Fotografii mişcate. Claudia Duminică

Mă ştiţi, nu de ieri de-alaltăieri!… Încercuiesc dincolo de 70 de primăveri. Nu că nu s-ar vedea, dar şi salcia cât e ea de bătrână,  primăvara întinereşte şi îşi trage peste tulpina scorburoasă ciucuri de flori galbene cu frunzuliţe verzi, de-ţi mai încălzeşti sufletul şi-i dai inimii brânci.

Aseară mergeam agale prin Auchan cu sacoşa mai mult goală, sub vremi ca o salcie plângătoare, şi-mi sare-n faţă un snop de raze zglobiu dansând jucăuş pe buzele fetei ce-mi aţinea calea. Era o tânără dotată după toate standardele europene şi încă ceva pe deasupra, zgândărindu-mi mândria de a fi român.

„Îmi daţi vă rog ochelarii să-i curăţ, să vă schimb viaţa în roz?...”

Paralizat o clipă de idee, mă repliez la timp şi-i întind rama Pierre Carden de la ochelarii mei cei noi. Sunt foarte mulţumit de ei, nici nu s-ar putea altfel căci m-au costat două pensii fără exagerare.

Mi se mai pusese întrebarea, dar pe-atunci purtam ochelarii vechi, cu un braţ între două atele bandajate cu scotch, care nu cadrau cu situaţia…

Vă mărturisesc, fără ochelari văd doar întunericul, dar îmi funcţionează cu acuitate simţul mirosului şi-mi puteam închipui alături un cireş înflorit, în timp ce glasul de privighetoare ascuns sub frunze, recita o poezie optimistă despre calităţile produsului nemţesc pulverizat  din flaconul ce aşeza o peliculă subţire peste lentilele mele, gata pregătite să-mi schimbe viaţa.

După ce m-a convins, mi-a întins ochelarii, la pachet cu flaconul cumpărat la un preţ rezonabil. Câtă dreptate avea! Nu-mi venea să cred ce vedeam în faţa ochilor, fata înflorise zâmbitoare ca un cireş.

M-am grăbit să ajung acasă să o privesc pe nevastă-mea prin lentile, s-o văd măcar zarzăr, nu eram pretenţios. Nu mi-au mai ajuns banii să-i cumpăr ţigări. Cu legea asta anti-fumat, poate o ajut să n-o încalce!

Acasă, de unde zarzăr înflorit?... Nevastă-mea a luat foc precum o pădure uscată de lemn câinesc.

„Măi omule te-ai tâmpit? Du flaconul înapoi şi să nu vii fără ţigări că-ţi arunc pe fereastră laptopul, că doar la scris ţi-e gândul! Nu pot să te trimit undeva că umbli cu capul în nori!”

 Avea şi ea dreptate. M-am întors la Auchan, poate că azi e ziua mea norocoasă şi cireşul nu s-a scuturat. Da, ce zi o fi azi?...

„E 8 aprilie.” Îmi răspunse fata zâmbind din cireş. N-a trebuit să-i spun nimic, mă aştepta. Mi-a cerut ochelarii să-i mai şteargă o dată…

*

Eram aşezaţi la o masă, în curte casei cu două chepenguri la poartă, pe 9 Mai, sub cireşul înflorit, tineri; şi Ică, şi Nae, şi Ges, Mariana Ştefan, venise şi Vlasie să împrumute o carte, nu ştia că e ziua ei, Geo cu aparatul lui de fotografiat… Eram toţi albaştrii!
Vavama, bunica ta ne adusese gogoşi şi cu un borcan de sticlă în mână ne împărţise în pahare vin roşu. Te lăsai aşteptată şi ai apărut pe treptele din spate, atentă, 

Cafea cu sare

          Prietenilor „albaştrii”

Eram frumoşi.
Împărăţeam tinereţii
elanul, sentimentele,
votca şi sucul de roşii…
Agăţam
de lobul urechii
cuvintele,
ca pe nişte cireşe de mai.

Stăpâni ai azurului
ne avântam
pe luciul gheţii, 
exersând piruete 
şi salturi mortale…
Patinatorii albaştrii
ai aerului, 
susţinuţi de propriile
aplauze.

Am descoperit
în contractul cu viaţa
clauze
secrete
…Cum lumea
plină de şmenuri
e împărţită
de schengenuri,

gheaţa este
mai subţire ca aţa,
cireşele sunt amare,
şi în ochii iubitei
deposedaţi
de candoare,
asta e o ştire,
nimic nu mai are
dulceaţa cafelei cu sare.


porthartul cu dragoste

           Claudia Duminică

ţin în porthart
covoraşul meu fermecat
o bucată de cer senin
rulată fin

mi l-a dat zâna
odată cu creta
(creta aia superdotată
prindea culoare după gând)

pe covoraşul întins
înşirase şotronul
şi fără griji ţopăia
urzind razele

m-a învăţat să desenez
în jurul gleznelor
am trasat cu albastru
conturul unui lac

apele s-au ridicat în genunchi
atunci am desenat o insulă
insula s-a rotit împrejur
risipindu-se într-un norişor verde 

ne-am înlănţuit în iarbă umbrele
m-a prins de încheietura mâinii
şi cu degetele mele răsfirate a nisipit
praful de cretă curcubeu între sâni

râdea tot timpul
m-a pus să închid ochii
şi mi-a desluşit
învelişul de taină al culorilor

n-am mai deschis
porthartul
nu mai ştiu dacă

funcţionează vraja

(Din antologia in pregatire Fotografii miscate)

Fotografii mişcate. Emil Brumaru

Un ziarist, de Sfântul Valentin, pune o întrebare unor scriitori importanţi despre primul lor sărut, cum a fost, când s-a petrecut?… Am parcurs cu mult interes şi plăcere amintirile fiecăruia, dar în primul rând m-a impresionat Emil Brumaru. Şi-a început povestirea în Poiana Nistrului, cu o româncă „extrem de atrăgătoare, veselă şi lipsită de prejudecăţi”, povestind cui stătea să o asculte, cum treceau Nistrul patrulele ruseşti ca s-o sărute şi să le fie iubită, înotând doar c-o mână, cu cealaltă ţinând arma în aer să nu se ude, îmbrăcaţi în uniforme kaki. Mă rog, ea păzind pe-acolo singură caprele gospodăriei, pe la 13-14. Rămânea după ce plecau soldaţii cu ochii de culoarea smaraldului, măriţi, uitându-se pierdută într-o zare numai de dânsa ştiută…

Fata aceea avea sa fie mai târziu mama iubitoare a Brumarului. Atât de iubitoare încât, ca sa nu-l piardă devreme, îi împingea în pat prietenele binevoitoare şi rudele mai îndepărtate, de vârsta ei – fără haine – să-l înveţe sărutatul şi celelalte taine!... Conjunctură în care de copil, Emil se simţea obligat să le dea pe spate, recitându-le versurile lui tot mai deocheate.

Citind confesiunea lui Brumaru mi-am amintit de rusoaica mea. 15-16 ani, eu! Ceva mai mult, ea!... Aflat  pe malul mării într-o tabără la Neptun, dansam în grup pe terasa restaurantului Marea Neagră şi, odată formaţia a schimbat ritmul într-unul lent, învăluitor. Voiam să mă retrag pe margine neavând cu cine dansa şi de nicăieri a apărut Maşa. M-a luat în braţe şi a început să danseze conducându-mă incredibil de uşor. Părul ei auriu îmi atingea faţa, trupul ei şarpe viu îmi curenta mâinile.

Încerca să-mi spună ceva. Eu o priveam nătâng, nu înţelegeam nimic în limba rusă. Îi repetam oceni krasivaia, ca o bandă de magnetofon stricată şi ea râdea… La un moment dat s-a desprins din dans şi m-a tras către ieşire. Mi se părea în sfârşit că puteam traduce momentul şi începusem să pricep.

Prinşi de mână alergam, inima îmi ajunsese în gât. Eram sigur că în seara aceea îmi voi preda copilăria în mâna duşmanului sovietic. N-ar fi fost rău, am privit-o cu coada ochiului, din punct de vedere estetic...

Ne apropiasem prin parc de hoteluri. Al meu era primul. M-am controlat să am cheia camerei în buzunar. N-o pierdusem, dar ea m-a tras mai departe către următorul hotel. Începusem să mă îngrijorez puţin. Cum să intri aşa în pripă într-un viespar? Tovarăşa Maşa era totuşi rusoaică, ardea pe mine cămaşa, ştiu eu ce tovarăşi avea în echipă?… Cum să plonjez în necunoscut?…

Am ajuns în dreptul hotelului. S-a oprit, m-a privit lung şi buzele ei au atins buzele mele, întâi ca o briză, apoi s-au contopit într-un sărut nesfârşit. S-a lipit de mine, corpul îi tremura, m-a sărutat încă odată, ştia toate secretele, avea expertiză! A mai vrut o repriză şi m-a împins cu putere rupând vraja şi luând-o la fugă către hotel. La intrare, un autobuz îşi încălzea motorul. S-a urcat direct în el.

Nici nu m-am întors bine în cameră, cătrănit! Se surpase ceva în mine şi am auzit un ciocănit uşor la uşă. Pe palier stătea o arădeancă, singură cu o păpuşă dulce de patru ani. Pe plajă căutam să-mi pun prosopul lângă ele, la soare. Schimbam cuvinte, nisipul era fierbinte şi-i mai aduceam apă fetiţei cu găletuşa din mare.

–Te-a aşteptat aia mică înainte să se culce… Acum a adormit. De dimineaţă plecăm spre Arad. M-a rugat bietul copil să-ţi dau un sărut din partea ei. Şi dacă mă v-a întreba mâine, simt că n-aş putea s-o mint…

 Aveam încă aurul Maşei pe buze (alt tezaur pierdut!). Mi-a fost scris să sfârşesc în seara aia copilăria cu un sărut de argint. I-am cerut arădencei adresa să-i scriu. Nu mi-a dat-o, nu ne-am mai întâlnit, nu mai ştiu…

să rosteşti cuvântul,

        Lui Emil Brumaru

să rosteşti cuvântul,

pe numele de strigat

în dungă de pasăre

de împărat

să-l slăveşti

întâi soarelui

şi apoi iubitei

să-i cobori

în călcâi

bezna umbrei lui

şi ei să-i îndoi

sub sărutul ispitei

glezna…

să-i ascunzi în nori

cu palmele

sânii rotunzi

ai stăpânii

sau sclavei

după nevoi

să pătrunzi

în miezul enclavei

între coapsele

unde şi-a înnodat

dumnezeu

sinapsele…

cuvântul

e liber

să zboare

cât mai departe

cu umbra în soare

şi viaţa

în moarte

(Din antologia în pregătire Fotografii mişcate)