Simona poate

O victorie ca cea de ieri de la Melbourne cu Veronika Kudermetova şi implicit câştigarea unui trofeu, îţi dă motivaţia să continui. Sunt momente în viaţă când simţi nevoia să te pui în balanţă. E vremea îndoielii şi vrei să ai confirmarea de la ceilalti, că încă eşti cine crezi tu că eşti în forul tău interior, şi vrei să ştii dacă te mai afli încă printre cei mai buni, şi merită să munceşti, şi să te lupţi cu tine însuţi, şi cu ceilalţi, ca să rămâi Simona Halep; o stea adevărată, vie şi nu umbra stelei care va rămâne aprinsă mult timp după ce strălucirea ei va începe să se stingă.

Am avut lacrimi de bucurie în ochi, reîntâlnind la finalul partidei acel zâmbet luminos, deschis, pe faţa Simonei, mulţumind lui Dumnezeu, pe fondul steagurilor tricolore fluturate în tribunele care parcă se umpluseră cu inimile tuturor românilor.

Nu avem dreptul să facem greşeala să maximizăm! Turneul a fost doar unul din cele 23 în care a ieşit victorioasă, sigur, dintre cele mai mici ca valoare a câştigului. El este unul de încălzire pentru marele turneu ce urmează. Dar turneul a avut darul să ne răspundă la întrebări, să aducă liniştea după o perioadă lungă de incertitudini şi speculaţii, în care ghinioanele s-au ţinut lanţ, împletindu-se strâns pentru Simona cu clipele fericite ale împlinirii în plan personal.

De unde să ştim noi dacă voinţa domnişoarei Halep nu se va fi erodat prin căsătorie, şi cum vor fi percepute schimbările climatice ale planetei, din perspectiva tinerei doamne Iuruc? De unde să ştim noi dacă fizic, corpul Simonei va continua să răspundă eforturilor la care e supus, în bătăliile în care tinereţea adversarelor şi forţa excesivă, par să invadeze sportul nobil al eleganţei şi rafinamentului de altădată?

Avem acum confirmarea, chiar dacă încă n-a ajuns la forma sportivă cea mai bună, Simona poate, Simona vrea, Simona merge mai departe!

La O-rizont O-finală cu Sim-O

Mult mai uşor meciul din semifinala turneului de la Melbourne Summer Set 1, al Simonei cu Zheng, decât cel cu Golubic! A fost o partidă cuminte, de întreţinere, fără excese de limbaj şi lovituri spectaculoase, în care cele două conveniseră parcă să scuture cu rachetele bine intenţionate, seminţele din gogoşile de bumbac din câmpul tactic al fiecăreia, până rămâne vata curată, ca să se poată ţese din ea materialul textil pentru echipamentul de gală, mai lucios, mai uscat, de purtat în marea finală a Australian Openului adevărat.

Jucătoarea noastră n-a trebuit să se întrebuinţeze prea tare, căci puştoaica (12 ani mai tânără), se vedea că are putere mai mare la serviciu dar nu avea atâta îndemânare şi mai greşea, culegând gogoşi de pe plantaţia de bumbac în beneficiul Simonei, uşurându-i treaba

Ba, o dată, chiar s-a supărat degeaba, trântind o vorbă de pământ şi racheta, ca pe-o lingură supărată pe ciorbă. Mai lasă-mă dragă, să câştig şi singură, că pot!...

Dacă tot e să fim cinstiţi, Simo e încă departe de ce ştim că ştie să facă! E important că joacă! Şi dacă ar fi după gândul meu, nu i-ar strica un trofeu la început de an, fie el cât de mic. Ar mai fi un pas cu Veronika Kudermetova...

Simo

 

E Sfântul Ion dar mi-am propus să scriu despre tenis de câmp de câte ori o sportivă de-a noastră pătrunde în semifinala unui turneu. Se întâmplă fericit încă din primele zile ale noului an. Aşa că las de-oparte paharul cu pălincă şi pun de-o caterincă

Am deschis televizorul din motive de potenţial ghinion ce i l-aş fi putut purta, la scorul de 2-3 în set decisiv cu Simona Halep la serviciu. După primele schimburi de mingi mi-am dat seama că nu era în serviciul ei, pe care de obicei îl practică dezinvolt şi cu multă plăcere, şi parcă se afla ca pe vremuri în armată soldaţii la munci agriciole, şi rândurile lungi de porumbi nu se mai sfârşeau.

Combatantele, ea şi Viktorija Golubic păreau să fie doi boxeri la capătul puterilor, sprijinindu-se pe rând de aerul greu şi de corzile ringului, şi abia-abia de aveau puterea să se certe din când în când cu Dumnezeu care devenise incoerent, şi nu se mai putea ştii cu cine ţinea, că deh e om şi mai greşeşte şi El! Parcă cineva turnase plumb în umbra Simonei şi aceasta o trăgea înapoi. O târa după ea împleticindu-şi picioarele.

„Am luptat şi cu adversara şi cu mine, n-am crezut că pot câştiga!” I-a declarat Simona reporterului la final şi era adevărul gol goluţ ce înflorea râzând  din inima ei mare.

Nu ştiu dacă Simona va reuşi să revină la forma sportivă şi să-şi găsească liniştea care a consacrat-o! Ne dorim asta şi noi la fel ca ea, dar dacă nu se va mai putea întâmpla, steaua ei va străluci lângă steaua Nadiei Comăneci şi va continua să se scrie în fiecare zi ca o poveste fără de sfârşit...

Aghiasma Mare

 

Aghiasma mare

Bǎut-am apa sfinţitǎ întâiul

și înnoitǎ pare sǎ fie faţa lumii.

M-am bucurat de tainǎ

întru Hristos și-mi simt

trupul curǎţat

de pǎcatele cele multe.

Cugetul e ca un drum deschis

și mǎ arunc în vâltoare dupǎ cruce.

Subţire ca peștele și ca el

de ager prind crucea.

Apoi din casǎ în casǎ

o înfaţișez cu smerenie

celor care-mi deschid

Ion mi-e numele

și v-am adus un tropar

ca un mǎnunchi de busuioc

înmuiat în apa sfinţitǎ

a Iordanului

8. RETROSPECTIVĂ 2021

August a fost o lună plină cu poeziei în care am antalogat pe blog în postări succesive parte însemnată din poeziile mele reprezentative. Ideea mi-a venit după ce apăruse la Art Creativ mica antologie Crucea de piatră şi ecoul receptării ei părea să fie pozitiv. Şi dacă tot exista o mică antologie de succes de ce nu ar fi şi o „mare antologie”...

Trei surse

Prima sursă.

Prietenul meu olandez vizual artistul, Frederik Weerkamp, care mi-a îmbogăţit cu desenele lui parte semnificativă din cărţile mele de poezie: Norduri, Ceară şi miere, Argintarium şi Al cincilea anotimp, mi-a trimis o mostră dintr-o serie cu 144 de fotografii despre cruci în artă. Un proiect curajos şi inedit cu care mi-a propus să acopăr ereziile mele de sub coperta Crucii de piatră...

Mi-a luat ceva timp până să dezleg povestea celor două statuete de maici moderne, privind îndelung la pocal! Bine că am meditat la Teoria vieţii eterne a lui Rodney Collin şi n-am asimilat potirul, cu conceptul Sfântului Graal!

Şi mai mult mi-a trebuit, să pătrund prin cele două cruci, şi să înţeleg că în interiorul de sticlă, după ce dădeai învelişul la o parte, era un lichior de nuci din care să închini până la moarte.

A doua sursă

„Există un filon religios în poezia lui Ion Toma Ionescu. Ascuns, ca orice fibră de valoare. Poetul are flerul de a nu eşua în declaraţii şi în predici. E duhul de nepătruns, omniprezent al creaţiei şi, deci, al artei.

………………………………………………………………………

Cine citeşte poezia lui Ion Toma Ionescu devine mai bun. Şi se înalţă pe aripi. Aripile lui nu sunt de vultur, ci de porumbel. Dar liniştea, blândeţea, bunavestire sunt ale păsării lui Noe.”

Se pare că a avut dreptate Petre Anghel care scria aserţiunile respective în postfaţa Nordurilor.

Când am descoperit pe noptiera măicuţelor, în fotografie, volumul meu de poezie, Argintarium, după prima uimire, am avut dovada că şi măicuţele l-au bănuit de înţelepciune pe profesorul Petre Anghel şi, având la îndemână asemenea resurse, ca să se înalţe pe aripi, au citit din poeziile mele în loc de rugăciune .

A treia sursă

Cum desigur are dreptate şi Adrian Alui Gheorghe când scrie în cuvântul de dinaintea Crucii de piatră:

"Poezia lui Ion Toma Ionescu este mesajul unui Orfeu care a privit în urmă printre degete, încălcând restricțiile, păcălind deitatea care l-a avertizat că dacă viața este frumoasă, ea este expusă, indiscutabil, păcatului. Numai că poetul a înțeles corect: nu e un păcat să trăiești, dimpotrivă, e un păcat să nu trăiești cu toți porii inimii deschiși. Din acest motiv, două voci se întretaie în fiecare poem din această carte: una trăiește dezlănțuită, de la ”adulter” la ”schimbarea de ochi”, de la ”glezna apei” la a pipăi ”carnea umbrei” sau sânii femeii ”cu cinci sâni”; cealaltă esențializează viața și clipa, în spiritul unui Eclesiast care vorbește sieși și lumii despre ”vanitatea vanității”, fiind un fel de decont senzual al fiecărei stări. Ion Toma Ionescu este un poet greu de alăturat vreunui curent literar actual, acest lucru conferindu-i autoritatea unei voci lirice care vorbește în mod propriu limba poeziei de azi și dintotdeauna. Uneori o face în pustiu, ca orice poet adevărat, totul e ca eventualul cititor/ receptor să aștepte răbdător răspunsul pustiului la ”agresiunea” frumuseții: înflorirea cactusului care nu își arată fața decât atunci când simte că soarele îl cercetează numai și numai pe el. Asta face poezia lui Ion Toma Ionescu: provoacă ”floarea de suflet” din fiecare cititor. Cu un pic de răbdare, cititorul poate să depună mărturie că această carte se transformă, îngânând-o cuvânt cu cuvânt, într-o grădină cu flori frumoase și rare."

Şi cum informaţia e venită din trei surse, cel puţin una dintre ele din internaţional, mulţumită bunului Frederik, e clar că am devenit dintr-un poet mic, unul aproape universal…

https://pasareacetii.blogspot.com/2021/08/

https://pasareacetii.blogspot.com/.../maria-si...

https://pasareacetii.blogspot.com/.../sportul-are-puterea...