/ cu tăișul în jos/ se trezise/ în prăsele de os.../ ardeam la foc mic// i l-am răsucit de teamă/ morții sub piele.../ cu zăpadă am șters/ sângele pe lamă/ și-am fugit// ea ținându-se de stele mă striga/ duios/ poiete/ cu ce ți-am greșit”.
În lupta sa cu moartea, care este de fapt lupta cu însăși viața, poetul Ion Toma Ionescu își ține aproape o seamă de aliați de nădejde, care sunt prietenii poeți. În paginile acestui volum, el dedică o serie de poeme, unor poeți- prieteni apropiați: Elena Katamira, Dana Toma, Adrian Suciu, George Mihalcea, Eugen Pohonțu, Emil – Iulian Sude. Dar, poate cel mai frumos poem-prietenie, este cel dedicat poetului Lucian Vasilescu: „vasilescul ăsta lucian/ dumnealui/ e un fel de/ brâncuși/ poartă barbă/ ca el/ și scapără/ înalt/ cu dalta/ cuvintele/ deschizând/ în piatră/ porți spre cer// vasilescul ăsta lucian/ și-a cioplit/ din sufletul/ dumnealui/ fără grabă/ pe masa/ tăcerii lui/ viața lui// dragostea lui/ într-o casă/ cu pereți”.
În cel de-al doilea ciclu poetic, „astăzi scriu despre patrie” poetul ne surprinde cu o serie de poeme patriotice, dar de un patriotism subtil, abia sugerat de prezența unor cuvinte cheie cu puternică valoare de simbol, nu la modul naționalist – extremist sau patriotard – patetic, tonul fiind unul mai degrabă suav, intim, ca și cum poetul și-ar alinta țara, nu în văzul lumii, ci în cămara sufletului său, unde nu uită să-i pomenească nici pe cei prea devreme uitați: „astăzi scriu despre patrie/ cu lancea unui steag/ scrijelesc/ anul 2017/ pe marțipanul/ unui tort/ ornat în trei benzi vderticale/ roșu – galben – albastru// tricolorul este al patriei/ și tortul al fiicei mele/ ce poartă numele/ sfântului andrei// (...)// e 1 decembrie/ patria își scoate/ ia subțire/ din odaia bună/ cu fotografii/ de familie/ atârnând/ pereții de cer/ și o îmbracă/ peste sânii goi// (...)// la colectiv au venit/ cu lumânări/ în mâini/ tații și fiii lor îngeri/ să vadă câmpuri/ de sângeri în foc/ de iarnă/ înfrunzind”.
Poezia lui Ion Toma Ionescu nu se cere analizată critic, din punct de vedere stilistic sau estetic, deși nu duce lipsă nici de metafore puternice și nici nu trădează vreo lipsă de siguranță a penelului, cum ar fi și absurd să se întâmple, dată fiind experiența de câteva decenii în arena literelor a autorului. Ea se vrea însă descoperită mai ales la nivel... grafic. Un ochi bine șlefuit, va observa de bună seamă că poemele acestuia au deseori imaginea unor coloane, ca cea a infinitului, a lui Brâncuși. Zveltețea lor, dată de versurile scurte dispuse ordonat unul sub celălalt, precum și diafanul dat de cuvintele folosite, atent selecționate dintre cele mai subtile și mai sublime cu putință, vorbesc de la sine despre tendința poetului spre transcendență, spre zbor, spre cer, spre acel tărâm magic și sacru, unde nicio taină nu va mai rămâne ascunsă.
Așadar, poetul Ion Toma Ionescu rămâne unul dintre seniorii poeziei românești contemporane, provocând cititorilor o reală plăcere cu fiecare nou volum de versuri publicat.
Cronica volumului „Ceară și miere”, editura Grinta, 2017
de Romeo Aurelian ILIE
Ion Toma Ionescu este o prezență cât se poate de complexă și mai ales dinamică în peisajul literar românesc. Poet, prozator și cronicar, toate cu normă întreagă, el este prezent la mai toate evenimentele culturale majore, oferind uneori chiar iluzia ubicuității. Cea mai recentă carte a sa, volumul de poeme „Ceară și miere”, a apărut la editura clujeană Grinta, în anul 2017, în colecția „Poezia Vie”, marcă înregistrată a Asociației Culturale Direcția 9, coordoantă de poetul Adrian Suciu.
Volumul „Ceară și miere”, compus din două cicluri poetice, primul purtând titlul omonim al întregului, cel de-al doilea, denumit în spiritul Centenarului Marii Uniri, „astăzi scriu despre patrie”, se prezintă ca un regal de poezie, oferind cititorului, de la început, până la sfârșit, plăcerea de a se delecta cu metafore subtile și cu imagini poetice dintre cele mai rafinate.
Ciclul „ceară și miere” începe cu o artă poetică în adevăratul sens al cuvântului, poetul exprimându-și convingerea că poezia vie va sta întotdeauna sub pecetea divinului, a acelui verset ioaneic: „La început era Cuvântul”, extinzând inclusiv dogma despre întruparea Logosului divin, deloc eretic, la planul plenar al lumii: „nu eu sunt/ cel care a împărtășit/ această taină/ căci însăși el/ întâi a rostit/ apoi și-a dezlegat/ păsările gândului/ să prindă înțelesul/ vorbelor sale/ pe care/ le-a adeverit/ binecuvântându-le// cuvintele sunt ființe”.
O altfel de artă poetică se dovedește a fi și poezia de inspirație niponă, „haiku”, în care ni se dezleagă taina titlului: „sumă de poveri/ încovoiată sub nopți/ ceară a mierii”. Așadar, în concepția lui Ion Toma Ionescu, aceasta este poezia: ceara mierii, înțeleasă ca acea parte solidă, având mai degrabă valențe practice, fiind folosită atât în ritualuri și cult, cât mai cu seamă în rețetele leacurilor trupești, ce se împletește până la momentul decantării, cu mierea cea dulce, provocatoare de extax. Altfel spus, poezia trebuie să fie și dulce ca mierea, dar mai cu seamă utilă sufletului cum ceara trupului. Și tot din acest tristih mai înțelegem că poezia este rodul unor poveri ce încovoaie sufletul poetului sub pecetea nopții, adică a îndoielii, a slăbiciunii, a durerii, a tot ceea ce este mai uman cu putință.
De altfel, în poemele lui Ion Toma Ionescu, printre cele mai des întâlnite imagini se numără „ceața”, „fumul” sau „visul”, toate vorbind despre aceeași stare de suspendare perpetuă între abstract și concret, între vis și realitate, între dilemă și certitudine.
O altă prezență constantă în lirica acestuia, o constituie moartea, care se bucură însă, sub pana poetului, de o înfățișare exotică cu ușoare tendințe erotice, ce denotă pe de o parte fascinația pe care o trezește în mintea acestuia, în veci nedeslușita moarte, iar pe de altă parte, disponibilitatea lui de a flirta cu aceasta, în scopul parșiv, dar mântuitor, al zădărnicirii ei : „nu-mi îngăduiam/ să mai privesc miezul încins/ al astrului zilei/ mă încălzeam la palida lună/ pipăind/ coapsele lucind reci/ ale negresei// mă credeam tânăr/ și m-am trezit/ într-o bună zi/ fără vârstă”; „o negresă tânără/ se înflăcăra/ obraznic în aer/ lepădându-se de hanțe/ dansa din buric // șișul meu/ cu tăișul în jos/ se trezise/ în prăsele de os.../ ardeam la foc mic// i l-am răsucit de teamă/ morții sub piele.../ cu zăpadă am șters/ sângele pe lamă/ și-am fugit// ea ținându-se de stele mă striga/ duios/ poiete/ cu ce ți-am greșit”.
În lupta sa cu moartea, care este de fapt lupta cu însăși viața, poetul Ion Toma Ionescu își ține aproape o seamă de aliați de nădejde, care sunt prietenii poeți. În paginile acestui volum, el dedică o serie de poeme, unor poeți- prieteni apropiați: Elena Katamira, Dana Toma, Adrian Suciu, George Mihalcea, Eugen Pohonțu, Emil – Iulian Sude. Dar, poate cel mai frumos poem-prietenie, este cel dedicat poetului Lucian Vasilescu: „vasilescul ăsta lucian/ dumnealui/ e un fel de/ brâncuși/ poartă barbă/ ca el/ și scapără/ înalt/ cu dalta/ cuvintele/ deschizând/ în piatră/ porți spre cer// vasilescul ăsta lucian/ și-a cioplit/ din sufletul/ dumnealui/ fără grabă/ pe masa/ tăcerii lui/ viața lui// dragostea lui/ într-o casă/ cu pereți”.
În cel de-al doilea ciclu poetic, „astăzi scriu despre patrie” poetul ne surprinde cu o serie de poeme patriotice, dar de un patriotism subtil, abia sugerat de prezența unor cuvinte cheie cu puternică valoare de simbol, nu la modul naționalist – extremist sau patriotard – patetic, tonul fiind unul mai degrabă suav, intim, ca și cum poetul și-ar alinta țara, nu în văzul lumii, ci în cămara sufletului său, unde nu uită să-i pomenească nici pe cei prea devreme uitați: „astăzi scriu despre patrie/ cu lancea unui steag/ scrijelesc/ anul 2017/ pe marțipanul/ unui tort/ ornat în trei benzi vderticale/ roșu – galben – albastru// tricolorul este al patriei/ și tortul al fiicei mele/ ce poartă numele/ sfântului andrei// (...)// e 1 decembrie/ patria își scoate/ ia subțire/ din odaia bună/ cu fotografii/ de familie/ atârnând/ pereții de cer/ și o îmbracă/ peste sânii goi// (...)// la colectiv au venit/ cu lumânări/ în mâini/ tații și fiii lor îngeri/ să vadă câmpuri/ de sângeri în foc/ de iarnă/ înfrunzind”.
Poezia lui Ion Toma Ionescu nu se cere analizată critic, din punct de vedere stilistic sau estetic, deși nu duce lipsă nici de metafore puternice și nici nu trădează vreo lipsă de siguranță a penelului, cum ar fi și absurd să se întâmple, dată fiind experiența de câteva decenii în arena literelor a autorului. Ea se vrea însă descoperită mai ales la nivel... grafic. Un ochi bine șlefuit, va observa de bună seamă că poemele acestuia au deseori imaginea unor coloane, ca cea a infinitului, a lui Brâncuși. Zveltețea lor, dată de versurile scurte dispuse ordonat unul sub celălalt, precum și diafanul dat de cuvintele folosite, atent selecționate dintre cele mai subtile și mai sublime cu putință, vorbesc de la sine despre tendința poetului spre transcendență, spre zbor, spre cer, spre acel tărâm magic și sacru, unde nicio taină nu va mai rămâne ascunsă.
Așadar, poetul Ion Toma Ionescu rămâne unul dintre seniorii poeziei românești contemporane, provocând cititorilor o reală plăcere cu fiecare nou volum de versuri publicat.
luni, 16 iulie 2018
Cronică de întâmpinare
Cum să te
simţi, când se discută într-un cenaclu vis a vis de o cronică de întâmpinare la
cartea ta de debut, după 23 de ani de la apariţie şi încă se vorbeşte de bine
despre ea!?…
Sunt două
posibilităţi să-mi explic!... Ori fără voia mea m-au trecut la clasici, ori cu
voia mea şi a criticilor, n-am ajuns nimic!...
Mulţumesc
domnului Ghinea Vasile că a descoperit acea carte în biblioteca dumisale, a
citit-o şi a scris despre ea! Niciodată nu e târziu când eşti sincer în
demersul tău şi nu scrii de rău!
Promit
să-i trimit ceva cărţi mai recente!
duminică, 15 iulie 2018
CALE LACTEE MAESTRE
N-am să
pot merge, să asist neputincios, la ceremonia trecerii în nefiinţă a unui mare
om! Poetul va rămâne în continuare viu, să ne uimească, atâta timp cât vom
simţi nevoia să-l regăsim!...
Ne
cunoaştem de câţiva ani, de când Suciu ne-a luat sub aripa lui la Direcţia 9. Mai
dinainte, doar din cărţi şi reviste! Am stat de multe ori la aceeaşi masă, schimbând amabilităţi şi tăceri. Foarte rar idei. De ce oare? Pentru că aveam o chimie aproape totală şi darul lui infailibil de a alege ce era valoros, argumentându-şi teoretic opţiunea, coincidea de cele mai multe ori cu alegerile mele, pentru care optam mai mult din instinct.
Când ne întâlneam, cu lumina lui blândă pe faţă mă întreba: „Sunteţi bine maestre, ce-aţi mai făcut?... Sau se ridica în picioare de la locul lui, întâmpinându-mă şi strângându-mi mâna. după ce recitam ceva în Cenaclul 9: ”Felicitări maestre! ” Mie apelativul maestre nu mi-a plăcut niciodată! Mi se părea că sună a uzurpator…
Era un drept exclusiv al lui!
În viitoarea mea carte la care lucrez(probabil al cincilea anotimp), am o poezie dedicată maestrului
și nici piatra nu
se întreabă mută
se așează în sinea ei
răbdătoare şi
îşi rostogolește la vale
în unde
secundele
bobului de grâu
când lucrarea luminii
e încheiată
şi spicul înalt
până la brâu
copt pentru
dreaptă judecată
de ce somnul
e alb între perne
de piatră...
și neînsemnată
cavalcada de taine
ce transcende
vieţii eterne
încât nici uriașii
nu-și mai ţes
haine de piatră
în legende
căţelul
pământului
nu mai latră
Abonați-vă la:
Postări (Atom)