Stare de vulcan, vulcanizând în atelierul său roţile timpului...
Mi-a venit această sintagmă după ce am lecturat versurile prietenului meu Adrian Alui Gheorghe, mai actuale decât oricând, în primăvara învierii din acest an, cu atâta prisos de moarte împrejur, versuri descoperite în România literară nr.18-19/2021, lansând chemarea:
„Să îngropăm cărţile,/ să uităm încet şi sigur,/ să facem un plan de uitat în comun,/ să-i îngropăm pe cei care au scris cărţile,/ să-i îngropăm pe cei care le-au citit,/ floarea de muşeţel nu învaţă alfabetul…”şi tot aşa. Textul întreg îl aveţi aici. Citiţi-l că merită.
https://romanialiterara.com/2021/05/poeme-de-adrian-alui-gheorghe-2/
De asta este bun facebookul(!), pentru că poţi intra într-un dialog nemijlocit la prima impresie, fără sofisticate analize şi fără mască, şi-i poţi considera prieteni, şi pe cei care întâmplător te-au citit poate pentru prima dată şi ţi-au dat like-uri, de parcă ar fi primit o bucată de pască. Nu e cazul între mine şi Adrian, de care mă leagă o prietenie adevărată, atâta timp cât ne-am citit cărţile şi mergând uneori mai departe ne-am pus pe hârtie hărţile gândurilor după lecturi.
Speculez cumva, legându-mi numele de prietenul meu Adrian Alui Gheorghe(am mai făcut-o nu e prima oară!). Întâmplarea face să fi început aceste succinte adnotări despre Îngroparea cărţii pe o pagină word pe care era deja scrisă o poezie de-a mea, Tropar, din acelaşi registru. Chiar vreau să o reproduc şi pe aceea:
Râde iarăşi primăvara,/de noi râde!/ Şi-a tras mască de gâde/ din flori/ pe urechi/ şi, la schimbarea/ de gardă,/ spre zori,/ a extras dintr-un tablou vechi/ cu eşafod,/ o halebardă… continuare
https://pasareacetii.blogspot.com/2021/05/troparul-invierii.html
Trecând peste vizibilitatea majoră pe care o are o poezie mare faţă de o poezie minoră şi, diferenţele de abordare, abia acum îl înţeleg pe un alt prieten al meu, mai înalt, VD, care m-a înjurat odată că poezia mea nu are sfântă mânie democrată şi nu e vie(!). Îi acord circumstanţe atenuante, şi celuilalt prieten, CV, care a refuzat să-mi publice Argintarium, în seria Opera poetică, pentru că publicase înainte în ea nume importante. Şi ce valoare estetică puteau avea nişte gablonţuri argintate ale mele. Argumentul că, la bal sau la spital, fiecare îşi duce-n spate crucea lui de învins şi că într-un final avem morminte separate, n-a convins!
Cu ce rămâne poetul la sfârşit în cele două lumi paralele de care am vorbit? La mine cu un buchet de lalele însângerate, decapitate(un truism) de halebardă, iar la Adrian dacă ar rămâne scris pe pământ după un cataclism compromis doar:
„nu călcaţi pe iarbă!”,/ ar putea fi refăcută civilizația omenească/ deși nu se știe/ dacă universul ar mai îngădui/ dacă Dumnezeu și-ar mai face în cârd/ cu asemenea paraziți.
Isprăviţi dumneavoastră ce-am avut de zis!
