Două registre

Fiecare om are două registre.

Unul subţire, unde caligrafiază cu înflorituri de condei, adăugând şi câteva poze care să-i amintească momentele roze şi faste, ale vieţii sale. Nunta, naşterea copiilor, prima sa carte apărută în librărie şi două trei evenimente de consens general al fericirii publice: Nadia, Simona, Hagi.

Şi celălalt registru, gros, materializat într-un set de volume numerotate pe căprării cu cifre romane, adevărate tomuri ce fac să trosnească lemnul bibliotecii. Fiecare casă de român nu se există să nu posede în dotare un dulap unde să-şi ţină arhiva dezamăgirilor.

          Pe parcurs, din primul registru, revizuind, eşti obligat să constaţi că au rămas doar coperţile, destinul parşiv obligându-te să rupi filele. Cum să păstrezi în rochie albă de mireasă, nevasta? după scandalul ce ţi l-a făcut, neînţelegând că Mimi blonda, când a găsit-o în furou, tocmai era în teste, la birou… Cum s-o angajezi la relaţii cu publicul, fără să-ţi faci o părere personală, avizată, întreagă, instituţională să zic!?... Nevasta n-a putut să înţeleagă!... Nu plăcere imorală vinovată! Corvoadă, altceva nimic!...Nu era nicidecum un rai!

Ca şef, ai nişte obligaţii de servici.

Despre contextul general vreau să vorbesc de fapt aici. în acest post, nu particularizez că n-are rost. Nu spun o noutate cât de terfeloagă a ajuns registrul fericirii publice adevărate, în vremea asta oloagă a pandemiei, care ne-a dat pe spate. Constat, cu distanţarea socială la-ndemână, lumea s-a răsturnat. Până şi soţiei i se pare acum că eram mai sigur îmbrăţişat de blonda Mimi, la serviciu(victorie a la Pirus în beneficiu ei!), decât încoronat de virus. Mă spăla bine cu săpun în trei ape şi aproape sigur că rămâneam doar al ei…

          Trec mai departe şi mă înfiinţez la ghişeul dezamăgiri de la parlament. Aici mă aşez la o coadă lungă, din alte vremi, pân’ la Catedrală. Fiecare vrea pe moment, să înscrie câte ceva. Nemulţumirea e generală. Spiritele sunt aprinse. Se dă şah etern la guvern. Trag cu urechea. Se vorbeşte că Ciolacu s-a înfrăţit cu dracu ăla de Pontonel, şi împreună cu Tăricelu, într-un triunghi conjugal, vor să ducă mielu otrăvit cu Covit în grădină la Cotroceni.

Măi oameni buni n-aţi aflat că Paştele s-a amânat şi curând ajungem pe fundul gropii?...

Bat clopotele la Mitropolie. Cică s-au îmbolnăvit popii…

Să fim optimişti!

Fotografii miscate. Octavian Mihail Sachelarie

Elena Tîrziman, Mircea Recneală, Robert Foravu, Octavian Ştireanu, Dan Iordăchescu  – am enumerat doar câteva personalităţi în domeniul public al cărţilor, veniţi de la Bucureşti în Piteştiul nostru, cu ocazia lansării volumului, TRIUNGHIUL CUNOAŞTERII – LECTURĂ, CARTE, BIBLIOTECĂ, al domnului Octavian Mihail Sachelarie, directorul Bibliotecii Judeţene  – gazdele, plantând-o la prezidiu doar pe Simona Bucura Oprescu, vicepreşedintele CJ Argeş şi bineînţeles pe autor,  iar ca maestru de ceremonii, ne-am lăsat cu toţii învăluiţi, pentru a câta oară, de prezenţa de spirit şi de glasul cald al poetei Denisa Popescu.

N-o să cădem în greşeala de a enumera titlurile şi funcţiile invitaţilor! Ar îndoi desigur coala de hârtie pe care scriu şi s-ar auzi ecoul trozniturii până-n inima pădurii Trivale.(în textul iniţial, scrisesem inimile copacilor din pădurile transalpine, dar nu-i aşa, pierdeam contextul de mândrie al locului).

S-a strâns sub acoperişul Bibliotecii de la Piteşti, floarea aristocraţiei păstrătorilor şi cultivatorilor de carte scrisă, şi s-a adunat atâta popor în jur, de am crezut că în sfârşit se decodase limbajul tăbliţelor de la Tărtăria, urmând să se comunice rezultatul cercetărilor, iar acestea, confirmau fără urmă de îndoială că uitaţii strămoşi, tracii, trăitori pe meleagurile noastre, au fost cei dintâi care au descoperit scrierea, cu mult înaintea sumerienilor.

Unii spun, că dacă ai prieteni bibliotecari, e un semn sigur de nobleţe. Alţii şi-au imaginat paradisul sub forma unei biblioteci. Nu am pretenţia să mă număr în nici unul dintre grupuri, eu am făcut parte doar din grupul „albaştrilor” şi mărturisesc în lumea aceea cu staif în care mă rătăcisem, eram singurul în blugi şi adidaşi.

Era atâta vibraţie şi rezonanţă magnetică pe metru pătrat, încât sinapsele mele se încărcaseră cu oscilaţii de înaltă frecvenţă. Habar nu am dacă înşiruirea asta de cuvinte are vre-un sens fizic, sau metafizic, potrivit cu fenomenul rar în mijlocul căruia mă plasasem, ca să pot recepta informaţia pură, extrasă din depozitele celor care depăşiseră de mult stadiul şoaricilor de bibliotecă, dialogând savant despre programul Euronet şi competiţia sângeroasă, acerbă, între cartea scrisă şi cartea electronică, minunatul e-BOOK.

Ne-a lămurit magistral, dându-ne la toţi o ştire, despre mersul istoriei, domnul Octavian Ştireanu, printr-o reuşită metaforă, cum că, „apariţia liftului nu a dus la dispariţia scărilor!”. Câtă chintesenţă şi profunzime, mai că uitasem de secretul tăbliţele de la Tărtăria!

S-a vorbit cu îngrijorare despre tineret şi s-a invocat subliminalul, făcându-se o trimitere responsabilă către necesitatea realfabetizării năţiunii române. S-a vorbit despre tehnici specifice şi resetarea în limbaj a termenilor, carte, bibbliotecă, lectură, care să recucerească teritoriile cotropite de strigătul generaţionist şi revolut: ”Pe ei, pe ei, pe mama lor!”

„E momentul să strângem cioburile din societate şi să reconstruim cultura noastră strămoşească, să o repunem în drepturile ei!”. (Ce vă spuneam eu mai la început, despre tăbliţe!?...)

A fost o glumă. Sper să nu se supere nimeni.

Domnul Director Sachelarie merita o manifestare frumoasă, între prieteni deosebiţi şi a avut-o din plin cu prilejul lansării.

O generoasă masă, a strâns în jurul ei la sfârşit, sumedenie de scriitori locali, însetaţi şi flămânzi de cultură, mulţumiţi în fond că în cetatea Bibliotecii sunt păstrate cu grijă nederanjate şi cărţile lor. E reconfortant să gândeşti:

 „Peste sute de ani, când ne vor decoda urmaşii, chiar dacă nu vor înţelege nimic, vor fi mândri de noi şi vom fi Tărtăria de mai apoi..

(Pasarea cetii, martie 2012)

biblioteci virtuale

       Se dedică lui Octavian Sachelarie

 

privind dint-o parte
ochiul meu desenează
un vitraliu de frunze
galben-roșii
mișcate de îndeletnicirile
stăruitoare a unor vrăbii
patru-cinci
niciodată nu ai
o estimare exactă
nu le poţi număra
prinse în jocul
unei gimnastici
aparent dezordonate
ce leagă zborul scurt
într-o logică doar de ele știută

copacul acela e un soi
de bibliotecă
poate că vrăbiile mele
în sala lor de lectură
citesc cu pasiune
cărţile fundamentale
par concentrate
să înţeleagă semnele
hieroglife invizibile
ochiului meu imund

sunt straturi a căror
fior sau sens
trebuie recuperat
și așezat pe rafturi
într-o ordine anume
mișcând cu ciocul
deschid tainiţe
legături noi
încă neexplorate
norduri

când și când
par a fi descoperit
o imagine unică
o metaforă nepereche
și se strâng
ciripind
s-o împărăţească
împreună

ore întregi
cu o încântare vizibilă
lipsită de patimi
apoi într-o detașare
dementă
fiecare se retrage
în nordul de înger

 

 

De ziua poeziei ne jucăm cu focul

Cu fiecare zi călătorim alături de moarte şi ştim tot mai puţin ce este o fiinţă umană vie. Şi tot eu îmi răspund, poezind dintr-o rană ce tace ţipând, ca o carte de poezie, că nu ne îndoim de Dumnezeu, dar păcătoşii de noi ne încălzim cu norocul de a fi lângă Irina, Carmen Nicoleta, Daniela, Cristina, Violeta şi ne luăm de la ele lumina.

La mulţi ani de ziua poeziei!

Nimic despre Covid 19

Eu am văzut prin geamul unei Galerii, undeva la Haga, arta în stare pură. Mitul modern al unui nou Sisif pedepsit de zei să urce o piatră pe Colina Infernului, a spart în mintea întraripată a artistului plastic, ce-o fi fost el, dimensiunea operei depăşind limitele unui concept anume. Libertatea debordantă a novatorului neputând fi îngrădită, mai degrabă alăturarea viziunii sale făcând parte dintr-un sistem integrator îngăduit filozofilor.

În perplexitatea mea măruntă, am scrutat privind îndelung prin geam, de pe trotuar, să mă luminez asupra măreţiei sensurilor. Din păcate, un soare pieziş interfera acuitatea demersului. Faptul în sine mi-a stricat şi fotografia, pe care mă abţin s-o postez, pentru că ar putea încorseta descrierea. Totuşi, matricea vieţii reprezentată de cojile de ouă împrăştiate într-un echilibru al scenariului în cadru, din care plasma osmotică se deversase, amestecând gălbenuşurile colcăind de embrioni gata să înfrunte spaţiul şi timpul, rostogolind cipul din mintea lor ca pe o piatră sisifică. Fiecare pe propria lui colină.

În faţa şirului încolonat, ca un cap de pod, un om singur lipsit de cap, călărit de un alt om singur(dedublarea) şi el fără de cap, cu un rucsac în spinare plin cu ouă. Surprinzător, lipseşte violenţa din acest tablou absurd. Nicăieri nu curge sângele, ceea ce înseamnă că aşa a vrut artistul, să împace personajul dual cu destinul. Capetele, nevăzute în tablou sunt desigur bolovanii, pedeapsa zeilor, rostogoliţi deja dincolo de colină.

          M-am întrebat de ce uşa galeriei era închisă, dar tot eu mi-am dat răspunsul. Mulţimea de vizitatori prosternată de admiraţie, din cauza aglomeraţiei, ar putea periclita distanţarea socială recomandată (1-1,5 m), călcând pe cojile de ouă.

          S-au schimbat planurile. Perspectiva are altă lumină. Azi arta e pe jos, nu pe sus ca-n Capela Sixtină.

          Mă întorc în auto sechestrarea de acasă, dintre amintirile mele esenţiale. Mă urmăresc încă impresiile. Şi cele două personaje, fără cap din tabloul cu ouă de la Galerie. Fac legături, mă uit la televizor, mă pun la punct cu ultimele evenimente din China şi Italia răsfoiesc incidentul din aeroport cu românul încoronat din Spania şi constat ce neînsemnat de firavi suntem. 

Copacul care şi-a pierdut pădurea

                                                           Pictura: Hara Dana

Şi odată am surprins
un copac tembel
care şi-a pierdut pădurea…
Rătăcind aiurea

desprins din rădăcini,
acoperind cu umbra lui soarele
şi călătorind cu el
de la răsărit la apus în tandem.
Mă tem cu cât timpul creştea înapoi,
înnopta, numai unul din doi…

Nepregătită lumea
cu nefirescul situaţiei,

s-a strâns gură cască pe străzi
şi în pieţe, ca la un miracol
sau concurs de frumuseţe.
Ce-o mai fi cu copacul ăsta,
ce se pune mască în faţa soarelui
şi se dă în spectacol,
dând fiori de îngheţ respiraţiei?
(priveam prin geamurile
fumurii eclipsa…) 
" Cineva să-i reteze cu securea ramurile!"

E un semn de la Dumnezeu,
n-a mai vrut să-şi bifeze lipsa!

Umbra îşi întinde
tot mai deasă corona.
Un linţoliu de doliu
înfricoşează planeta.
Doar în scorbura de-acasă
nu s-a înroşit zona.
Păsările şi-au pierdut girueta şi graiul.
Volbura se târăşte fără rost
peste câmpul de grâne.
Raiul a ajuns un iad efemer.
Ce ne rămâne? Ca să fim cum am fost?...

Ne rămâne să îngropăm rădăcinile
în cer!..