luni, 20 aprilie 2020

Masa de Paști



          Hristos a înviat!
          Ieri-seară clopotele Învierii au redat luminii începutul unei noi vieţi. Așa cum a fost hărăzit sǎ se înfăptuiască prin suferinţă și har. Nu cu mult înaintea săptămânii luminate, aflat la Bran într-un pridvor al palatului, mi-a atras atenţia atârnat de tavan, un mănunchi de clopoţei. Pe unul dintre pereţii săliţei se afla și o explicaţie, pentru vizitatori, care mi-a răsunat deosebit de frumos la lectură. “Sună dintr-un clopoţel și un înger își va primi aripile”
          Puteai ridica mâna deasupra capului, scutura aerul, pentru ca îngerii sǎ se deschidă precum florile de cireș. Dar și îngerii probabil că își au legile lor. Poate că sunetul cristalin al clopoţelului n-ar trebui provocat fără discernământ, poate doar la un cutremur, sau o furtună cu vânt puternic, sau la o mare bucurie, ni se dă voie să provocăm îngerii sǎ coboare nevăzuţi printre noi.
          Păcatul oamenilor este acela că nu știu să-și înfrâneze pornirile. Crezând că îngerii și Dumnezeul lor sunt întocmiţi ca și ei, unii mai orbi, alţii mai surzi, au turnat bronzul în clopote uriașe și le-au urcat în clopotniţe, legându-le cu sfori groase de care să tragă cu sârg clopotarul. Sǎ fie siguri că sunetul clopotului va fi auzit de îngeri. Și de atunci ecoul răsună tot mai puternic cu fiecare zi care trece.
          Doar în noaptea de Înviere ar trebui provocat aerul să se cutremure şi să intre în carne sunetul clopotului, precum lumina prin cuiele lui Hristos.
          (Aceasta este o tabletă scrisă mai demult, dar imaginea mesei de Paşti, fără cei dragi împrejur, e cât se poate de recentă… Să sperăm că anul viitor!...)

joi, 16 aprilie 2020

Tot din următoarea mea carte


Fotografii mişcate




acolo Suciu, adăstase
sub un măslin,
culegând din pom
merindele îngerilor,
merluciu fără oase,
să prindă puteri
de profet popular…


iar în pahar,
clătina chipuri
de femei, îndulcite
cu ierburi de leac,
tot să le bei,
încet-încet,
în vin sângeriu


şi-ntr-un târziu
să le urci
în prepeleac de plăceri,
până sus la zei,
ofrandă…


să nu rămână
nesfinţite,
marfă de contrabandă…

miercuri, 15 aprilie 2020

O ceaţă care trece prin ploaie





Dacă eşti scriitor, când citeşti o carte bună, ar trebui să ţi se trezească invidia. Nu mi s-a întâmplat! Tocmai am terminat  romanul Aviatorul şi încă sub impresia lecturii, constat că de data asta pilotul nu a atins în zborul său, uimirea pe care am trăit-o în toată splendoarea, în timpul călătoriei cu Laur, cartea de căpătâi a lui Evgheni Vodalaskin, care mi s-a lipit de suflet. (Probabil am să revin!)
În Aviatorul, toată construcţia cărţii a urmat o idee, şi cu toate ingredientele de creativitate, şi tehnicile de scriitură, „descriitorul de viaţă”, „zeul detaliilor”.;, a ţinut parcă să ne facă o demonstraţie în clar, că Robinson Crusoe poate fi reluat la nesfârşit.
Recuperarea memoriei prin scris, nu e o noutate! Am folosit-o şi eu ca terapie, la o scară mai mică, în Dosarul Albaştrii, au folosit-o şi alţii. Diferenţa e că personajul Innokenti Petrovici Platonov avea de recuperat, nu doar iadul trecutului din lagărul cu destinație specială de pe insulă, ci şaizeci de ani de viaţă întreruptă, petrecuţi în conservare prin îngheţ în azot lichid (experiment realizat sub supravegherea academicianului Muromțev), ani pierduţi în frigul cosmic din blocul de gheaţă, în laboratorul Lazarilor.
Nici învierea, cu detaliile medicale ale dezgheţării controlate (sub supravegherea doctorului Gheiger), la vârsta la care îngheţase, tânăr - nu e tocmai o noutate! Dacă tot am făcut referire la scrierile mele, în Guşterele, ajuns în rai, oricare dintre personaje poate să-şi aleagă vârsta care-i convine, cel mai bine(!)....
Particularitatea cărţii este că personajul principal, după ce îşi recuperase prin exerciţiul scrierii memoria şi devenise o celebritate, într-un final previzibil oarecum, când celulele corpului „descriitorului de viaţă”, încep să moară şi timpul se scurge din ce în ce mai rapid, reinventatul Innokenti Platonov, continuă să scrie în jurnalul său de data asta pentru recuperarea memoriei viitoare. Nu, nu recuperarea! Mai corect ar fi recompunerea bucată cu bucată a întregului, ca într-un puzzle din amănunte şi fapte, pentru ca fiica sa Ana, după ce se va naşte, să afle totul despre viaţa tatălui său.
Îşi dă seama că timpul nu-i ajunge şi atunci le cere singurilor prieteni, doctorul Gheiger şi Nastiei, soţia sa, nepoata Anastasiei, să scrie şi ei! Cine e Anastasia? De ce Aviatorul? Cum se sfârşeşte cartea? Merită să aflaţi citind paginile pline de ritm ale unui mare scriitor, contemporan cu noi.

Şi un scurt fragment pentru a se întrevedea ce înseamnă un scriitor rus.

„Vara lui 1914. O ceață care trece în ploaie. Țevile îndreptate în sus ale tunurilor. Verzi-închis, apar încet-încet din cenușiu. Țintesc gânditoare spre cer, cu luciul lor opac. Picăturile se scurg pe ele și o iau brusc la vale. Curg pe platformele de metal, pe roțile care strălucesc în locurile unde ațin șinele. Aici domnește nemișcat metalul – și dea Domnul să nu se miște! Are, ca ecou la eșaloanele care trec, un vuiet și un tremur mărunt.
Mai devreme sau mai târziu, de sub platforma din față se va scoate tălpicea-frână și se va atașa o locomotivă. Totul se va pune în mișcare. O tristă deplasare spre vest. Tot acest metal dur va fi contrapus moliciunii corpului omenesc. Care, în bucățele mici, va zbura în toate părțile.
Tunurile își pierd aerul gânditor, poate chiar se vor usca. Vor trage neobosit în ținte și pe lângă ele. De fapt, pot să tragă și ude.”

marți, 14 aprilie 2020

Aia de pe scară e ziarista…


Ante-coronavide.(un zâmbet...)

Piteşti DC. 14 aprilie 20…
Cursa autobuzului special, din oră în oră - pleacă de la Teatrul Alexandru Davila, sâmbăta şi duminica, gratuit, până sus la staţia terminus - cimitirul din deal de lângă stadionul Dobrin - spre bunăstarea şi confortul pensionarilor. Ce să zic, municipalitatea s-a gândit să sponsorizeze recunoaşterea traseului itinerant spre cele veşnice, într-un proiect de mare succes. Nu ştiu dacă pe fonduri europene sau pe buzunarul plătitorului local de taxe, dar ce mai contează!...
S-a creat astfel o concordie ireproşabilă între primarele şi majoritatea votantă a pensionarilor, dincolo de patima închistării în doctrine a partidelor politice. Nici diminuarea taxelor TVA pentru alimentele de bază, sau indexarea pensiei cu inflaţia reală, n-ar fi mulţumit mai mult electoratul decât iniţiativa primarului.
Cătă satisfacţie nemăsurată se poate citi în privirile senine ale celor care umplu în mod organizat, weekend de weekend, autobuzul, ca să aprindă o lumânare nu numai pentru morţi ci, cu recunoştinţă mai ales pentru vii.

La conferinţa de azi a primarului, o ziaristă mai alarmistă din tagmă, şi-a manifestat îngrijorarea cum că în dimineaţa asta a zărit autobuzul supra-aglomerat, cu doi trei pensionari călătorind agăţaţi pe scară, şi că s-ar impune dublarea curselor. La care primarele i-ar fi răspuns:
Stai liniştită duduie, jumătate din ăştia după amiază rămân acolo!...

Notă: Orice asemănare în sinergia faptelor locale, e cu totul întâmplătoare. Mai ales de când primarele nostru s-a hotărât să reabiliteze, pe bani europeni, nu blocurile, ca la Bucureşti, ci locurile de veci. Ce vizionar! Ştia că vine Covidul 19…
Şi mai cred că aia de pe scară, din fotografie, e ziarista!...