143. vânt e vântul,
care ne vântură
în cele patru vânturi
şi pământ pământul
ce ne pământură
în mormânturi
apă e a apa
care ne sapă
şi ne îngroapă
în groapa de apă
lângă corabie…
scut fără sabie
şi arc de curcubeu
în noaptea lungă
a lumii gemene
dumnezeu scapără
amnarul pe cremene
144. între dragoste,
şi moarte
amuşinând
omul e o pendulă
fudulă de urechi
altfel ar
auzi de departe
îngerul strigând rar
fiare vechi răscumpăr
fiare vechi
în numerar…
145. al cincilea anotimp,
e o fractură din marele
timp
câteva secunde
fecunde
undeva departe
într-un univers
dincolo de viaţă şi moarte
întrevăd incert
trupul unei femei gravide
amforă de lut ars
sordid şi sublim
între mulţimile vide
un expresionism rece
calculat
abandonat
într-un deşert
de un violet intens
în care să mă deşert dens
ca un poem într-un vers
146. fată frumoasă bună dimineaţa,
aș dori în ceaţa cafelei
pe terasă un soare blond
blând
cu toată dragostea dar
james bond a comandat
înainte
o lună fierbinte
așteptaţi la rând
a doua zi tot flămând
m-am înfiinţat în faţa
tejghelei
trezit mai devreme
bună dimineaţa fată
frumoasă
am comandat de ieri şi
mă simt încă neonorat…
domnule drag nu mint
în tăceri morfeme
cuptorul s-a prăjit
azi-noapte
și risc sǎ vând
plăcerile
necoapte
n-am mai intrat un timp
în prăvălia cu iluzii dar
în al cincilea anotimp
duzii din faţa casei
urcând flăcări în
nori
au înflorit în ninsori
printr-o perdea de fum
dincolo de drum
am deschis uşa
după tejghea
păpuşa blondă
vânzătoarea mea
se făcuse scrum
147. mi-a cerut un cearşaf şi un prosop,
şi a intrat sub duş
a ieşit înnodându-mi ochii
şoptiţi peste sâni
prăbuşit la un capăt de
pod
n-aveam nici aripi nici
mâini
nu îndrăzneam la urcuş
m-a împins domol
către sofaua roşie aprinsă
oferindu-mi singurul
punct de sprijin
şi am căzut în gol
în răstimp
m-am trezit
în al cincilea anotimp
corpu-i fără sfârşit
îmi curenta degetele
întindeam într-un firesc
deplin
sub muselina uşoară
un năvod lunecos
de nămol şi ceară
iar buzele descifrau
sfericul
într-un limbaj
pe care n-aş fi crezut
că-l pot stăpâni
decopertând întunericul
ne-am căutat disperaţi
fără să ne fi întâlnit
vreodată
cu puterile stoarse
ne linişteam
şi o luam de la început
degetele răsfirate
să nu pierd nimic
recompuneau totul
în suprafeţele devălmăşite
lăsate în voia
buzelor mele arse
nu bănuiam să existe
atâta delicateţe
să nu mă rănească
asumând eşecul
mi-a şoptit
ştii ne-am dorit prea mult
să rămânem vii.
148. mi-am schimbat medicul de familie,
e ca şi cum viaţa mea s-a
schimbat şi ea
odată cu trupul
mi-am ales un drum
înapoi în viitor
nu mai sunt iepure şchiop
şi mă joc
de-a baba oarba cu lupul
legaţi amândoi de păpuşar
cu acelaşi fir…
măcar dansăm de un veac
în acelaşi delir
respir cu ochi de ciclop
un parfum viu intens şi
miop…
paralel un stafilococ
auriu creşte rebel
în starea lui de agregare
şi mă izbeşte
ca o stea căzătoare
şi nu mai ştiu dacă e un
ea
sau o el
medicul de la reanimare
149. zile de la capătul ploilor,
zăbrele de apă
inconsistente se ţes
într-o pânză din care s-au scurs
toate culorile
unde e doamne
al cincilea anotimp
şi timpul
un păianjen de pământ
se risipeşte în oase
ţesând
giulgiul alb de mătase şi
despărţindu-mă de umbră…
umbra care nu mai sunt
mă petrece
fluturându-mi cu mâna
din trenul
de noapte
150. să rosteşti cuvântul,
pe numele de strigat
în dungă de pasăre
de împărat
să-l slăveşti
întâi soarelui
şi apoi iubitei
să-i cobori
în călcâi
bezna umbrei lui
şi ei să-i îndoi
sub sărutul ispitei
glezna…
să-i ascunzi în nori
cu palmele
sânii rotunzi
ai stăpânii
sau sclavei
după nevoi
să pătrunzi
în miezul enclavei
între coapsele
unde şi-a înnodat
dumnezeu
sinapsele…
cuvântul
e liber
să zboare
cât mai departe
cu umbra în soare
şi viaţa
în moarte
151. tropăitul bocancilor,
precum un noian de soldaţi
argăsind la un loc cu
moroii
pielea măslinie a ploii…
un miriapod de asfalt
desprins din nori
şi întins pod de oase
peste gaura neagră
cu sclipiri lucioase
şi goale de sens din tavan
ce îmi dă fiori
un ecran
smartphone
imens
cu bateria descărcată…
oricât am fi blestemaţi
nici dumnezeu
în marea lui spălătorie
nu ne mai spală vreodată
să rămânem curaţi
amin
e cuvântul din urmă
mai greu
decât un păcat
între fraţi
e ca şi când abordând
al cincilea anotimp
şi bând vin în tăcere
cu moartea la masă
te-ai îndrăgosti de ea
şi ai mai cere
un rând
152. undeva la margine,
de galaxie
în al cincilea anotimp
este un rai al pescarilor…
unde mrenele şi
floarea scobarilor
celelalte neamuri de peşti
legaţi cu beteală în
hamuri
sar fir întins de poveşti
din ramuri
când presari în nisip
momeală
mămăligă aurie
şi tu asculţi
nepământene
secunde
şi priveşti
vrăjit scene
din altă ligă
cu iele cântând
şi dansând
îngereşte
îl laşi dracului de peşte
şi alergând către ele
calci pe mămăligă…
153. unde sfârşeşte pârtia,
e un zid
schiurile descriu
cu sunete înfundate
hieroglife precipitate
înainte de izbitură
alb pe alb
o răsuflare rece
gură la gură
mă petrece
tăioasă
dincolo de finit
dar literele rămân
suspendate
negru pe negru
în negura
carului mic
(înţepenit
al maşinii de scris)
stau prăvălit
pe axa nopţii polare
ca un turn fără ferestre
încrucind calea lactee
a lumii terestre
cu sufletul călătorind
în loitra carului mare
şi nu-mi explic
taciturn
de ce
stelele
în lumânări
se sting
154. prin voinţă divină,
însăşi viaţa e parte
din moarte…
ne antrenăm alergăm
înotăm ripostăm
ne lansăm cu paraşuta
ne trage aţa
e un mix de stări în
mişcare…
doar când iubim
ca o provocare
acostăm
la punct fix
întinşi pe crucea de
piatră
şi atinşi o clipă de
veşnicie
parcă n-am mai vrea
să murim…
dar căţeaua lupă
latră pe năsălie
în mare tăcere
când nu te-aştepţi
şi cere stâlpi drepţi
din păduri tinere
trunchi lângă trunchi
aliniaţi să sporească
reţeaua
de tensiune înaltă
din noaptea cerească
un arhiereu-vicar
să închidă comutatorul
un moment
cât o rugăciune măcar
…să nu-l desluşească
poporul
în genunchi
si incoerent
pe dumnezeu
155. ce uşori,
se pun ani înapoi
şi tot mai grei înainte…
sania desprinsă din nori
lunecă prin noi în
zăpada fierbinte
răscolind scrum şi mirări
în cuvinte
la un capăt de drum
neatinsă de soare
stă noaptea
culme de rufe murdare
întinsă
între cer şi pământ
împrăştiind spori…
trufe negre rare
în capcane de vânt
e o stare devreme
într-un anotimp-domn,
ca un sâmbure
încolţind
în somn
156. arma de vânătoare,
atârna de umăr
aripă desperecheată
de număr
impar…
era de-acolo
de ziceai că nu e
lighioană
bătută în cuie
ca o icoană
pe tulpina
unui stejar…
coaja copacului
acoperise
pe jumătate
chipul
maicii domnului
şi când îngerul
l-a bătut pe spate
complice
a deschis un festival
de alice
judecătorul în robă
l-a condamnat
şapte ani de probă
în anotimpul prescris
ioan chiorul
din merişani
cum v-am zis…
