Aflaţi
în proximitatea unui turneu de vacanţă prin partea de vest a Ardealului,
conspirând cu arhivele Nikonul, facebokul mi-a scos pe simeza zilei de azi
amintirea unor pagini cu imagini maramureşene de neuitat, dintr-un alt periplu
mai vechi, care ne-a bucurat sufletele. Dacă privesc înapoi prin ferestrele deschise
de fotografii şi compar, au trecut nişte ani, constat că dorul de călătorii are
un parfum neschimbat, Doar cei doi nepoţi sunt acum, mult mai înalţi decât noi...
*
Mi-am
luat moroşancă
Culorile
vii ale Bârsanei mi-au atins sufletul. Maramureşul şi-a deschis larg porţile ca
să-mi îngăduie să intru în grădinile sale, dar mi-a pus o condiţie. Aici intri doar dacă ai lângă tine o
moroşancă. M-am uitat împrejur. Câteva măicuţe ocupate să explice
vizitatorilor cum Carol Robert de Anjou a întărit printr-o diplomă în aceste
locuri pe cneazul Stanislau, fiul lui Bârsan, în anul 1326.
Alături
o fată tânără, tot cupată, pe post de ghid explica unor străini cum a fost cu
Stan Bârsan şu urmaşii lui păcurari ce aveau oi bârsane năzdrăvane, cu lână
moale, deasă şi lungă din care au împletit balada Mioriţei.
Dincolo
de gard pe malurile Izei moroşencele din partea locului strângeau fânul şi-l
puneau pe şiri să se zvânte la soarele blând şi să se îmbete în mirosul de
trandafiri
Aşa
că am răspuns mizei cu ce venisem de-acasă. Am dat un ban potrivit pe o trăistuţă
frumoasă de fată şi pe batic, iar fusta-florată am găsit-o pe nimic la o
măicuţă la poartă.
Ce
soartă am şi eu, ce ghinion nesocotit, ce năpastă... şi la mânăstire să fiu
însoţit de nevastă!
Poftiţi
de vedeţi cu ce desfrâu de culori s-a înfruptat Nikonul!
