La capătul celălalt al firului nu răspundea
nimeni. Soneria telefonului sună în gol, nefiresc de lung; o dată, de două ori,
număram apelurile şi ecoul l-am simţit în inimă cum se strânge ca un pumn într-o
străfulgerare de gând, tulbure la nivelul sinapselor, şi acestea l-au respins…
Într-o logică a întâmplării, putea fi orice. Mai
scăpase telefonul în vasul de la toaletă şi o zi jumătate i-a trebuit bateriei
să se usuce. Altădată îl uitase la casa de marcat în complexul de unde se
aproviziona cu alimente, dar blonda de la casă îl ştia… Omul care îşi lăsa
câinele afară, la uşă, când intra şi acesta îşi aştepta cuminte stăpânul să se
întoarcă. L-a recuperat de la casieriţă în ziua următoare când şi-a refăcut
traseul zilei cu pricina, sperând să-l găsească.
Apoi, traversând strada, amândoi în aceeaşi
lesă, „maurul”se aşeza pe o bancă, cu Ela întinsă la picioarele lui, în
părculeţul din faţa blocului meu, aşteptând să cobor. Aşa ne-am petrecut în
discuţii îndelungi, zilnic, câteva luni bune în vara aceea cât am definitivat
Dosarul Albaştrii, citindu-i fragmente din manuscris şi încercând să punem
ordine în memoria fricii, care ne despărţise zidind între noi patruzeci de ani.
Cum au trecut acei ani de singurătate autoimpusă în care ni se părea tot timpul
că securitatea e cu ochii pe noi(?), să nu cumva să reluăm legăturile vechiului
grup(!).
Curând l-am regăsit şi pe Nae, şi dialogul
între personaje a prins consistenţă în bula noastră. Ulterior i-am re-inclus pe
toţi albaştri, pe rând…
Nu se simţea prea bine în ultima vreme! Mă
mutasem în Bucureşti, dar vorbeam aproape zilnic, mai ales după ce îi murise
câinele. Nu mai era obligat să iasă afară să-l plimbe şi chinul de a coborî şi
urca scările înapoi, nu-şi mai găsea justificare. Ela a murit de bătrâneţe. Lacrimile
din ochii ei, mari şi blânzi, se mutaseră temporar în ochii lui, simţeam asta în
tremurul glasului.
Cu o seară înainte, târziu, am atins greşit touchscreen-ul telefonului meu şi am
auzit un alo, nelămurit de ora nepotrivită, era miezul nopţii… Mi-a răspuns, şi
eu n-am zis nimic, am închis. Nu era prima oară când telefonul meu îmi făcea
figuri şi rătăcea pe potecile sale bătătorite, urmându-mi gândurile. Schimbam
câteva cuvinte explicând conjunctura şi speculam momentul intrând în
dezbaterile noastre lungi. Îl puneam la curent cu ce mai scrisesem peste noapte
şi el mustăcea mulţumit…
M-a frapat la el când în Dosarul Albaştrii a
trebuit să descriu momentul acela, scena regizată de securitate a „demascării
noastre publice” ca „duşmani ai poporului”, când ni s-au pus în spate fapte
neadevărate, inventate de ei, într-un scenariu prost, fără nicio noimă, când Ică
a fost obligat să citească un text scris de securitate în care recunoştea că au
fost unele greşeli de tinereţe din partea noastră…
A crezut că îl vor lăsa astfel să-şi termine
facultatea! Era student la regie teatru, coleg de grupă cu Alexa
Visarion. Nu l-au lăsat!... Era periculos de deştept pentru o scenă cu vizibilitate
atât de mare. Cu siguranţă ar fi ajuns un regizor de excepţie.
Dacă mi-ar fi cerut să schimb în text, să trec
peste momentul acela teribil care l-a marcat şi pe el şi pe noi, sunt sigur că
aş fi rescris pasajul, dar nu mi-a cerut să modific nici un cuvânt!...
Maurul
s-a stins! Am aflat ieri.
L-am bătut la cap pe Nae în fiecare zi, să-l
caute, unde să-l caute(?), se mutase, nu-i mai răspunsese nici lui la telefon,
brusc şi mai era şi covidul…
Ieri, în zi de Crăciun, sora lui Nae a primit
un răspuns la un SMS pe telefon. De două luni a avut premiera printre stele, cu
mari actori şi noi, prietenii lui, n-am fost invitaţi!
Să ai succes în noua ta carieră, bunule
regizor! Vom ajunge şi noi curând să vedem spectacolul tău, când ne va îngădui
Dumnezeu!
