De Ziua Satului Românesc, ieri 25 septembrie cu o seamă de
împătimiţi ai scrisului din gruparea Poeţii ceţăţii ne-am adunat într-o zi
senină de toamnă liniştită, uitând câteva ore de toate răutăţile ce se întâmplă
în jurul nostru şi oferindu-ne o plimbare pe uliţele Muzeului Satului inventat de
Dimitrie Gusti, ca să dăinuie şi în vremuri potrivnice, tăciunii aprinşi în
vatra noastră de suflet. Ce bine că s-a aflat printre noi şi Nichita Stănescu,
adus de Editura Semne-Artemis şi evocat într-o zi de duminică, de Duminică Keuterman
Claudia, o bună prietenă a poetului!
Am adăstat preţ de două ore la umbră, lângă scena „Dumitra”, depănând
amintiri legate de sat, dintr-o copilărie mirifică a fiecăruia, sau făcând
consideraţii triste şi inconfortabile asupra stricăciunii care a cuprins
urzeala unei poveşti care ne individualiza pregnant ca popor. Personal am citit
poezie, dar aveam la mine şi o pagină dintr-un roman recent, Tobârlanii, pe
care o inserez aici. Unul dintre personajele din pagina mea are numele scenei, „Dumitra”, dar cel care a
dat numele scenei n-a citit cu siguranţă Tobârlanii...
*
În satul de baştină al copilăriei mele, tata-mare îşi purta
doar porecla – Tobârlan, – nu şi numele. Aspru, viguros, răzvrătit, falnic, aşa
îl ştiu eu, cu cămaşa lungă de in, brăcinar, pantaloni albi de dimie, mustăţi
şi baston. Bastonul îl căpătase bunicul târziu, cam pe la 75 de ani, când a
căzut din tei, urcat să-i culeagă floare Dumitrei. Dumitra, o femeie frumoasă
la viaţa ei, fără bărbat, aşezată cu casa pe Valea Pribei înainte de mama-mare
Lina...
... Când erau tinere, Lina şi Dumitra
au fost bune prietene şi pe deasupra ceva neamuri mai de departe.
... Frumoase
amândouă au frânt multe inimi în Merişani şi chicoteau împreună povestindu-şi
aventurile.
... Până ce Lina i-a destăinuit
într-o seară, așezate pe bancă sub teiul de peste drum, că Mitică a cerut-o de
nevastă. Locul de peste drum unde crescuse teiul, o coastă de deal lăsată
pentru fân, era tot al ei. Pe fruntea Dumitrei, s-au strâns norii și fulgere au
ţâșnit din ochi-i neguroși. Avea pentru Mitică Tobârlan un gând ascuns. Îl ştia
harnic, sărac dar cinstit, iar pământurile ei mai mult nelucrate aşteptau un
stăpân. Lucrurile s-au precipitat, cei doi au încheiat căsătoria şi Dumitra nu
s-a mai măritat niciodată, de ciudă.
Cu bunicul însurat, Dumitra a păstrat legăturile de parcă nu s-ar fi întâmplat
nimic și la timp potrivit (când bunica Lina rămânea grea și slavă cerului a
născut opt copii), li s-au împletit nu doar gândurile, ci, s-au înnodat şi
niscaiva legături ascunse, pe care le știa toată Valea Pribei. Probabil le
aflase și teiul, fragil la suflet și sensibil, nu s-a opus când Dumnezeu a rupt
o cracă de sub picioarele lui Mitică, pedepsind călcătura strâmbă.
...De la răsaduri şi
până la recoltă, coverga din luncă, împletită meşteşugit din crengi, cu patul
în ţăruşi înfipţi direct în pământ, cu sarică de aşternut şi cu vălimărencele
mână de lucru ieftină, trecând râul mulţumite că ştie cineva să le aprecieze
corect munca şi beneficiind, ale mai tinere, de confort sporit, coverga aceea
păstra neatinsă libertatea lui. (Spre seară pleca şi ultima vălimăreancă,
premianta acelei zile rămasă să-şi ia coroniţa, a cărei strălucire încă o
simţea ca o umbră iradiind din interior şi pe care abia de se îndura s-o
risipească în apa râului. Acolo în undă era locul cel mai ferit s-o ascundă,
până să ajungă acasă, sub privirea uneori bănuitoare a celui cu care-şi
împărţea necazurile.)
... Am avut privilegiul în câteva rânduri
să mă întind, după festin, în patul din covergă. De-a lungul vieţii am încercat
nenumărate paturi de lux, confortabile, somptuoase. Acele scânduri tari, au
rămas în memoria oaselor mele crude, ca şi cum m-aş fi odihnit într-un pat de
uriaş.
Poate de aceea în rarele incursiuni pe
Valea Pribei, când Dumitra ieşea în poartă şi drumul bunicului nu se mai vărsa
până în fundul văii, gândeam că aşa se cuvine la uriaşi.
