Dragobete, picioare iuţi

Cam pişicher Dragobetele sărută fetele!… 

De dragul fetelor nemăritate, dar şi a nevestelor tinere, Dragobetele se pare a semănat în urma sa, voit, atâta ceaţă şi uitare de sine, ca să ceară neîngrădit o sărutare, în fiecare primăvară, de amintire. Cum să nu-ţi placă să alergi fetele prin pădure, sau în câmp deschis şi ele să obosească bietele, adunând flori şi bureţi,  să se aşeze în „zăpada zânelor” şi să aştepte cu buzele întredeschise, sărutările promise ale Dragobetelui, care iată că în sfârşit a venit.

Zăpada zânelor era strânsă după aceea şi adusă acasă. Cu apa topită din omăt, stropindu-se în scăldătoare şi făcându-se farmece, pentru ca anul întreg să rămână iubită.

Şi dacă plăcerea e atât de mare în 24 februarie, de ce să nu se repete şi în 28? De dragul sfârşitului iernii, se poate prelungi în 1 şi 3 ale lunii îngemănate, şi rămâne în aşteptare când iubeşti, şi în 25 martie, când mai e permisă o sărutare ca să te dumireşti.

Nici etimologia numelui nu e atât de limpede. Unii cercetători presupun că ar fi de origine slavă, „dragu” şi „biti”, s-ar traduce din slava veche prin „a fi drag”. Greu de crezut că drăgostirea aceasta să aibă doar o tradiţie de 170-180 de ani! Mai curând aş miza în urmele lăsate de daci. Puţinele cuvinte, atâtea câte ne-au rămas, păstrează „Trago” - ţap şi „pede” - picioare. (Tragopete - picioare de ţap). Se zice că Dragobetele ar fi fost unul din fiii Babei Dochia. Printre zeii pierduţi ai dacilor, ce mai contează unul, cu picioarele iuţi!... Prinzi fetele şi le săruţi!...

După credinţa poporului meu, tot în aceste zile animalele şi păsările se împerechează. Cum şi ele ca şi noi nu au părăsit niciodată locurile în care ne-am născut, se pare că la fel vizează şi ele focurile unui sărut...

Al douăzecelea

Suntem atât de bogaţi, fără să realizăm întrutotul, datorită ei. Avem atâtea insule româneşti risipite pe planeta albastră, oriunde în lume unde poposeşte racheta Simonei Halep, fie că ajunge la antipozi, în îndepărtata Japonie, în Tailanda la San Diego, sau la Madrid, Londra, sau Paris, în marginea deşertului la Dubai, un nor de inimi o urmează în acelaşi vis, se ţine scai după ea, cum se ţinea norul de sturzi al lui Anaiso în Pluta de piatră a celebrului Saramago.

Să ne bucurăm că mai poate cineva să ne unească la fel ca pe vremuri o altă regină într-o Românie Mare!

Mulţumim Simona!

Dansul ielelor. Fotografii mişcate

suliţi de foc

lustruind rugina

spinării de bronz

a bătrânului

cavaler

răni oblojite

peste zi

în tufişuri

cu rugi

de măceşi

se lasă seara

sub ape

păstrăvi

albesc

nisipul

durerea vie

se scurge

prelung

ca lumina

unui opaiţ

şezusem

cu capul

rezemat

de cornul

lunii

în raze

ielele

dansează

despicându-mi

chipul

Doză de proză la artroză

Dezavuez lucrurile rele care se spun despre Spitalul Universitar. În ciuda colportărilor ţintite, grele, din ultima vreme! E un loc binecuvântat de Dumnezeu şi dacă ai puţin noroc afli încă de pe holurile instituţiei, cum poţi regăsi calea spre o sănătatea înfloritoare, garantată de normele constituţiei, chiar înainte de a intra în cabinetele medicilor la care eşti programat. Vorbesc dintr-o experienţă recentă, nu spun poveşti, aşteptând să-mi vină cardiologul de la raportul de gardă, să-mi pună holterul pentru tensiune, ca să poată apoi descâlci şi face ordine în înţelepciunea lui, în hârtii şi ulterior în bătăile uneori descreierate ale inimii mele, încercate de-a lungul vieţii de un mănunchi important de scrisori blonde neexpediate la post restant…

Pe hol aşadar am aflat prin urmare tratamentul minune pentru păcătoasa mea artroză de la genunchi, care mă supără cel mai tare.

Un domn vioi, inginer de sonde, arăta în poză ca un măslin pe rod, la 83 de ani. Nu-i dădeai cincizeci! Se trăgea dintr-o familie cu cincisprezece fraţi şi surori. Treisprezece trăitori, şi nu era el cap de pod. Sora cea mai de sus în scală, Serafica, împlinise 99 şi n-avea nici o boală! Mi-a spus şi secretul longevităţii lor.

„Noi n-am fost la Ana Aslan, am fi putut merge căci aveam pile. I-am luat pe ai mei câteva zile pe rând pe toţi în Africa în Câmpul petrolier.(Nu era de colea să fi inginer român la petrol, atunci!). Aveam cunoştinţe de la un african bătrân şi am făcut cu fiecare, fără umbrelă, douăzeci de şedinţe a câte două minute întinşi la soare, împachetări cu nisip fierbinte, în deşert. Două minute la şaizeci de grade, copt, fiert, am scos bolile din noi!

Asta e!... Mai scriu o proză până când vine vara şi plec în Sahara să scap de artroză!