miercuri, 14 aprilie 2021

Fericire globală

 



Dacă s-ar şti

că omenirea

îşi ţine într-un cip

fericirea,

din zori de zi

descântând

de deochi,

am petrece

prin ochi

munţi de nisip,

până ce

am orbi…

 

Abia sfârşitul

ne-ar descoperi

pontul…

Un concept

ascuns din litere

de întuneric,

în ştirea

că frontul

atmosferic

şi fericirea,

nu mai au circuitul

îndeajuns

de înţelept…

vineri, 9 aprilie 2021

La bară(pandemice)

 


1.    Stăm în case ostatici,

împletind apatici

plase de vânt

în fuioare de nor…

 

La televizor se transmite

o dramoletă uşoară

dintr-un serial

cu o planetă bizară,

rămasă fără oameni

şi fără semnal…

 

Un înger de fier,

sub brazda din cer,

răstoarnă în draci,

cenuşă şi oase de fum,

rămăşiţe şi scrum

dintr-un sol roditor

altădată,

mărunţit şi suflat

pe goarnă, ca la carte,

pământ de flori

atins de moarte,

cernut

şi cărat în saci…

 

Nefericita aia,

evident singură,

a deschis iară

sezonul de vară,

sărind şotronul

în piciorul gol,

direct

pe miriştea rămasă.

Un şotron dement…

 

Şi continuând firul dramei

pe latura neguroasă,

dansa haotic

un dans erotic, la bară,

pe toporiştea de coasă,

deasupra lamei

cu tăiş ascuţit…

 

Un vârtej

de rotocoale spirale,

cum văzuse ea

la o dansatoare

de la românii au talent…

 

Urma-i sângerie,

urca pe vrej,

insolent,

până-n soare…

 

Staţi acasă, distanţaţi!

Nu treceţi strada!

Moartea e atinsă de virus

şi masca subţire de nori Cirus, 

n-o poate ţine în fire!

N-aveţi cum s-o salvaţi!...

 

Cum să te opui sorţii,

Cu interfaţa de nori?...

Poate să cadă din cer zăpadă

şi morţii, i se ia viaţa!...

 

Iar anonimii de noi, fără moarte,

cum trăim mai apoi?...

(Dans la bară)

 

joi, 1 aprilie 2021

O mână de poezii care mângâie

 


Violeta Anciu. Migraţia inocenţei. Editura Tribuna, 2021.

 

compune-te şi descompune-te/ compune şi descompune la nesfârşit/până piesele se fac atât de mici încât/ devin bucle, şiraguri, unghiuri/ afli de ce iubeşti geometria şi compoziţiile/

fără să te întrebi de când sau unde/ compoziţiile te calculează singure şi vin/ până la capăt…pg.62, spre tine.

Am extras aceste versuri din singurul poem ceva mai lung, poem aflat în finalul cărţii, ca o confesiune după un act ce ar fi putut marca sfârşitul, dacă ar fi fost să fie, al unei presupuse inocenţe, urmând să devină cumva cheia unei profesiuni de credinţă. Migraţia inocenţei, evident prea târzie, poate fi luată în consideraţie doar ca o alintare, poeta, suficient de experimentată, expunându-şi înoptările sale rafinate, în spaţiul uşor cosmopolit prin diversitate culturală, dar fără îndoială bine ales, sub auspiciile prestigioasei edituri de la Tribuna.

În această a doua carte, ce urmează după alte maşini şi un fotograf amator, sunt adunate piesele unui compoziţii de rezistenţă, de o simplitate şi sobrietate ce numai luciditatea conştiinţei de sine, a  unui artist format, o poate duce cu succes la îndeplinire. Ca într-un puzzle ale cărui componente le poţi aşeza după propria logică, asimilând imagini inedite şi construind parcă totul din nimic.

îmi adun inima de pe şantier/ din ea îţi construiesc case de păpuşi/ în care poţi fi oricine/

uneori când ridici cerul/ arăţi cum e să fi liber/

ne ancorăm comediile/ de hamace legănate în întuneric/ topim vinul mult prea devreme/

m-ai creat dincolo de recunoaştere/ pe şantierele din care/ am ştiut să mi te compun. Pg 18.

Poţi citi oricum! Aproape că poţi lua versuri disparate şi uimit constaţi că le poţi lectura împreună, pentru că ele se simt şi se completează fericit.

te mai iubesc o dată/ între răsărit şi amiază/pg. 7/ cineva muşcă/ bucăţi din trupul meu/pg.10/ îţi simt foamea cum taie carnea şi pătrunde în oase/ pg.11

Nu treci o pagină fără măcar o străluminare.

tu copilă/ te furişezi în patul meu/ când locul răsună a gol/ şi nu mai abureşte nimeni geamurile/ te prefaci că dormi/ în aşternuturi de mătase/ că cineva îţi aduce/ micul dejun la pat/ îţi împleteşte părul/ lung şi roşu(sau violet)/ fel de fel de animale neştiute/ dansează fără picioare/ oarbe pe creştetul tău/ copilă nu te vede nimeni/ nici pământul/ nu te-a ştiut vreodată!/ singură ai învăţat/ să muşti din jar/ ca dintr-o felie de cozonac/ să-ţi modelezi din cioburi şi jar/ un trup care să-ţi servească măcar cât de cât. pg14

ne  facem de cap/ într-un scenariu prestabilit/ ni se pare complex/ cum ne închinăm nebunilor/ care mint cel mai bine/ râdem mult, râdem până uităm/ că zilnic purtăm pe umeri/ un sufleor miop cu umor negru. pg 15

Aproape că nu-şi găsesc locul cuvintele cronicarului! Ce să spună el în plus  când versurile poetei ştiu cum şi de ce, să spună suficient. Aproape că nu este nevoie de titluri, este fără îndoială în pagini, se simte intens, doar cititorul şi poeta, ţinându-se de mână într-un dialog mut. Titlurile sunt doar ca să tragi aer în piept şi să nu se întâmple un haos mic.

păşeşti pe trupul meu cum ai păşi/ pe apă/ îmi păstrezi pielea curată şi netedă ca/ să/ ţină laolaltă un haos mic pe care îl/ creşti/pg 22

clavicula unor femei din plastilină/ te ţine drept/ pg 23

plouă devreme se înserează des/ ar merge o votcă dar nu bei tărie/ 19

liniştea nu se îndestulează/ până nu lingi de pe degete/ ultima picătură de tăcere/24

Şi ce poate fi mai frumos, mai semnificativ decât o piesă în trei pauze

să pui lucrurilor pe nume,/ ce nu priveşti în ochi/ ce te sperie/ ce te transformă.

(pauză pentru respiraţie)

să te cunoşti prin celălalt/ când te vei fi îndepărtat de lume/ la limita suportabilului şi înapoi/ o amorţire perpetuă lăsată la înflorit.

( se iese la ţigară)

să simţi tot la nivel de celulă/ cum te îngenunchează cea mai mică/ suflare/ cum te mângâie dorinţa de vindecare/ în lipsa unei reacţii care să le cuprindă/ aproape frenetică/ o înecare în sine.

(ultima pauză pentru linişte)

să te predai. Pg. 31

Si tot aşa, nici nu simţi când ai trecut de jumătatea cărţii şi eşti întru totul de acord cu autoarea în orice stare de agregare ar fi ea.

femeile au ochii verzi pielea într-o mie/ de feluri/ iar părul le coboară peste glezne şi/ pipăie asfaltul înainte de a călca/

învaţă să mergi înapoi/

ultima dată să fumezi/

de la degete spre vârful inimii/ pg.32

Sintagmele sunt precise şi legătura directă nu se dezminte, rămâne complice cu cititorul până la sfârşit.

primeşte bucăţi din mine/ca pe o împărtăşanie zilnică/…. Eşti împovărat mititelule/ dinainte să fii/ iar greutatea clipelor tale/ îţi aparţine prin datorie. pg.39.

Mă apropiu de încheierea acestei lecturi plăcute, am uitat de Covid, de mască,  de distanţare…

de la etajul cinci văd cum plămânii devin vată de zahăr/ orice îmbrăţişare atrage altă îmbrăţişare/ pg 51 şi, repet în gând o întrebare care parcă vine din mine, am scris şi eu undeva, cândva, „ce rotunzi sunt umerii ploii…”

ai văzut vreodată/ cum tace un fluture/ pe umărul vântului?/pg.41

 

Poezia, autentică, vie, cu emoţii moderne şi repere industriale, lasă spre final un suflet mic şi negru, depresiv, să se dea de trei ori peste cap şi aşezat pe roata de rezervă să privească cerul, din staţie în staţie, înălţând de sfoară, umbra unui zmeu, într-un triptic inspirat al zădărniciei.  

*

la o masă goală/ un dumnezeu aşează/ pe categorii şi forme/ obiceiuri de unică folosinţă/ alţii le consumă/ sub lumină galbenă/ sorb absenţi dintr-un/ pahar gol/ aşteptându-şi rândul/pg.55

*

          poveştile-s altfel aici/ focul se taie cu furculiţa/ în măsuri egale/ se împarte mesenilor/ şi ei se bucură/ ca de prima împărtăşanie/ inspiri şi asculţi/ o mare de suflete/ cu aşteptări şi propuneri/ năvălind spre tine/ un cărăuş prost plătit/pg.58

*

          migrăm pre nord/ din nevoia de cunoaştere/ şi ne lăsăm pieile în urmă/ pe drumul cel mai scurt/ ne consumăm unii pe alţi/ şi mergem mai departe/ tragem adânc în piept/ focul acesta/ cu rădăcini cu tot./pg 59

Ion Toma Ionescu

Aprilie


Te-am văzut

goală între oglinzi.

Apele lor te încolăciseră,

două pâraie gemene,

de munte.

 

Se repezeau

pe curmătură,

între muncele rotunjite

de chemarea verii,

săreau stropi

 

Abia de osebeam

două mere

aşezate simetric

în calea

sălbăticiunilor.

 

Ochii mei doi,

tocmai

ce învăţaseră

să urle

ca puii de lup…