În Expres cultural cu Adrian Alui Gheorghe

 Mulţumesc Adrian!

Carte nouă pe raftul “albaştrilor”

Mi se întâmplă  lucruri care mă stârnesc şi mă clatină ca fiinţă, deschizându-mi apetitul pentru întrebări. Mi le pun singur şi tot singur încerc să-mi răspund ca şi cum cineva m-ar fi adus în faţa propriei judecăţi şi m-ar fi lăsat baltă acolo să mă confrunt cu mine însumi.

Am fost mai mulţi aleşi ca personaje, introduşi fără casting, distribuiţi în roluri, tineri piteşteni, elevi în ani terminali de liceu şi studenţi, talentaţi într-ale scrisului, membrii unui cenaclu literar, cu multiple alte preocupări artistice. La început de drum, între 16 şi 22 de ani, ne exprimam în vers alb, ne plăcea proza absurdul... şi doar unul dintre noi scria poezie patriotică, atâta cât să reuşim să ne plătim votca la Barul de Zi Union.

Ni s-a făcut un “privilegiu”, să fim strânşi în dosarul de urmărire informativă Albaştrii, de către securişti şi să ne jucăm propriile vieţi sub lumina strâmbă din reflectoarele lor.

Pe parcursul a 4-5 ani(un cincinal), într-o stagiune prelungită (anii 1970), fără să ştim am fost studiaţi, dirijaţi şi antrenaţi, să pregătim un spectacol grotesc pentru puşcăriile patriei.(Se plictisiseră paznicii oare şi voiau prospături?…)

Se pare că într-un final am avut noroc, n-am mai înfundat puşcăriile şi spectacolul gata pregătit, s-a jucat cu casa închisă doar la matineu, pe scena Casei de Cultură a Tineretului, unde fuseseră aduse cu autobuzele,  activele tineretului comunist din licee, Institutul de subingineri şi marile intreprinderi industriale piteştene.

A fost un spectacol de gală macabru, în lumina Tezelor din iulie ale tovarăşului, unde prin bunăvoinţa organelor de Securitate ale judeţului Argeş, am fost scoşi din rând şi împinşi pe scenă sub ameninţarea pistoalelor. Într-un simulacru de proces de demascare publică, ni s-a pus pe faţă stigmatul de duşmani ai poporului. A trebuit o lungă perioadă să trăim cu el.

Dar filmul, cu toate dedesubturile, tăieturile şi lipiturile arbitrare de la montaj, noi nu-l văzusem niciodată în întregul lui. Abia după patruzeci de ani, în arhivele CNSAS, am reuşit să citim scenariul scris prost de securiştii regimului communist. Era un scenariu al mai multor autori care parcă se înghesuiseră cu imaginaţia lor redusă şi bolnăvicioasă, care mai de care, să-şi înscrie numele cu litere lăbărţate pe genericul acelui film înţesat de securişti şi informtori ce se declaraseră, fervenţi apărători ai socialismului multilateral dezvoltat.

Iar noi bietele personaje negative ale acelui film a trebuit să suportăm consecinţele, să fim marginalizaţi, ni s-a luat dreptul la publicare… N-am uitat în toată viaţa huiduielile din sală şi cuvintele de înfierare şi mânie proletară care s-au rostogolit atunci.

Dar nu acesta e azi subiectul disertaţiei mele. Povestea aceea am tratat-o pe larg în Dosarul Albaştrii. Astăzi este despre altceva şi anume despre recuperarea unor promisiuni şi despre prietenul meu Gicu, unul dintre “albaştrii”

*

De o bunǎ bucata de vreme, Gicu, prietenul meu, m-a închis undeva departe de casa sufletului sǎu. Sunt câţiva ani, de când drumurile nu ni s-au mai împiedicat în vorbe și vorbele nu s-au mai împletit recompunând ţesǎtura unei tinereţi frumoase, semǎnatǎ dușmǎnos cu îndoielili, de cei care la vremea aia controlau pe radare toate zborurile. Nici o ţintǎ mișcǎtoare nu avea voie sǎ se abatǎ de la traiectoria stabilitǎ, și, dacǎ vreuna, pilotatǎ curajos le-ar fi stârnit bǎnuiala cǎ tinde sǎ devinǎ liberul ei arbitru și, cu inconștienţa vârstei, trage prea mult de manșǎ ca să capete înălţime, să dispară de pe radare, ar fi fost doborâtǎ de la sol. Noi albaștrii zburam în grup și cerul pǎrea atât de liber și senin pânǎ ce ne-au doborât!...

            Ne-am trezit speriaţi aduși cu dubele, într-o curte cu un bazin în care înotau pești. Umbra cenușie a clǎdirii securitǎţii în centrul orașului ne-a obturat orizontul. Ni s-a spus cǎ totuşi am avut noroc. Zburasem nepregǎtiţi într-un strat dens de ceaţǎ, la temperaturi joase și un stol de pǎsǎri dezorientate, tulburate și ele, ne-a izbit în elicea avionului. Aiuriţii de noi, nici mǎcar nu știusem cǎ zburăm!

Existau explicaţii. Suspectau cǎ aveam de gând să subtilizăm de la aerodromul Geamǎna dintr-un hangar un planor şi-l căutau pe cel care avea abilităţi de pilotaj. Cercetau, ne întrebau pe noi și din aproape în aproape voiau sǎ știe care ne erau legǎturile cu vestul...
            Vestea bunǎ e, ne spunea comandantul, la procesul de demascare, cǎ salvatorii v-au gǎsit imediat și v-am recuperat. Aţi rǎmas în viaţǎ și puteţi contribui la construcţia socialismului şi omului nou.

Vestea rea, era cǎ pǎsǎrile alea n-au mai putut fi salvate. Au murit bietele pǎsǎri ale ceţii!…
            Pe prietenul meu Gicu l-am ştiut un bun povestitor, poate cel mai bun, dar nu s-a luat în seamǎ niciodată!(Pentru cuvintele astea s-a supărat pe mine Gicu! I le-am scris, la mine pe blog lângă o proză de-a lui, Herghelii în amurg, care mi-a plăcut mult şi am postat-o acolo să o citească şi alţii. Atunci s-a supǎrat pe mine, n-am înţeles de ce! Voia sǎ mǎ bucur de ea, numai eu?...

            Acum la o vârstă respectabilă i-a apărut în sfârşit prima carte şi inima mi s-a umplut de bucurie. Raftul albaştrilor s-a mai îmbogăţit cu un nume de scriitor şi o bijuterie de carte. Zodia porumbeilor sălbatici.

Felicitări prietene, o gripă teribilă m-a împiedicat să ajung azi la lansarea cărţii tale pe care am citit-o cu mare bucurie!

Am văzut moartea cu ochii

 

o negresă tânără

se înflăcăra

obraznic în aer

lepădându-se de hanțe

dansa din buric...

șișul meu

cu tăișul în jos

adăsta

în prăsele de os...

la foc mic

 

i l-am răsucit

de teamă

morții sub piele...

cu zăpadă am șters

sângele pe lamă

și-am fugit

ea ținându-se de stele

mă striga duios

poete

cu ce ți-am greșit

*

Din marmidele  

aburind, se împărţea

ceaţă cu gamela …

De Ziua Culturii Naţionale

 

           Cea de-a 13 sărbătorire a Zilei Culturii Naţionale, - ca urmare a adoptării în Camera Deputaţilor, în 2011, a unui proiect de lege care oficializa ca ziua de naştere a lui Mihai Eminescu, 15 ianuarie, să devină Sărbătoarea Culturii Naţionale, - ne-a adunat ieri împreună. Sunt incertitudini cu privire la ziua exacta a naşterii poetului, cum sunt incertitudini în general cu privire la cultură!... În registrele Junimii din Iași, adolescentul Mihai Eminovici îşi trecea drept dată a nașterii, 20 decembrie 1849. De cealaltă parte, dacă te uiţi în buget datele culturii sunt triste...

Pentru Poeţii Cetăţii această a 13-a aniversare nu a fost o zi cu ghinion, cum putea să fie ţinând cont de cifra fatidică. A existat un potential risc, pentru că spaţiul de manifestare, Sala Media a Muzeului Naţional al Ţăranului este situată la doi păşi de Palatul Victoria, şi, sunt cunoscute reacţiile de adversitate între cultură şi politic. Socotesc interesantă aserţiunea “La doi păşi”, de Palatul Victoria!

Poeţii cu ştate mai vechi cunoşteam condiţiile, dar noii veniţi cu acest prilej, reprezetaţi de vază ai minorităţlor, statorniciţi în limba română şi susţinând cu temei că prin iubirea de Eminescu, şi-au găsit în limba română a doua lor patrie,- la început au cârtit, comentând, ba că e frig în sală, lipseşte confortul, scaunele nu sunt tapiţate si poate găsim peste stradă, la guvern, o sală cu condiţii mai adecvate.

N-aveau dreptate! I-am convins să se aşeze între noi într-un mare cerc, ne-am spus lucruri interesante, ne-am ascultat şi flacăra poeziei a încins atmosfera… A fost frumos!

Fotografii; Liliana Popa şi ITI

La Librărie Mon Cher

        Intrăm pe autostradă. Vălătuci de ceaţă izbesc parbrizul în straturi compacte. Un panou luminos atârnat deasupra, abia reuşeşte să transmită difuz, din încercuire, mesajul de pericol la drum, scris cu litere mari roşii, precum şi cerinţa adaptării în trafic a vitezei automobilelor la condiţiile date. Şoferul ambalează motorul şi apasă cu sârg pedala acceleraţiei. E cald în microbuzul care abia de atinge asfaltul.

        Dungile intermitente ale marcajului de pe mijlocul benzii duble, ne încredinţează că nimic pe lume nu e la voia întâmplării. Destinul are regulile lui şi urmează directive precise.

        Totuşi o porţiune nemarcată în şosea, preţ de câteva minute lungi, lasă hazardului posibilitatea să agite intensitatea emoţiei şi trăirilor.

        Azi e ziua lui Mihai Eminescu. Radio ZU, punctează cu umor momentul, transmiţându-ne pe unde, o poveste muzicală a celor de la B.U.G. Mafia. Crainicul ne atenţionează să nu scăpăm nimic din acurateţea şi sensibilitatea eminesciană a versurilor îndrăgostiţilor, de cartier…

        Parcă ochii s-au mai obişnuit cu ceaţa şi întrezăresc copaci încărcaţi de zăpadă pe ambele margini, gata să intre-n asfalt. Mă uit atent, nu sunt plopi fără soţ. Mai repede nişte perdele forestiere crescute anapoda pe câmp, risipite ca parazăpezi naturale, gândite de guvernanţii de altădată, ca măsură de prevedere contra viscolului. Timpul în căruţe, la drum, se măsura pe alte coordonate. La ce le-or fi împădurit atunci, că nu erau autostrăzi, nici maşini, nici viscole atât de mari şi nici atâtea campanii electorale să trebuiască să baţi drumurile să-ţi asiguri voturile. Campaniile lor erau doar cele agricole şi iarna era un fel de duminică lungă, lăsată de Dumnezeu din cer, fiecăruia după posibilităţi, pentru starea lui de boier…

        Ştergătoarele de parbriz continuau să scârţâie. Parcă aveam în faţă, liniile care se înalţă şi se coboară pe ecranul unui electrocardiograf ce-mi înregistra pulsaţiile inimii. Bineînţeles, configuraţia mişcării nu era aceeaşi, dar segmentul de curbă descris repetat, îmi arăta că trăiesc. Motorul monoton aduna toate gândurile într-o matcă. Drumul întins se lăsa măturat, când si când, de spoturile mişcătoare ale farurilor ce se scurgeau pe lângă noi, fără să lase vre-o urmă.

        Dar ce se întâmplă? Parcă de deasupra, cineva trage şovăielnic cu o mână cortina. O întrebare persistă. Oare spectacolul s-a terminat, sau abia începe? Nevăzută, cealaltă mână aşează în decor un soare care se aprinde strălucitor.

        E ziua lui Eminescu. O mulţime de ani de la naştere.

        Nici nu ştiu cum a trecut vremea! Mă apropiasem de Piteşti. Vedeam deja instalaţiile şi bazinele uriaşe, profilate în culorile şterse, cenuşii, ale Petrochimiei. Altădată acolo strălucea o constelaţie de lumini, şi flăcări imense pârleau cerul din mai multe turnuri.

        Ajuns acasă, la un pahar de whisky cu străvechii mei prieteni Iordache Vasile(Dumnezeu să-l ierte) şi Nicolae Rdu, ne-am aplecat asupra unui manuscris „Tablete în alb şi negru”, care credeam eu că-l pot trimite spre o editură. Le-am înţeles nemulţumirea şi am convenit că acea carte mai poate fi cizelată înainte să iasă în lume.

        Seara ne-am amintit de Eminescu şi am descins la ceainăria, La Librărie Mon Cher, în faimosul aşezământ, de care v-am mai vorbit cândva, unde amicul Nae reţinuse o masă pentru a urmări împreună un recital inspirat de aniversarea poetului, în interpretarea câtorva actori de la teatrul Al. Davila, conduşi de Matei Varodi, regizorul.

        Pentru mine, ieşirea la acea oră în oraş era deja un fapt ieşit din comun. Nici o blondă, naturală sau platinată artificial, n-ar fi reuşit să mă scoată din casă, cu toată slăbiciunea mea declarată pentru cosiţa aurie, dar de dragul Luminiţei Borta, am lăsat calculatorul şi m-am înfiinţat acolo, cu un pahar de votcă în faţă (după whisky n-a prea mers, dar am scăpat mai ieftin!).

        S-au citit scrisorile. Nu poeziile, ci scrisorile poetului către Veronica şi ale ei către Emin. O seară liniştită în care am simţit printre noi omul, nu geniul, cu iubirile şi geloziile sale. S-au recitat şi câteva poezii eminesciene şi alte două-trei dedicate lui. Marin Sorescu, Nichita Stănescu, având surpriza să aud şi o poezie cunoscută al cărui autor nu-mi venea în minte. Curgea bine. Mi-am dat seama într-un târziu că era o poezie de-a mea…

        La sfârşit am mers să-i mulţumesc şi să-i strâng mâna lui Varodi. Ştiam că el intră şi citeşte uneori blogul meu, Pasărea ceţii. Nu avusesem ocazia să ne cunoaştem.

        – Mi-a plăcut poezia! E scrisă sensibil şi mi-am permis s-o aduc în spectacol. Sper să nu fiţi supărat!...

        – Nu maestre, chiar sunt onorat!

        Am părăsit imediat după spectacol localul, odată cu poeta Alora Şerp şi încă o blondă pe care n-o cunoşteam. M-am desprins la un moment dat de ele, salutându-le, dar după câţiva zeci de paşi mi s-a părut că aud: „Pst, pst!”... Părere nu m-am întors! Adâncit în gânduri am continuat drumul, dar am auzit clar de data asta în spatele meu, paşi alergând. Mi-am dat seama că nu mă înşelasem. Era Alora. Se grăbea să ajungă acasă, primise un telefon şi m-a rugat s-o însoţesc eu pe blondă în drumul meu până în centru. Fata nu cunoştea locurile şi pe deasupra sunt pline străzile de câini vagabonzi.

        – Câini şi vagabonzi! precizez eu. Nu mi se părea deloc o corvoadă, mai ales că drumul către propria casă trecea pe lângă Hotelul Argeşelul unde trebuia să o depun.

        Nu sunt un volubil precum mă ştiţi! Nu am înfiripat practic o adevărată discuţie. Câteva întrebări convenţionale şi răspunsuri în acelaşi ton. Avea un timbru al vocii plăcut, dar chipul, înfăşurat într-o glugă, strada întunecată, n-avea cum să-mi inducă mari revelaţii. Ştiam că e blondă practic din sala localului. Hazardul o poziţionase cu spatele către mine. Nu-i văzusem încă faţa, aşa că n-avea cum să-mi trezească vre-un gând ascuns.

        N-am zis nimic până acum despre local, constat, cu toate că ar merita puţină reclamă. La Librărie Mon Cher, în Piteşti, e un loc special – librărie, ceainărie, bar – toate însumate şi pe deasupra, actorii de la teatrul Davila organizau aici,la două săptămâni, lecturi publice. Acelaşi public stilat, exclusivist al casei, iubitori de literatură, teatru, film, muzică, dornic a savura un ceai bun sau un pahar de whisky şi a se relaxa prelungind momentul poetic, concertul la pian, lectura publică sau lansarea unei cărţi, într-un schimb de idei uneori scăpărătoare, care prindeau toată asistenţa, sub privirile mulţumite şi blânde ale patronului Dan, un avocat tânăr, inteligent, ce răspândea în aer din când în când rotocoale de fum dulce aromat de tutun bun din pipa-i de aristocrat sadea.

        Uneori făcea un semn discret către fetele de la bar şi i se aducea narghileaua. Obiectul acela ciudat aduna la masa lui doamnele, ce îl trecea din mână în mână şi primeau îmbujorate prima lecţie de tras fumul în piept.

        Rar vedeai o figură nouă! O pisică birmaneză, uriaşă, străjuia la intrarea principală care dădea în librărie, ca un adevărat bodyguard. Chiar dacă s-ar fi rătăcit însetat de băutură vreun neavenit, la întâlnirea privirii cu cărţile, ar fi dat înapoi, şi dacă o mai vedea şi pe Micky, pisica aia specială, n-ar mai fi urcat cu siguranţă pe scări.

        Am ajuns repede în centru. Blonda mi-a mulţumit pentru companie şi abia atunci m-a străfulgerat cu un zâmbet cald pe chipul care se deschisese în mod plăcut, subliniat de o nuanţă a vorbelor ce m-a surprins.

        “Îmi pare rău că a fost doar atât!”. Mi s-a părut că întinde o nadă, rămânând în loc o clipă şi întrebându-mă unde găseşte un non-stop, să cumpere ceva de mâncare.

        Orbit de ceaţa ce mă bântuise dis de dimineaţă(convenisem cu mine însumi că nimic nu e întâmplător, nu?), mi-am adus aminte că în frigiderul meu gol, păstrasem de la prânz, câteva feliuţe de şuncă ţărănească şi mai era un borcan cu zacuscă...

        Cu siguranţă, destinul îşi făcuse datoria. Îmi trimisese blonda pe care eu o tot invoc în textele mele. Uitându-mă la ceas, era zece jumătate, mă trezesc zicându-i că nu ştiu unde ar mai putea fi deschis un non-stop! A dat din cap lipindu-şi din nou zâmbetul. Ea încercase, n-avea nici o vină că eu ratam întâlnirea cu destinul!

        – O seară plăcută în continuare!

        – Mulţumesc, mi-a părut bine!... Cum să-mi pară bine!?...

        Am tras cortina cu propria mână, peste ziua lui Eminescu, la fel ca el singur şi nefericit.

Lui Eminescu

!Praful stelar acoperă timpul

!Linişti din adânc limpezesc apele

!Eminescu scoboară cu o candelă

iluminând

în aproapele

!Unii l-au asemuit cu un voievod

!Alţii l-au nemurit pe boltă, luceafăr

!Eu îl ştiu în salina limbii române

izvod, săpând

viu şi teafăr

!Scara lui nu ajunge în înaltul ceresc

!Adânceşte dedesubt în oglindă

!Flori de mină, sori de ger tăinuiesc

încuibând

sub grindă

!Destinul în munte e fără sfârşit

!Timpu-şi răstoarnă ţărmul în mare

!Vieţi după vieţi în aceeaşi lucrare

sapă, împădurind

dimineţi