Harry Tavitian. Noe al sunetelor.

Fotografii mişcate
 

În care autorul trădează literatura şi pictura mergând la filarmonică

*

Se întâmplă rar să te părăsească sufletul captiv şi să hoinărească fără de lanţurile zilelor obişnuite de care ţi-este legat trupul bicisnic. Excursul acela e îngăduit doar prin voinţa şi puterea lui Dumnezeu. E atât de aproape Crăciunul!... şi la Piteşti s-a urcat pe scena filarmonicii, Harry Tavitian.

Cât de simplu şi frumos ni l-a prezentat în câteva cuvinte aseară, în preambulul unui spectacol cameral de excepţie, Varujan Pambuccian, botezându-l pe Harry, Noe al sunetelor! Am simţit că voi fi martorul unui miracol.

Când Harry Tavitian şi-a luat în stăpânire pianul, imens cât o corabie, am ştiut că după ce s-au retras aplauzele, corabia lui a rămas proptită pe stănci undeva pe un vârf de munte. După retragerea apelor, soarele arzător a înviat vegetaţia pe grohotişuri şi a eliberat păsările şi animalele sălbatice ce şi-au învins mute spaima.

Doar atunci după ce s-a închinat, a deschis zăvorul în cala navei, unde erau încuiate sunetele.

A tras aer în piept, le-a legat la gât şiraguri de clopoţei de alamă şi tălăngi, să le audă de departe şi le-a dat drumul să se rostogolească la vale pe firul unei poteci doar de el ştiute.

Armonizând un amalgam de teme vechi armeneşti, balcanice şi româneşti, cu ingrediente negro-spirituals afro-americane, izbucnind apoi în final, dramatic, în bucuria colindelor, Harry Tavitian ne-a deschis sufletul mohorât de vremi, oferindu-ne clipe luminoase de sărbătoare şi artă.

Mulţumim Jean Dumitraşcu, director al Filarmonicii, că ne dăruieşti!

*

dans cu negresa

ritmul pune stăpânire pe braţe
pe coapsele care se unduiesc
mătasea neagră a ochilor mei
lunecă înfrigurată
descoperind sub piele luciul de abanos

sfâşietor dansul unei femei singure
clapele pianului se sparg
ca razele soarelui roşu
când se ating de valuri
şi intră dedesubt

am trecut prin viaţă
asemeni lui
fără să dansez cu negresa
în consecinţă
fără să înţeleg nimic

CăpriorII casei

S-au scurs cinci ani de când în decembrie 2014 mi-a apărut şi a fost lansat la Piteşti unul dintre cele mai dragi volume de poezie ale mele, Norduri. Când am avut prima oară cartea în mână şi am citit-o de control, pagină cu pagină, am descoperit că lipseşte un poem. Am verificat email-ul trimis lui Vlasie la Paralela 45 şi am constatat că greşeala îmi aparţine exclusiv. Rătăcisem poemul pe undeva şi fără „nordul” acela… era ca şi cum din structura acoperişului casei, ar fi lipsit un căprior. Ce era să fac, n-aveam ce! Construcţia se terminase…

Şi totuşi o idee tot am avut. Mi-am adus aminte că în unele părţi, la o casă nouă, pentru a fi apărată de spiritele rele şi de primejdii, pe coama acoperişului, spre nord, se montează un cocoş de tablă. Zis şi făcut! M-am apucat să scriu de mână pe coperta din interior a cărţii, poemul uitat. Până ce am obosit şi scrisul a devenit dezlânat.

Măcar ştiu sigur că tuturor Nordurilor din ziua lansării le-a fluturat pe acoperiş un cocoş de tablă, scris de mână în loc de autograf.

Am avut grijă să repar cumva şi în Antologia Argintarium poemul uitat a reintrat în drepturile lui la pagina 148.

poem uitat

dinspre nord vin cuvintele

soldaţi în refacere

obosiţi sub pielea lor transparentă…

în sângele gros coclit

în loc de steaguri

bandajele albe abia mai fluturǎ

pâlcuri pâlcuri

în propria umbră

se așează pieziș

potrivindu-și timpul

după mușchiul copacilor

și sunetul cornului după clopotul mut

soarele însemnat de suliţi

se zbate la capătul zilei

doar nordul nu minte…

literele ies în lumina

lăptoasă ca râmele

calea lactee e un câmp arat

în urmă păsări de noapte

răscolesc brazdele

Fotografii miscate. Lucian Cioată

Fotografii cu artişti                                   Lucian Cioată.

Pictură, metal, pictură.

            O numisem cu prietenii „camera albastră”. O şi vedeam pictată în tempera cu mult albastru în diferite nuanţe, găsisem şi pictorul, de fapt Claudia Duminică cu relaţiile ei artistice. Lucian Cioată tocmai depăşise perioada de griuri. Am fost cu Claudia la expoziţia lui în muzeul de artă; încerca să-mi explice sensuri, lumină, linii, nu pricepeam nimic, nici măcar de ce tablourile lui se vindeau „pe sub mână” la preţ bun în Germania.

          Artistul şi-a adus vopseluri şi nenumărate pensule, a pipăit tencuiala nemulţumit, a trasat cu un fel de cărbune conturul unei caracatiţe uriaşe pe tavan şi pereţi, a mai băut o votcă, şi încă una, după care a cerut o cheie de la locuinţă ca să-şi asigure neîngrădit libertatea de mişcare şi dus a fost. Două săptămâni mai târziu îşi retrăgea inexplicabil ambasada, vopselele şi toate sculele lui atinse de geniu. După mai multă vreme am aflat că-i şoptise un amic, securist, să-şi vadă de alte treburi.

          Am redat un scurt fragment din Dosarul Albaştrii. E cartea mea şi mi-am permis să citez fără ghilimele. Secvenţele descrise, adevărate, se întâmplau cu mai mult de patruzeci de ani în urmă. De atunci nu mă mai întâlnisem nici cu pictorul, nici cu pictura lui Lucian Cioată.

Prietenul Aurel Sibiceanu m-a sunat la telefon să mă întrebe dacă mergem la vernisaj. M-a luat prin surprindere, nu aflasem nimic despre eveniment. Dar să revezi un om care pur şi simplu în tinereţe te copleşea prin forţa teribilă emanată, ca un vulcan gata să erupă, iar în clipele următoare devenea capabil să mângâie cu delicateţe ţesătura cartonului sau pânzei întinsă pe şevalet cum ai atinge îndrăgostit pielea iubitei, aşezând ca într-un cuib dedesubt bulgărele său de lumină – oferta era de nerefuzat.

          L-am recunoscut imediat în mulţimea adunată, îşi păstrase statura cu toate că vârsta lucrase ici colo pe la încheieturi.

          – Eu sunt Ion Toma Ionescu. Faţa i s-a destins şi venind de undeva de departe m-a întrebat ce mai ştiu de Claudia. I-am povestit pe scurt. Toate cunoştinţele voiau să schimbe cu el vorbe. Mi-a dat un program, amândoi gândind că va fi prilejul să mai vorbim.

Abia acum pereţii parcă vărsau spre mine din  tablouri, magma aceea ciudată, culori intense, caier de linii ca nişte raze roşii sau negre contorsionate de rigoarea hazardului, traversând petele de albastru. Efectul însă era acelaşi. La fel nu pricepeam mare lucru, dar jocul libertăţii pe care şi-o luase avea ceva din măsura lui Dumnezeu, ca şi omul lucid şi turbulent care, înconjurat de toţi, era singur.

          Nu am căderea să vorbesc despre pictură. Nu asta am vrut. Au vorbit la eveniment, documentat şi uşor didactic(adică potrivit în asemenea ocazii), profesorul scriitor Lucian Costache şi fermecător, poeta Denisa Popescu.

          Aş face un sacrilegiu dacă n-aş aminti şi pe ceilalţi doi expozanţi, colocatari în Galeriei de Artă Rudolf Schweitzer-Cumpăna, mari artişti legaţi de locuri, dar cu anvergură naţională: Bogdan Severin Hojbotă şi Ion Pantilie, fiecare în parte cu stilul şi argumentele lor. Expoziţia s-a numit inspirat

pictură – metal – pictura

Peisaj marin

În fereastra deschisă

culorile se scriu direct în mare,
pe decupajul albastru
care se adânceşte sau se întinde.
Nici urmă de valuri.

Vântul îşi face cuib,
potolind pe strune o muzică
ce se deschide în lumină,
cum dimineţii,
lanul de floarea soarelui.

Trupul de abanos al femeii,
eliberat de mângâieri prelungi,
iese din raze
şi tresare când razele
se transformă în lacrimi
şi cad în mare.

Se arcuieşte negresa
ca o stafie dispărând în adânc.
După un timp
o zăresc despicând apa sărată
cu un crab pe sân

(Din Fotografii mişcate în pregătire)

La multi ani fiica mea

Urc scările de la staţia de metrou. Stângul în faţă, dreptul târşit după el. Afară, vioara unui artist stradal, un domn cu pălărie, învie pe coarde Primăvara, din suita celor patru Anotimpuri ale lui Vivaldi. Încă respir aerul cu diamante dintr-o întâmplarea de la Muzeul literaturii sub semnul lui Traian T Coşovei, unde la sfârşitul evenimentului ne-am încălzit cu ninsoare electrică la focul unui vin roşu. Anul acesta premiul la concursul de debut a fost acordat unui tânăr care mie îmi place, Cazacu Relu pe numele lui de ţinut minte.

Micşorez cu încântare paşii însoţit de acordurile melodiei. O iau cu mine. În jur parcă totul înverzeşte până şi semaforul la trecerea de pietoni. Traversez strada, vine un autobuz, se grăbeşte, mă urc în el puţin confuz, nu i-am văzut numărul, rămas sub vraja zilei despre poezie care abia s-a încheiat…

Va fi şi mâine o zi frumoasă în Centrul vechi la evenimentul patronat de Ioan Romeo Roşianu… Am uitat, tot mâine, adică azi e Sfântul Andrei.

La mulţi ani fiica mea!