sâmbătă, 4 septembrie 2021

XIX. O antologie de autor . Ion Toma Ionescu


143. vânt e vântul,

 

care ne vântură

în cele patru vânturi

şi pământ pământul

ce ne pământură

în mormânturi

 

apă e a apa

care ne sapă

şi ne îngroapă

în groapa de apă

lângă corabie…

 

scut fără sabie

şi arc de curcubeu

în noaptea lungă

a lumii gemene

dumnezeu scapără

amnarul pe cremene

 

144. între dragoste,

 

şi moarte

amuşinând

omul e o pendulă

fudulă de urechi

 

altfel ar

auzi de departe

îngerul strigând rar

fiare vechi răscumpăr

fiare vechi

în numerar…

145. al cincilea anotimp,

 

e o fractură din marele timp

câteva secunde

fecunde

undeva departe

într-un univers

dincolo de viaţă şi moarte

 

întrevăd incert

trupul unei femei gravide

amforă de lut ars

sordid şi sublim

între mulţimile vide

 

un expresionism rece

calculat

abandonat

într-un deşert

de un violet intens

 

în care să mă deşert dens

ca un poem într-un vers

 

146. fată frumoasă bună dimineaţa,

 

aș dori în ceaţa cafelei

pe terasă un soare blond blând

cu toată dragostea dar

james bond a comandat înainte

o lună fierbinte

așteptaţi la rând

a doua zi tot flămând

m-am înfiinţat în faţa tejghelei

trezit mai devreme

bună dimineaţa fată frumoasă

am comandat de ieri şi

mă simt încă neonorat…

domnule drag nu mint

în tăceri morfeme

cuptorul s-a prăjit azi-noapte

și risc sǎ vând

plăcerile

necoapte


n-am mai intrat un timp

în prăvălia cu iluzii dar

în al cincilea anotimp

duzii din faţa casei

urcând flăcări în nori 

au înflorit în ninsori

 

printr-o perdea de fum

dincolo de drum

am deschis uşa

după tejghea

păpuşa blondă

vânzătoarea mea

se făcuse scrum

 

147. mi-a cerut un cearşaf şi un prosop,

 

şi a intrat sub duş

a ieşit înnodându-mi ochii

şoptiţi peste sâni 

prăbuşit la un capăt de pod 

n-aveam nici aripi nici mâini

nu îndrăzneam la urcuş

 

m-a împins domol

către sofaua roşie aprinsă

oferindu-mi singurul

punct de sprijin

şi am căzut în gol

 

în răstimp

m-am trezit

în al cincilea anotimp

corpu-i fără sfârşit

îmi curenta degetele

 

întindeam într-un firesc deplin

sub muselina uşoară

un năvod lunecos

de nămol şi ceară

iar buzele descifrau sfericul

într-un  limbaj

pe care n-aş fi crezut

că-l pot stăpâni

decopertând întunericul

 

ne-am căutat disperaţi

fără să ne fi întâlnit vreodată

cu puterile stoarse

ne linişteam

şi o luam de la început

 

degetele răsfirate

să nu pierd nimic

recompuneau totul

în suprafeţele devălmăşite

lăsate în voia

buzelor mele arse

 

nu bănuiam să existe

atâta delicateţe

să nu mă rănească

asumând eşecul

mi-a şoptit

 

ştii ne-am dorit prea mult

să rămânem vii.

 

148. mi-am schimbat medicul de familie,

 

e ca şi cum viaţa mea s-a schimbat şi ea

odată cu trupul

mi-am ales un drum

înapoi în viitor

 

nu mai sunt iepure şchiop şi mă joc

de-a baba oarba cu lupul

legaţi amândoi de păpuşar cu acelaşi fir…   

măcar dansăm de un veac

în acelaşi delir

 

respir cu ochi de ciclop

un parfum viu intens şi miop… 

paralel un stafilococ auriu creşte rebel

în starea lui de agregare şi mă izbeşte

ca o stea căzătoare

 

şi nu mai ştiu dacă e un ea

sau o el

medicul de la reanimare

 

149. zile de la capătul ploilor,


zăbrele de apă

inconsistente se ţes
într-o pânză din care s-au scurs
toate culorile

 

unde e doamne

al cincilea anotimp

 

şi timpul
un păianjen de pământ
se risipeşte în oase
ţesând
giulgiul alb de mătase şi
despărţindu-mă de umbră…

umbra care nu mai sunt
mă petrece
fluturându-mi cu mâna
din trenul

de noapte

 

150. să rosteşti cuvântul,

 

pe numele de strigat

în dungă de pasăre

de împărat

să-l slăveşti

întâi soarelui

şi apoi iubitei

 

să-i cobori

în călcâi 

bezna umbrei lui

şi ei să-i îndoi

sub sărutul ispitei

glezna…

 

să-i ascunzi în nori

cu palmele  

sânii rotunzi

ai stăpânii

sau sclavei

după nevoi

 

să pătrunzi

în miezul enclavei

între coapsele

unde şi-a înnodat

dumnezeu

sinapsele…

 

cuvântul 

e  liber

să zboare

cât mai departe

cu umbra în soare

şi viaţa

în moarte

 

151. tropăitul bocancilor,

 

precum un noian de soldaţi

argăsind la un loc cu moroii

pielea măslinie a ploii…

 

un miriapod de asfalt

desprins din nori

şi întins pod de oase

peste gaura neagră

cu sclipiri lucioase

şi goale de sens din tavan

ce îmi dă fiori

 

un ecran

smartphone

imens

cu bateria descărcată…

 

oricât am fi blestemaţi

nici dumnezeu

în marea lui spălătorie

nu ne mai spală vreodată

să rămânem curaţi

 

amin

e cuvântul din urmă

mai greu

decât un păcat

între fraţi

 

e ca şi când abordând

al cincilea anotimp

şi bând vin în tăcere

cu moartea la masă

te-ai îndrăgosti de ea

şi ai mai cere

un rând

 

152. undeva la margine,

 

de galaxie

în al cincilea anotimp

este un rai al pescarilor…

unde mrenele şi

floarea scobarilor

celelalte neamuri de peşti

legaţi cu beteală în hamuri

sar fir întins de poveşti

din ramuri  

când presari în nisip

momeală

mămăligă aurie

 

şi tu asculţi

nepământene

secunde

şi priveşti

vrăjit scene

din altă ligă

cu iele cântând

şi dansând

îngereşte

 

îl laşi dracului de peşte

şi alergând către ele

calci pe mămăligă…

 

153. unde sfârşeşte pârtia,

 

e un zid

schiurile descriu

cu sunete înfundate

hieroglife precipitate

înainte de izbitură

alb pe alb

 

o răsuflare rece

gură la gură

mă petrece

tăioasă

dincolo de finit

 

dar literele rămân

suspendate

negru pe negru

în negura

carului mic

(înţepenit

al maşinii de scris)

 

stau prăvălit

pe axa nopţii polare

ca un turn fără ferestre

încrucind calea lactee

a lumii terestre

cu sufletul călătorind

în loitra carului mare

 

şi nu-mi explic

taciturn

de ce

stelele

în lumânări

se sting

 

154. prin voinţă divină,

 

însăşi viaţa e parte

din moarte…

 

ne antrenăm alergăm

înotăm ripostăm

ne lansăm cu paraşuta

ne trage aţa

 

e un mix de stări în mişcare…

 

doar când iubim

ca o provocare

acostăm

la punct fix

 

întinşi pe crucea de piatră

şi atinşi o clipă de veşnicie

parcă n-am mai vrea

să murim…

 

dar căţeaua lupă

latră pe năsălie

în mare tăcere

când nu te-aştepţi

 

şi cere stâlpi drepţi

din păduri tinere

trunchi lângă trunchi

aliniaţi să sporească

reţeaua

de tensiune înaltă

din noaptea cerească

 

un arhiereu-vicar

să închidă comutatorul

un moment

cât o rugăciune măcar

…să nu-l desluşească

poporul

în genunchi

si incoerent

pe dumnezeu

 

155. ce uşori,

 

se pun ani înapoi

şi tot mai grei înainte…

sania desprinsă din nori

lunecă prin noi în

zăpada fierbinte

răscolind scrum şi mirări

în cuvinte

 

la un capăt de drum

neatinsă de soare

stă noaptea

culme de rufe murdare

întinsă

între cer şi pământ

împrăştiind spori…

trufe negre rare

în capcane de vânt

 

e o stare devreme

într-un anotimp-domn,

ca un sâmbure

încolţind

în somn

 

 

156. arma de vânătoare,

 

atârna de umăr

aripă desperecheată

de număr

impar…

 

era de-acolo

de ziceai că nu e

 

lighioană

bătută în cuie

ca o icoană

pe tulpina

unui stejar…

 

coaja copacului

acoperise

pe jumătate

chipul

maicii domnului

 

şi când îngerul

l-a bătut pe spate

complice

a deschis un festival

de alice

 

judecătorul în robă

l-a condamnat

şapte ani de probă

în anotimpul prescris

 

ioan chiorul

din merişani

cum v-am zis…

vineri, 3 septembrie 2021

Povestea mandarinului şi plaiul bălai


Mi-a sugerat cineva, persoană însemnată, să nu mai fiu pe blog niciodată criticul de întâmpinare cu consideraţii acide şi să nu amestec literatura cu politicul, nici măcar din întâmplare până trec alegerile în partide. Să consemnez fără ură vise, dacă vreau să-mi păstrez graficul la elite şi să am traficul viu cât de cât. Să scriu eventual despre agricultură, că anul ăsta promite belşug, altfel risc să rămână locul pustiu şi eu în arătură cu nodul în gât, fără cal la plug...

Sunt zone de drept interzise, zonele puterii. Ochii şi gura le ţii închise şi fără sticle incendiare! (Recipientele berii se păstrează reci(!), până vin pompierii de la greci...)

          Mǎ gândesc tot mai aplicat să las dracului politica asta de rahat!

A venit toamna, doamna mea pregătește borcanele pentru magiun și murături. Se îngroașă raţia de tărâţe în lături, pentru porcine. Ţuica s-a dat deja jos din prun la vecine și stă pe vine în damigene borţoase de rușine. Mustul și el pe mărăcini în boaba de struguri nu tace, bolborosește după poloboace...

          Ar trebui să fac pace în consonanţă cu naţia tăcută, s-o las dracului de ordonanţă mai moale, că nu se face gaurǎ-n zid dacă un primar se mută și ia parale de la alt partid!

          …Și mandarinul, ce dacǎ a luat drumul mătăsii ca nebunul de Marco Polo și se plimbǎ solo pe arătură ca pe un zid chinezesc? Poate rǎmâne acolo, gândesc!...

În Poiana lui Iocan Moromeţii mormǎie, se sfǎdesc:

          – Bǎi Tobârlane, tu ce crezi? Ce vrea să vândǎ mandarinul nostru la chinezi?

          – Nu știi mă Cocoșilǎ? Capra cu trei iezi…

XVIII. O antologie de autor . Ion Toma Ionescu


131. stocate pe hard,

 

are toate datele

să intre

cu oiştea-n gard

 

fante galant oscilează

între proză şi poezie 

ca studiu

al unui preludiu

 

lunecos

dinamic

lucid rafinează

alcooluri în vid

 

îşi mişcă uşor

cuvintele

aripi de aer

şi apă

 

unduitor

ca o râmă

îşi sapă

în orb hărţile

 

e un animal

insidios şi rebel

timpul vine

spre el

din toate părţile

 

132. nu se dau prinse,

 

cu năvodul

păsările toamnei

nici panglici colorate

nu se taie

inaugurând

exodul frunzelor

 

stâlpii de fum

se îndoaie periculos

susţinând podul

doldora de nuci

doar cu focul

de la trei uluci…

 

nu stai făr’ de lemne

în stivă

în fundul curţii

în pantalonii ăia scurţii

în gura iernii

ceara ei de divă

aşteptând să răsară

soarele

din cazanul

povernii

 

că nu e vară

 

133. mi-am schimbat ochii,

 

pot vedea lumea

pe toate feţele…

dimineţile vin acum

la cafea

în rochii de seară

şi cursul vieţii îl pot

întoarce din drum

arzând liniştit precum

o lumânare de ceară

 

ce bine să ai întunericul tău

de toate zilele

îl lipeşti blând

pe sânii femeii

acoperindu-i

deal-vale şi

iar deal-vale

în cerul mâinii

 

măcar nu sunt

munţii stâncoşi

să-ţi zgârii

palmele

şi să ţâşnească iar lumina

 

ce ochi păcătoşi…

 

134. eram frumoşi,

 

împărăţeam tinereţii

elanul sentimentele

votca şi sucul de roşii…

agăţam

de lobul urechii

cuvintele

ca pe nişte cireşe de mai

 

stăpâni ai azurului

ne avântam

pe luciul gheţii 

exersând piruete 

şi salturi mortale…

patinatorii albaştrii

ai aerului 

susţinuţi de propriile

aplauze

 

am descoperit

în contractul cu viaţa

clauze

secrete

…că lumea

plină de şmenuri

e împărţită

de schengenuri

 

gheaţa este

mai subţire ca aţa

cireşele sunt amare

şi în ochii iubitei

deposedaţi

de candoare

citesc acum

asta e o ştire

 

…nimic nu mai are

dulceaţa

cafelei cu sare

 

135. am să vă uimesc,

 

poezia mea

e doar o stare

în care sufletul

îşi găseşte un alt corp

 

la început curgător

tremurând de emoţie

când se întrupează

precum piftia de şorici

din ţipătul înjunghiat

al animalului

în ajun de crăciun

luând forma vasului

de lut ars

acoperit de ninsori

 

împărţim viaţa

în două ca pe o

pâine neagră

albind cuvintele

cernite din dureri

 

în timp ce

sângele domnului

dă pe foc într-un

ceainic de tablă…

 

136. desenez în nisipul,

 

sfântului duh

chipul

cuvântului

 

şi decupez literele

hârjâind nesigur

cu un bomfaier

ce desparte

într-un caier

spaima de moarte

de setea de viaţă

potrivind

ora exactă

ora exactă

a meridianului meu

 

ştii moartea

e o carte

în care scrii

mereu

şi ajuns

la sfârşit

crezi că păcăleşti

alungind literele

ca şi cum ai fi

un pic dumnezeu

 

137. am văzut,

 

fulgi de tăciune
ningând
peste rănile
prin care
sângeraseră
cuiele

 

cuvinte libere
exersau

în rugăciune
împletituri
de lână

 

138. nu urci la ceruri,

pe aripi

planat

în lumină

de îngeri

îţi scuturi

sufletul

curat

de ţărână

 

îngropi

caligrama

la rădăcină

de sângeri

 

şi-ţi legi povară

teama
cu frânghia
de ceară…

 

nu urci la ceruri

pe aripi planat

în lumină

de îngeri

 

 

139. ceaţa strecoară în imagini,

 

rotocoale vineţii
acoperind golul dintre cuvinte
calculatorul toarce impersonal
abia de simt sârma ghimpată
pe care calc într-un echilibru precar

 

lupii albi înfometaţi adulmecă în aer
urma inconsistentă a fricii

flori albastre de gheaţă

subţiri înfloresc

pe fereastra din cer a bunicii

 

140. e o iarnă,

 

de ţinut minte

liber la alb

necuprins

viscolul latră

fierbinte şi

la crucea de piatră

felinarul

s-a stins

 

141. solitar,

 

la fereastra vagonului

cu ochii în palma cu care

mângâi imagini

juisez…

 

am atins

linia albă a umbrei

conturul

unei femei

sub cearşaful nins

                                              

urmând

calea dreaptă

fără patimi

deschisă mâinii

lui dumnezeu

 

de săptămâni

adnotând pagini

dincolo de iarnă

mă aşteaptă

femeia cu cinci sâni

 

142. şi după ce izbândeşti,

 

să o iei de la capăt

în aplauze…

 

afişul vieţii

are chipul

unei mrene

ce se zbate

în spectacol

pe uscat

 

în timp ce

moartea sapă

cu şişul în apă

nisipul

sub malul

surpat

 

(Din volumul Al cincilea anotimp)

 

 

 

 

joi, 2 septembrie 2021

Trei cărţi nelansate

 





2 septembrie 2020, 2 septembrie 2021... 

Într-un moment când propriile mele îndoieli deveniseră obstacole şi dansul cu fotografiile mişcate ale prietenilor, expuse pe sârmă în cleşti de argint o poezie, o proză şi iar o poză însemne inspirate sub cerul liber, mă temeam să nu pară mai potrivite ca aranjament, înşirate sub o cupolă de circ, decât într-un spectacol regizat între coperţile unei cărţi!). Am avut norocul să discut cu Romeo Ioan Roşianu şi el s-a arătat cucerit de idee, amintindu-mi ce bine ne-am simţit amândoi în Curtea cu cariatide la Sibiu într-un şir de nopţi artghotice, între prietenii  Direcţia 9, cu Maria Gheorghiu şi Tic Petroşel încântându-ne, cu trufe negre, struguri storşi în vin şi nuduri întinse pe culmea de rufe într-o expoziţie ad-hoc…

Azi se împlineşe un an de la apariţia cărţii şi nu mi s-a oferit prilejul să-i joc într-o lansare norocul. Să fie doar Covidul de vină?... Între timp a apărut şi Crucea de piatră la Art Creativ şi încă o carte, Tobârlanii, se pregăteşte să apară în această lună la editura Hoffman. Probabil că va fi un motiv să le lansez împreună toate trei născute într-un an, în toamnă, undeva, cândva... dacă îndoiala şi covidul ne vor lăsa...




























miercuri, 1 septembrie 2021

Ana Bogdan. Discurs motivaţional


Îmi place Ana Bogdan, cu frumuseţea ei interioară care îmbracă natural alura suplă a sportivului ce-şi poartă cu eleganţă, fără a sări în ochi în lumea tenisului, imaginea. Cu puţine ajustări şi-ar putea schimba cursul vieţii urcându-se pe podium ca fotomodel, sau ar putea deveni personajul misterios, puştanca fatală, fără vârstă, din secvenţele unui film de succes.

Îmi place şi tenisul ei, nescrâşnit, omenesc, egal cu sine, jucat cu bucuria înfloririi la victorie, netrădat nici când zilele mai proaste o conduc spre un insucces. Oricum şi în cazul acesta nu poate fi acuzată că nu a dat totul pe terenul de joc, nu şi-a stors toată puterea braţelor, sau semaforizarea inteligentă nu a funcţionat la parametrii optimi, dar corpul omenesc îşi are limitele sale, iar norocul de multe ori nu joacă în echipa ta

De ce simt nevoia acum, când a pierdut dramatic în primul tur cu Rebeka Masarova 7-6/ 6-7/ 6-7(9-11), un meci important din cel mai drag turneu al ei, un meci pentru care deţinea toate datele să-l câştige şi care va intra în istorie ca cea mai lungă partidă desfăşurată vreodată în turneul de la US Open (3,57h)?... De ce nu mi-am ales să vorbesc despre Simona sau Sorana care au gustat din cupa victoriei şi merg mai departe? Răspunsul e simplu, despre aceste sportive vom avea ocazia să ne spunem impresiile cât mai târziu posibil...

Ana a gustat nedrept din cupa cu otravă. A fost una din încleştările cum spuneam într-un articol recent în care nici un concurent n-ar trebui să piardă şi firesc victoria ar trebui împărţită la doi.

Întâmplarea a făcut să citesc rândurile de confesiune de după acea memorabilă partidă ale Anei. „Îţi vine să urli şi să plângi până nu mai ai lacrimi”

„La ultima minge de meci a mea au lipsit câţiva milimetri pentru ca mingea să atingă linia şi să pot gusta victoria. Şi nu a fost să fie. A durut al naibii de tare, şi încă doare... căci nu a fost moment în care să nu cred sau să nu lupt până la final. Şi aşa se întâmplă când faci totul cu sufletul, le simţi pe toate la cel mai intens nivel, absorbi totul. Şi când se termină ultimul punct, dar nu în favoarea ta, după tot ceea ce ai trăit acolo, simți că iti fuge pământul de sub picioare, nu mai auzi bine, nu mai vezi bine, simţi doar presiune mare în cap şi în urechi şi parcă toate durerile ce le aveai ţi se amplifică.

Simti că ai dat totul şi totuși nu a fost suficient, mai puteai şi mai trebuia. Ai avut dureri mari în tendoanele achiliene, de, în unele momente abia mai puteai călca, dar ţi-ai spus in fiecare clipă că poți şi că dacă mintea duce, duce şi corpul. Ai simțit că de doua ori ţi-a venit să vomiți de la efort, însă ţi-ai spus că eşti puternic şi poți continua, că poţi lupta indiferent cât este de greu. Ai început când era lumină şi plin de lume care striga pentru tine, alte meciuri se jucau pe terenurile de lânga tine, iar acum e noapte, e gol şi liniște. Eşti tu cu tine şi te întrebi de ce.”

Şi în final, apoteotic:

Şi îţi vine să urli şi să plângi până nu mai ai lacrimi. Când ştii că au lipsit acei câțiva milimetri. Şi ştii cât de mult ţi-ai dorit să joci în turneul ăsta cât mai mult, căci e turneul tău preferat şi mereu ţi-a plăcut sa joci aici. Dar mai ştii apoi şi că ai puterea să te ridici de unde eşti, ai puterea să mergi mai departe, ai puterea să o iei de la capăt, să îţi depășești alte limite, şi alte limite, şi când te ridici de acolo, pășești altfel, cu credință în Cel de Sus, căci atunci când ai acea credință, nu te poate doborî nimic şi ştii că vei reveni şi mai puternic decât ai fost, şi că indiferent cât de greu şi negru pare totul acum, în final va fi bine, poate mai bine decât ai visat şi ţi-ai imaginat.

Aşa că mă scutur, mă ridic, zâmbesc si merg înainte!”

Îmi place Ana Bogdan şi ce sărbătoare a cuvintelor!