De obicei când mă aşez în faţa calculatorului să scriu ceva, fără a avea prestabilit un subiect anume, întâi mă uit pe fereastră şi constat dacă timpul deschide către mine o perspectivă care să-mi sugereze un capăt de drum, de la care să-mi încep excursul.
Afară vremea e închisă, stă să plouă acum şi nu sunt semne că se luminează, să pot agăţa de creanga unui copac un lanţ în care să mă balansez când tac.
Nimic mai intens decât să-ţi înfigi, dat pe spate, picioarele în cerul albastru ca o pendulă fudulă de urechi pe care nu poţi s-o opreşti, si nici s-o dai la fiare vechi când şi-a luat avânt!…
E mult până diseară. Ieri a fost zi de cumpănă. Simona Halep bunăoară a descoperit axioma că solul la Roma poate fi mai arid şi mai lunecos decât la Madrid! De când iubeşte, parcă o urmăreşte mai abitir GHINIONUL. Jos pălăria pentru modul cum s-a comportat şi a primit Kerber abandonul!
Mai e puţin până la Roland Garros. Prezenţa Simonei la Paris stă într-un fir de lână. Poate fi compromis tot sezonul!
Ce să mai spunem de Barna, cel fără penali în public rastel, care tot ieri a aflat că în plină vară la el s-ar putea să sosească iarna.
Şi bieţii dinamovişti la fel de trişti, au ratat 11 metrii în cupă şi vor trebui s-o ia de la zero şi, cum în viaţă toate se pupă, au aflat în plus că vine iar Cortacero!…
Sună telefonul. Sar într-un picior, celălalt e beteag...
–Alo, domnule drag, suntem de la Peniţa de aur, cei mai profesionişti critici, pe bune! Am aflat din trei surse, un graur şi doi oameni politici de la AUR, că vreţi să vă faceţi dosar pentru intrare în USR. Dumneavoastră aveţi cărţi şi noi părţi din cronici scrise deja, poftiţi pe la noi!
Azi e-n 13, poate fi ziua mea cu noroc! Sper!...C-aşa-i în viaţă. Intri în joc şi aştepţi să pice din cer para mălăiaţă, soluţia de avarie!
Stare de vulcan, vulcanizând în atelierul său roţile timpului...
Mi-a venit această sintagmă după ce am lecturat versurile prietenului meu Adrian Alui Gheorghe, mai actuale decât oricând, în primăvara învierii din acest an, cu atâta prisos de moarte împrejur, versuri descoperite în România literară nr.18-19/2021, lansând chemarea:
„Să îngropăm cărţile,/ să uităm încet şi sigur,/ să facem un plan de uitat în comun,/ să-i îngropăm pe cei care au scris cărţile,/ să-i îngropăm pe cei care le-au citit,/ floarea de muşeţel nu învaţă alfabetul…”şi tot aşa. Textul întreg îl aveţi aici. Citiţi-l că merită.
https://romanialiterara.com/2021/05/poeme-de-adrian-alui-gheorghe-2/
De asta este bun facebookul(!), pentru că poţi intra într-un dialog nemijlocit la prima impresie, fără sofisticate analize şi fără mască, şi-i poţi considera prieteni, şi pe cei care întâmplător te-au citit poate pentru prima dată şi ţi-au dat like-uri, de parcă ar fi primit o bucată de pască. Nu e cazul între mine şi Adrian, de care mă leagă o prietenie adevărată, atâta timp cât ne-am citit cărţile şi mergând uneori mai departe ne-am pus pe hârtie hărţile gândurilor după lecturi.
Speculez cumva, legându-mi numele de prietenul meu Adrian Alui Gheorghe(am mai făcut-o nu e prima oară!). Întâmplarea face să fi început aceste succinte adnotări despre Îngroparea cărţii pe o pagină word pe care era deja scrisă o poezie de-a mea, Tropar, din acelaşi registru. Chiar vreau să o reproduc şi pe aceea:
Râde iarăşi primăvara,/de noi râde!/ Şi-a tras mască de gâde/ din flori/ pe urechi/ şi, la schimbarea/ de gardă,/ spre zori,/ a extras dintr-un tablou vechi/ cu eşafod,/ o halebardă… continuare
https://pasareacetii.blogspot.com/2021/05/troparul-invierii.html
Trecând peste vizibilitatea majoră pe care o are o poezie mare faţă de o poezie minoră şi, diferenţele de abordare, abia acum îl înţeleg pe un alt prieten al meu, mai înalt, VD, care m-a înjurat odată că poezia mea nu are sfântă mânie democrată şi nu e vie(!). Îi acord circumstanţe atenuante, şi celuilalt prieten, CV, care a refuzat să-mi publice Argintarium, în seria Opera poetică, pentru că publicase înainte în ea nume importante. Şi ce valoare estetică puteau avea nişte gablonţuri argintate ale mele. Argumentul că, la bal sau la spital, fiecare îşi duce-n spate crucea lui de învins şi că într-un final avem morminte separate, n-a convins!
Cu ce rămâne poetul la sfârşit în cele două lumi paralele de care am vorbit? La mine cu un buchet de lalele însângerate, decapitate(un truism) de halebardă, iar la Adrian dacă ar rămâne scris pe pământ după un cataclism compromis doar:
„nu călcaţi pe iarbă!”,/ ar putea fi refăcută civilizația omenească/ deși nu se știe/ dacă universul ar mai îngădui/ dacă Dumnezeu și-ar mai face în cârd/ cu asemenea paraziți.
Isprăviţi dumneavoastră ce-am avut de zis!
13.
Zi-noapte,
noapte până în zi,
împreunaţi
în sentimente şi fapte,
ca o singură fiinţă…
S-a ales,
după un bun obicei
şi bună cuviinţă,
să rămână
arondaţi,
bărbatul la semănat
şi femeia la cules.
În consecinţă,
între cele două,
viaţa cu ale ei(!)…
Închinând cruce
şi aşteptând
de sus, pe rând,
să plouă,
sau să se usuce…
