A locui lângă poezie ca pe malul unui lac…
A locui poezia ca o fiinţă acvatică…
A locui fără poezie ca o piele de şarpe abandonată…
A înlocui poezia cu o femeie pe care nu o vei întâlni vreodată.
Poezia de dragoste a lui Dochia se eliberează de metafore în Noptalgii,
sau în, 36 de zile cu Lilith, precum de altfel în toate volumele sale,
nu la fel ca legendarul personaj feminin cu acelaşi nume din basmele
românilor, care-şi aruncă pe rând cele douăsprezece cojoace amăgită de
vântul călduţ, primăvăratic al soarelui, ci mai degrabă ca o fiinţă
hieratică, ceva între gheişă şi curtezană, încălzită din interior în
lumina rece a lunii, ce se eliberează cu neuitare de sine, cu răbdare şi
artă - de lucrurile intime…
Florin Dochia este în Noptalgii egal
cu el însuşi, păstorind în marginea raiului un cortegiu de fluturi
(Marii, Lanily, Emily, Minumi, Anelise) desigur ca un mare maestru în
ceremoniile ceaiului, căci nu-i aşa,
numai o femeie cunoaşte
adâncimea neantului
numai ea poate coborî
fără a se pierde
până la capătul
de unde pentru mine
nu mai există întoarcere
Sunt 50 de ani de când îmi port paşii în câmpul literelor şi am trecut
aproape invizibil(mai mult o inabilitate a mea, decât o însuşire cu care
să mă pot mândri), pe lângă o mulţime de scriitori, citindu-le cărţile
şi observându-i pe fiecare(de data asta eu, nevăzutul, fiind
privilegiat). I-am aşezat după rang, convenabil în coroana sufletului
meu, de la genii şi până la bestii, de la salahori tăcuţi, până la
oratori orgolioşi. Dar numai doi s-au aşezat, având toate însemnele pe
ramura prinţilor. Unul spre începutul călătoriei mele, celălalt mai
către linia de sosire a celui de-al cincilea anotimp.
Amândoi
cultivaţi, modeşti, nevoind să eclateze, dar cu o lumină interioară care
dezgheţa reţinerile de orice fel, dăruiţi şi dăruind vorbe alese cu o
muzicalitate caldă în ton, iubitori de femei frumoase, păstrând pentru
fiecare în licărul blând al privirii, o mângâiere ce înfăşura
promisiunea unui gând ascuns, ca o atingere dorită, ca o scânteiere care
n-ar trebui consumată. Şi cât de mult le semănau versurile, curgătoare,
limpezi cu volute şi arabescuri împletite cu migală, strecurându-se
printre gleznele pietrelor ca printr-un labirint nesfârşit.
Prinţul
Tom (Gheorghe Tomozei) şi prinţul de Câmpina, (Florin Dochia), pe
amândoi i-am primit împreună ca pe o revelaţie, citind 36 de zile cu
Lilith şi aducându-mi aminte că şi Tom a scris un volum de versuri
intitulat, 46 de poeme de dragoste.
Câteva versuri şi dinspre Tom:
Gest
Trec cu buzele
Peste numele tău
Ca peste şira spinării
A unei Frunze.
Cât a mai rămas
Cât a mai rămas din mine
depus pe fundul cuvintelor
tot mai crede că ar putea răsturna
un trup în iubire ca pe-un ceas cu nisip…
(Din antologia în pregătire, Fotografii mişcate)
