(Tabletă
de cititor)
„Cum
adică? Eu am privilegiul să lucrez, să colaborez strâns cu una dintre
tovarăşele noastre de frunte, prin care partidul, ba chiar şi conducerea se
exprimă public, uneori şi eu… da-da, ce mai, eu să stau liniştit şi sec, rece
şi pleoştit ca un peşte, chiar şi atunci când îi simt respiraţia? Bun, de
acord, nu trebuie să mă îndrăgostesc de… femeia din dânsa, mă rog, de trupul,
membrele, sânii ei etc, dar la spiritul ei, la fervoarea ei, la energia ei
formidabilă din care revoluţia, organizaţia noastră şi-au făcut un stindard,
cum de pot eu să… nu vibrez?”
Întors
de la Conferinţele Tribunei, unde cu ocazia împlinirii a 85 de ani, oamenii
minunaţi adunaţi de Mircea Arman în jurul său, l-au sărbătorit pe marele prozator,
am adus în geamantanul meu cu cărţi, Frica lui Nicole Breban, roman recent lansat
în cadrul manifestărilor clujene. Găsisem într-o prezentare sumară pe net,
remarca unui confrate de care nu am ţinut cont, cum că Frica ar trebui citită
cu creionul în mână, să-ţi iei notiţe eventual, sau să subliniezi lungimi,
teoretizări şi analize ne-necesare, pentru a pune într-o lumină cât mai clară şi fără dubii, verdictul aspra unui
deceniu obsedant, acela al destructurării proprietăţii şi tradiţiilor satului
românesc şi impunere a colectivizării agriculturii. În calitate de nespecialist,
mărturisesc, nu am avut nevoie de creion şi nici nu am rămas uimit de faptul că
în cele aproape 700 de pagini, într-o tematică intrinsecă, nu apare picior de
ţăran. O abordare pe care doar un Nicolae Breban şi-ar fi putut-o permite cu
orgoliul lui uriaş.
M-am
avântat în lectură, încă din trenul de noapte spre Bucureşti, satisfăcut de
frazarea cunoscută, năvalnică şi plină de ritm a autorului, ca un fluviu umflat
de apele murdare adunate din aluviunile revoluţiei. Şi la fel cum malurile se
surpă şi uneori cedează în faţa apelor, şi oamenii care trăiesc pe maluri, au
inoculată frica de apele tulburi şi învolburate.
Acţiunea
se desfăşoară în jurul a trei personaje de sorginte intelectuală, ale căror destine ca soldaţi ai revoluţiei se împletesc,
pe frontul larg deschis al activismului, într-o luptă acerbă, asumată, de
împlinire a idealurilor comuniste şi pentru apriga bătălie de a urca în
ierarhie, cât mai sus, călcând uneori pe cadavre – chiar
dacă pe cei doborâţi i-ai avut alături, te-ai folosit de ei – căutând
să-ţi argumentezi faptele, să ţi le reaşezi în propria minte, astfel încât
marile obiective şi cerinţele sistemului, să meargă înainte şi ţie să-ţi fie
recunoscute meritele şi să-ţi fie puse în concordanţă gradele.
Activista
sexi – tovarăşa doamnă, Ligia Catrina
Fărcaşiu, simbol al revoluţiei, statuia de bronz cu cap de zeiţă, ale cărei
farmece erau dedicate trup şi suflet, doar cauzei. În momentele de slăbiciune regizată,
controlată riguros, când voia să-şi arate sieşi şi umilului ei serv protejat,
înfloritoarea feminitate, dar mai ales tăria morală, subjugându-l pe micul paj şi oferindu-i ca recompensă părţi din
superbul ei corp, spre atingere –, degetele
de la o mână, falangele picioarelor lungi şi la un moment dat, ca semn de mare
încredere, chiar sânii goi perfecţi – ca să-i
testeze şi să-i evalueze o urmă de tentaţie, cât de mică şi să constate
mulţumită că nu există un preţ al trădării. Şi tocmai când ajunsese în vârful
piramidei şi vroia să sărbătorească împreună cu pajul ei, o victorie apropiată de
ţinta finală (fusese aleasă în Comitetul Central al partidului la secţia agrară),
la a doua sticlă de şampanie, în budoarul ei, pregătită să se abandoneze, să
uite o clipă de sine şi să se lase în voia celui care din şoricel, devenise un
bărbăţel curajos, ce-ar fi putut fi testat dacă e corespunzător rangului de
bărbat… bun la toate. Într-un preludiu prelungit, personajul acesta, tovarăşa
doamnă Ligia Catrina Fărcaşiu, care a oferit scriitorului Nicolae Breban, prilejul
să descrie în carte scene intense şi vii, dându-i posibilitatea să se
desfăşoare pe multe pagini de-a dreptul memorabile –
sfârşeşte sugrumată cu o eşarfă, de tânărul ziarist bolnav de frică
şi introvertit.
Ziaristul
– bărbăţelul şi şoricelul protejat, al tovarăşei
doamne, Horațiu Luca Bejan(LHB), tenacele, dar şi timidul arivist care îşi
propusese să ajungă scriitor-judecător, care scria la început articole în
Gazeta Cooperaţiei şi apoi, târziu, să ajungă editorialist la Scânteia, mai
fusese la viaţa lui bărbat adevărat, doar la primul omor, când înfipsese
cuţitul în Petre sau Peter, un alt prieten pe care i-l scosese în faţă viaţa,
fost legionar, după ce citise stupefiat, întâmplător, în locuinţa şi în lipsa acestuia,
nişte mizerii de turnătorii ce urmau să ajungă la vigilenta securitate a
poporului, despre onorabile cunoştinţe comune. Şi când acesta după insistenţe
şi ceartă, a refuzat să le distrugă,– a
primit ce a meritat cu prisosinţă. Dar acolo nu a omorât el, n-ar fi fost în
stare de asemenea fapte! Altcineva probabil i-a forţat mâna(!), sau, având un
coşmar, cât timp a citit ororile respective, când s-a trezit, ucigaşul adusese
deja cadavrul în casă şi-l lăsase singur cu el. Ce era să facă(?), a alergat la
Flori, care locuia în aceeaşi grădină, într-o casă mai mare. El a vrut să cheme
miliţia, dar nu l-a lăsat Flori!... Ea s-a ocupat mai departe ca să dispară
acea moarte suspectă! Cine e şi această Flori? Ea e perechea, un fel de nevastă
fără acte, a celui de-al treilea personaj important din roman.
Dl
Nistor – Intelectual rasat, pendulând între
sentimentul curat de a sluji revoluţia bolşevică, venită pe tancurile ruseşti şi
dubiile dacă se află pe calea cea bună, e mintea cea mai lucidă din roman. Atras
de tânărul ziarist, cu toate că i-a ghicit din prima caracterul, are cu acesta
discuţii lungi clarificatoare asupra fenomenului social, asupra revoluţiei în
sine, el avându-şi locul în tabăra celor moderaţi, despărţiţi de grupul
tovarăşei Doamne Fărcaşiu, aceia care ar fi vrut să se ţină cont de tradiţiile
şi specificul naţional şi să nu se ia otova implantul sovietic. Cum era şi
firesc domnul Nistor ajunge la puşcărie, condamnat până la urmă pe viaţă, pentru
ezitările sale, cu largul concurs al tovarăşei doamne Ligia Catrina Fărcaşiu care
şi ea avea nevoie de un cadavru ca să poată avansa în sistem, să fie apreciată
acolo unde trebuie şi la Moscova.
N-am
spus nimic de perechea „micului om”( LHB) cum îl gratula câteodată tovarăşa
doamnă Ligia şi desigur, gândea la fel şi iubita lui soţie legitimă, Leni. Se
măritase cu el dintr-un pariu cu o prietenă, care n-avusese timp şi nici
răbdare să-i trezească bărbăţia întârziată de fătălău nehotărât şi fricos. Leni
se pare că a avut timp îndeajuns şi fără entuziasm i-a activat bărbăţia, născându-i
două fete şi împlinind astfel familia ca celulă de bază a societăţii care
începuse să se construiască, aşa cum dorea şi partidul. Pe traseul vieţii de la
un anumit moment şi-au urmat drumul fără intimităţi şi legături ale trupurilor,
separat, împreună, ca să nu poată fi tulburat entuziasmul şi perturbate carierele.
Ea împingându-l s-o slujească cu cinste şi devotament pe tovarăşa doamnă Ligia
şi sperând că lucrul acesta se va răsfrânge şi asupra ei. Nu lămureşte autorul
dacă Leni a rămas o fiinţă vie, un instrument, o vioară care să-şi fi găsit un
alt arcuş, sau o statuie mai mică dedicată şi ea la altă scară, revoluţiei
Nici
Flori studenta cu mai multe facultăţi nu mai apare în ultimele pagini ale
romanului, cu toate că asupra ei ochiul prozatorului s-a aplecat mai mult, păcălindu-ne
la un anumit moment ca cititori, că s-ar putea înfiripa o nouă poveste de
dragoste concurentă şi dincolo de frumoasa poveste cu bătrânul Nistor – anume o legătură firească, necesară, între Flori
şi emulul iniţial al lui Nistor, HLB, Horaţiu Luca Bejan. N-a fost să fie!
Poate cele două, Leni şi Flori nu m-aş mira să continue într-u nou roman(…).
Umorul
nemascat şi introspecţia fină, autorul intrând în pielea personajelor,
urmărindu-le gândurile şi jucându-le, ca un actor genial, te face să
participi eminamente ca la un spectacol şi
nici nu simţi când s-au lăsat devorate cele 676 de pagini. Revenind, furat de
stilul autorului şi de povestea în sine a personajelor, am scăpat din vedere drama,
patologia fricii, frica de greşeli, frica de tovarăşi, frica de faptele tale, frica
de U. Sovietică, frica de securitate, frica de sistem care iese ca spuma la
suprafaţa unei fierturi.
„Ce
era entuziasmul un, bun la toate? Nu ascundea el şi niţeluş frică, adrenalina
asta specială pe care o simţim şi suntem invadaţi cu toţii…„ o frică de asta,
de-a noastră tovărăşească, neaoşă, constructoare dinamică nu-i aşa?nu-i aşa…”
Citind
paginile Fricii, te cuprinde frica şi automat paginile pe care le înnegreşti tu
si care te-au entuziasmat în momentul creaţiei, ţi se par mai mici, frazele
nişte înseilări de rânduri fără substanţă, fără orizont, sau cu el limitat de
dealurile împădurite cu ceaţă.
Recunosc
Nicolae Breban şi-a câştigat dreptul să fie orgolios.
