Pasărea ceţii

sâmbătă, 7 august 2021

O antologie de autor

2. ce suntem noi sǎ fim

pune 
ţǎranul 
sǎmânţǎ 
în brazdǎ 
și nu se întreabǎ 

dumicǎ 
tacticos 
în strachinǎ 
ochii 
femeii 

îi frânge 
oasele 
pǎlind-o 
cu un 
plod 

și vine de secerǎ 

stǎ 
ţǎranul 
drept 
în capul locului 
și înnoreazǎ 

fulgere-i 
brǎzdeazǎ 
faţa 
aspră
de glod 

ce suntem noi sǎ fim 

ţǎranul 
împietreşte
în crucea 
nopţii 
îngândurat 

și-n trupu-i 
încercat 
de secetǎ 
înfrǎţește 
grâul curat

O antologie de autor

1. vis alb

alunecǎ troica
pe urlet de lup
scade zǎpada în cer

vizitiu numai 
bici fǎrǎ trup
mângâie caii de ger

în saricǎ-i cald
și-n auz se prelinge
nisip argintiu

iar taina cǎ-s viu
se stinge
confuz…

și nu-i chip
sǎ știu
cât mai ninge

vineri, 6 august 2021

33/20. O româncă în semifinale la Winner Open Cluj

Mihaela Buzărnescu- Cristyna Pliskova 7-5/ 6-3!

Azi Miki Buzărnescu pe arena din Cluj a arătat bine, “ca la 20 de ani(!)” cum aprecia sportiva în cuvântul ei la sfârşitul partidei cu cea mai mică dintre gemenele Plişcova. Ca în 2018(!) aş aprecia eu, anul când a etalat un tenis venind de neunde şi ne-a făcut să regretăm împreună cu ea, ghinioanele proverbiale şi repetatele accidentări, reuşind în acel an de graţie să împlinească visul copilului de 4 ani, ce-şi căra racheta pe umăr spre terenul cu zgură, ţinându-şi tatăl de mână. Nu prinţesă ca toate fetiţele se visa ea(!), ci una dintre cele mai bune 20 de jucătoare de tenis ale lumii. Pe 6 august 2018 a câştigat primul titlu WTA al carierei, San Jose Premier şi a intrat în Top 20.

Se pare că luna august îi prieşte Mihaelei, are ritm, nonşalanţă şi mai ales oportunitate. N-ar strica să câştige turneul de la Cluj! Succes!

miercuri, 4 august 2021

Maria şi poeţii.(Împletituri de lână)

Mă târăsc să aprind lumina. Mă liniştesc puţin şi încerc să scriu precipitat pe o pagină, visul. Poate reuşesc sã înnod firele. Din spatele meu, ieşind din aşternuturi, un personaj feminin, cu ascendent în vis, mǎ scutește sǎ-i susţin privirea. Parcǎ n-aș fi acolo. Silueta ei de femeie tânãrã, mult mai înaltã în vălu-i alb transparent, care nu reușește șǎ-i umbreascǎ sânii, pulpele pendulând fosforescent, se scurge afarã pe uşã În tăcere. Un timp s-a oprit la portiţa din spatele grǎdinii, ascultând freamãtul pãdurii. Apoi Maria a dispǎrut.

Pe calul alb, mi se părea o apariție ireală care îmi zdruncina oarecum convingerea, deja fixată în mintea mea, că poveștile nu sunt fructe ale realității și că întâlnirea cu zâna din vis, nu va fi să se împlinească vreodată. Dar fructul viu la streașina privirii mele era acolo, aievea și va rămâne mult timp ca un cocoș de tablă, pus fără noimă pe coama casei, s-o păzească de focul fulgerului sau de alte pericole.

Călărea fără șa. O nălucă ce tulbura aerul, risipind un văl discret de parfumuri în praful lăsat în urmă. A trecut în trombă pe lângă mine, venind dinspre herghelie și numai o fracțiune de secundă m-a luminat cu privirea ei senină, ca o promisiune, dar și cu o ușoară mustrare, pentru gândul ce mă încercase că zânele nu există.

Când m-am trezit cu Maria în spatele meu pe malul Argeșului, ochii îi scânteiau cu luciri tăioase. Se vedea că scăpase dintr-o ceartă cu inginerul. A sărit de pe cal și mi-a întins căpăstrul.

– Nu te miști de aici până nu mă întorc, și, dacă vezi că se apropie cineva, strigi! După care aruncă peste umăr ca să știu:

– Mă cheamă Maria! Începu să se dezbrace. Până în marginea râului se eliberase de tot. N-am cum s-o descriu. Goliciunea ei în lumina amiezii îmi surpase tot firescul pe care-l știusem până atunci. Nici măcar nu am apucat să-i strig că vijoiul acolo era adânc și periculos. Se înecaseră mulți. Pe albia Argeșului cei de la “Metale rare” excavaseră din loc în loc, căutând titan. Au rămas în urmă gropi adânci. Erau timpuri când nu se mai căuta aurul.

S-a aruncat în apă. Brațele spărgeau valurile ținând parcă apa în loc. Și-a găsit un ritm bun și a început să înainteze contra curentului. N-a stat mult în apă, doar atât cât să-și demonstreze sieși că reușește s-o domine. A ieșit pe mal cu naturalețe, fără să-mi ceară să pun cătușe privirii libere ce-i studia corpul destins. Și-a tras din mers peste pielea udă hainele împrăștiate în nisip.

– Mă cheamă Maria, mi-a zâmbit cald de data asta, ca și cum consumaserăm împreună o poveste de dragoste. Mi-a întins mâna, cu cealaltă apucând de căpăstru calul alb și, încălecând a plecat.

L-am scos întâi pe al meu. Ea, mai înceată, abia de se mişca. Se dilatase timpul. Mi-am plimbat uşor mâinile amândouă pe sub pulovărul ei, să o ajut, pănă am simţit zbateria hulubilor speriaţi luăndu-şi zborul de pe prispă. Am apucat să i-l trag peste cap şi s-a deschis brusc uşa. Era bunica venise în fugă cu andrelele în mână, ca să nu piardă ochiurile. Nu ştiu cine-i şoptise la ureche unde sunt.

Atingeam cu privirea ca din întâmplare întâi buzele, îmi luam avânt şi coboram desenând cristiane în jos pe trup. Traseul era perfect, stratul de muselinǎ subţire, verde mentă, al capotului, nereuşind să ascundă şi să niveleze perfecţiunea liniilor ce se rotunjeau sau se alungeau suple dedesubt. Ştiam bine că nu aveam voie să folosesec pârtia, dar ochii ei nu mă mustrau când o fracţiune de secundă se întâlneau întâmplător cu ai mei. Schimbam direcţia, ocolind cu grijă contactul, de teama să nu scânteieze ceva în câmpul electric.

Valurile izbite de stânci ne însoţeau în plimbarea prin Grădinile Castelului de la Balcic, şi parcă inima reginei s-ar fi auzit încă bătând, urcând sau coborând pe scări, în liniştea frunzelor prin care se strecura o lumină specială, răcoroasă şi blândă în miezul caniculei. Călcăm cu atenţie pe aleile pietruite căutând urmele paşilor ei. Alături în oglinda apei un nufăr şi-a deschis floarea albă cu un soare la mijloc, şi, nemişcată, pe o lespede de piatră, ţestoasa sfidătoare ne aruncă o privire pasivă din pragul casei, numărându-şi greu anii pe lujerul subţire al gâtului. Oare ţestoasa asta ce ne stă dinainte în amorţire, o mai ţine minte pe „Sultana”? Aşa îi spuneau localnicii reginei Maria…

Dacǎ am fi fost soldaţi în armata românǎ, în dupǎ-amiaza de ieri la Club 99, în onoarea Mariei Gheorghiu – ca altǎdatǎ într-o altǎ viaţǎ, în onoarea reginei Maria, – ar fi trebuit sǎ salutǎm momentul plin de har și emoţie cu puștile înfipte în pǎmânt. Nu eram decât poeţi, și, tǎcuţi, am încercat sǎ ne ridicǎm la înǎlţimea tensionatǎ a unei voci care urca muntele ca un Sisif de un omenesc aparte. Maria, ieri a fost într-o stare de graţie.

Când i se pǎrea cǎ glasul nu atinge perfecţiunea, se oprea, dar nu privea în jos la prǎpastie, se sprijinea pe o piatrǎ și o lua din nou de la-nceput urcând, cu credinţa cǎ sala aceea prietenoasǎ a poeţilor o va susţine sǎ ajungǎ în vârf. Ne-a dǎruit ceva special de neuitat, din încǎperea ei de suflet, din odaia bunǎ.

Şi, o seară magică, dintre cele care te înalţă!… Pe plajă, la Tuzla – în pragul nopţii, arzând odată cu focul, poezia şi glasul măiastru al Mariei Gheorghiu. Si pe fundal, obsedant, rostogolindu-se cu valurile, secundele lungi ale veacurilor...

Împletituri de lână extrase de pe blog sau din recenta mea carte, încă netipărită, Tobârlanii, a treia versiune a romanlui Guşterele, însoţite de fotografii cu Maria Gheorghiu. Fără legătură cu Mariile mele din roman...