Fotografii mişcate. Ioan Es Pop

S-a întâmplat la Teatrul Nottara într-o serată literar-muzicală care o celebra pe Ioana Crăciunescu.

Ioan Es Pop cu blândeţea lui din priviri şi din glas ne-a citit o superbă poezie şi manipulându-ne, ne-a condus într-o odaie ţărănească din fundul Ieudului cu trei paturi în ea.

Într-o superbă simplitate am tranzitat alături de el etapele succesive ale continuităţii unui ciclu vital. De la nerăbdarea care te împinge sǎ părăseşti cât mai repede patul de la fereastră al copilăriei, ca sǎ poţi ocupa la soroc celălalt pat parental din mijloc, dominator, în spatele căruia trona un covor ţesut pe care era întruchipat pomul vieţii.

Te-ai fi  aşteptat între şoapte fierbinţi, părinţii sǎ se ridice sǎ culeagă merele din ramuri şi să-şi înfigă în carnea lor dinţii, pe sub aşternuturi. Dar somnul intra prin geamuri cu un fâşâit de fluturi în miez de noapte…
Merele roşii, tot alea erau dimineaţa când le număram, poate un pic mai coapte!

În ultimul pat, cu respiraţia urât mirositoare şi întreruptă de la o vreme, bunicul se încleştase, cu mâinile descărnate, de scânduri şi parcă uitase sǎ mai  coboare…

*

Şi poezia la fel ca viaţa te împinge în paturile ei cu aşternuturi mai fierbinţi sau mai reci. Treci prin ea ca printr-o apă curgătoare ce abia te atinge…

Am rămas aşezaţi pe bănci în sala de la Nottara încă o vreme. Doar Ioan Es s-a ridicat în picioare, n-a mai putut sǎ stea şi a plecat spre ieşire, întins. Se pare că în Ieudul lui a nins.

ochiul magic,

        Lui Ioan Es Pop

ochiul magic

clipeşte scurt

depăşind iminenţa realităţii

lumina taie pieziş

cadrul umple ca o explozie

resorturi nebănuite

dincolo de aşezarea firească

a straturilor de aer

pânza poroasă a filtrelor

absoarbe umbra

şi artistul sparge

coaja sâmburelui

o fracţiune de

secundă timpul

înţepeneşte strivit

apoi soarele roşu

se ridică deasupra nopţii

celei scurte

altarul cerului

s-a deschis

pentru slujba de dimineaţă

calul gata pregătit

îşi potriveşte paşii

pe poteca muntelui

în vale unde s-a oprit

săgeata va trebui săpat

adânc

„vor fi schimbări de trecut

în acest viitor

provizoriu”

(Din volumul în pregătire Fotografii mişcate)

Fotografii miscate. Ciprian Chirvasiu

Nu ştiu dacă Dumnezeu i-a oferit susţinere lui Ciprian Chirvasiu, profesor de literatură în Atelierele lui în paragină, să antreneze zborul tinerilor poeţi în siajul poeziei de revelaţie, dar ştiu sigur că s-a temut să nu se mistuiască  poetul în focul arderii-de-tot a crucii sale.

            Măcar  să apuce să-şi finalizeze propriile Poeme postume, pe care le avea în gând şi la care ne spunea că începuse să lucreze de ceva vreme.

            Ar fi avut nevoie de linişte, şi Dumnezeu şi-a luat partea. S-a gândit că i-o poate oferii pe deplin doar în cer, împotriva tuturor plângerilor  lumeşti…

            Nu cred că a vrut să dea El marea lovitură când va fi gata de lansare în librăriile îngerilor, cartea! Şi mai avea un argument, îl avea alături pe Nichita să gloseze necuvinte dumnezeieşti pe marginea ei.    

            Ciprian Chirvasiu, un om şi un poet atât de mare, încât n-a mai avut loc pe pământ modestia lui!

vânt e vântul,

          lui Ciprian Chirvasiu

vânt e vântul

care ne vântură

în cele patru vânturi

şi pământ pământul

ce ne pământură

în mormânturi

apă e a apa

care ne sapă

şi ne îngroapă

în groapa de apă

lângă corabie…

scut fără sabie

şi arc de curcubeu

în noaptea lungă

a lumii gemene

dumnezeu scapără

amnarul pe cremene

Din ciclul Suav anapoda

Într-un interviu dat ieri la Evenimentul zilei de Ştefan Mitroi, cel care spre seară şi-a lansat la Muzeul literaturii o carte de căpătâi, nu-i zic roman căci n-ai cum ştii niciodată dacă nu cumva faci un abuz şi te sună cu goarna, al lui Tuturuz, mustrător că ai deposedat poezia de locul întâi meritat, major, pe care-l ocupă de drept în pagini. Doamne ce imagini desţelenesc viu între paraginile unui sat românesc pustiu!...

Spunea în interviu Ştefan Mitroi: „Încotro se îndreaptă România? Hm, mi-ar plăcea să spun că se îndreaptă spre trecut, pentru că în trecut au fost multe lucruri bune. Nu știu, eu aș lărgi întrebarea: încotro se îndreaptă lumea asta toată, trenul ăsta în care e și România într-un compartiment, pe la clasa a III-a pe undeva. Încotro se îndreaptă? Nu știu, cred că se învârte trenul ăsta în jurul cozii. Se învârte, se învârte, e un tren care mușcă din el. Ca un șarpe”.

Au fost mulţi admiratori şi prieteni ai scrisurii cu litere de iarbă la muzeu. Dinu Săraru şi Clara Mărgineanu au vorbit, Raul Constantinescu a cântat şi noi l-am aplaudat pe marele scriitor.

Întors acasă am deschis facebookul şi ăsta  parcă citise şi el interviul din Evenimentul zilei şi mi-a scos în faţă o amintire din Ipostazele nopţii, dintr-un trecut nu prea îndepărtat al Păsării ceţii.(25 septembrie 2014. http://bit.ly/1qyQgq2)

Ăla din spate, din fotografie, e rucsacul lui Robert Turcescu. L-am găsit azi-noapte pe stradă, în mijlocul Bucureștiului. Bolovanii din el păreau a fi speciali și cu siguranţă fosforescenţi. Toma, nepotul meu, s-a gândit să-l ia acasǎ și așezând piatră lângă piatră, sǎ descurce el liniștit puzzle-ul. Mărturisesc m-a cucerit ideea și am  vrut să-l ajut. Dar am văzut femeia lângă noi şi mi s-au înceţoşat ochii, dând din mâini de parcă vrea sǎ se deconspire. 

          Ce-o fi cu ea în rochie albǎ subţire? Sǎ fie înger, sau tot ofiţer sub acoperire?...