Simo şi Nică a lui Ştefan a Petrei (O paralelă imposibilă)

 

– Ieși copilă cu părul bălai pe-afară și râzi după soare, doară s-o îndrepta vremea!

Așa se pare că i-a zis tata Stere, Simonei, copilă fiind, şi, i-a pus  într-un rucsac racheta de tenis și câteva tricouri, dându-i drumul în lume. La fel cum, pus pe şotii şi glume, Nică a lui Ștefan a Petrei – şi-a ascultat mămuca, părăsind  coclaurii Humuleștilor ca să poată lupta cu năluca oraşului şi balaurii poveştilor. 

Şi copila cu părul bălan a plecat din Constanţa sǎ se lupte în lumea de zmee și sǎ cucerească an de an trofee.

A mai curs ceva vreme, gheme după gheme s-au deşirat în favoarea Simonei, până ce steaua ei a început să strălucească şi zeii din Olimp s-au înghesuit s-o cunoască.  Cum și la Nică, s-a scurs ceva apă pe râul Ozanei, până ce a cântat în biserică în faţa icoanei, în ziua de Paști, rugăciunea “Îngerul a strigat”, spre uimirea humuleștenilor care auzind cu urechile şi văzând cu ochii lor minunea, s-au închinat.

La un moment dat, nu-l cunoștea personal, Simona s-a întâlnit cu Ion Ţiriac pe mare, ţinea strâns timona unui barcaz. Ea era o sirenă pe val prin urmare și, mustăciosul o măsura mustăcind cu necaz. Parcǎ ochia prin lunetă un mistreţ pe domeniul lui de vânătoare.

– Asta mică, înainte sǎ să se fi proiectat,  ca machetă, sǎ se fi înălţat preţ de încă 10 centimetrii!... Cioplită din stâncă sub piele şi brunetă ca Serena! E păcat putea să ajungă cea mai stea dintre stele!

– Ţiriac puiule! Fii băiat de băiat! Nu fii prostănac, ia o ciungă! Îi facem o racheta mai lungă şi s-a rezolvat!...

 Nu mi-am propus sǎ fac paralelisme, nimic nu confirmă mintenaş comparaţia, căci Simona a umblat în adidași de firmă peste mări şi ţări, pe când Nică s-a purtat creanga în cizme ca încălţări, doar prin Iaşi...

Și ghinioanele au fost diferite între Simo şi Nică! Ea nu a dat de bucluc căzând în ispite, sǎ ia râia de la caprele vreunui Irinuc. E drept că l-a avut ca soţ pe Iuruc, dar el avea treabă cu milioanele lui. Şi nici nu s-a lăsat tunsă chilug ca cel mai mirean popă dintre păgâni!

Din considerente etice, Simona a avut doar operaţii estetice la sâni şi la nas… mai recent.

Că e acum suspendată, eu n-am să cred evident niciodată că şi-a făcut-o cu mâna ei, la sfârşit de carieră. Nu avea nici un rost! N-ai însă cum să pui barieră, să te pui pe tine la adăpost de invidia, sau gelozia unei femei, sau unui om de bine...

Tabletă de guştere

 

Ce şansă au cărţile? Cărţile au şanse destul de mici. Scriem cărţile cu aceeaşi cerbicie cu care ţăranul aruncă în brazdă sămânţa, având speranţa că vremea îi va fi favorabilă, nu vor fi inundaţii, nu va fi secetă, iar bobul aurit de lumina soarelui – înainte ca pâinea cea de toate zilele să se rumenească în ţest – nu va fi năucit de grindină.

O carte se naşte greu, se caută pe sine în cuvintele care rătăcesc în zăpada paginilor, dar autorul nu e niciodată sigur că plăsmuirea lui va avea norocul să încolţească în inima cititorului. Se va bucura cineva de ea? Nu va rămâne sechestrată prizonier în vreo bibliotecă?

Bobul de grâu înfrăţeşte, se multiplică de milioane de ori, povestea lui se regăseşte în pâine. Pâinea e viaţă!

O carte în chivotul ei ascunde milioane de întrebări, porţi deschise luminărilor din altar, litere surori mute, multe pomădate cu fard şi trase la sorţi din alfabetarul de vise… Nu ştii mâine, dacă mai ard lumânările… Şi pentru cine sunt întrebările pentru vii pentru morţi?...

Cartea e ceaţa păsării ucise prima oară de vânătorul care a lansat-o în zbor. Şi el nu ştie dacă va ţâşni din norişorul acela de suflet, izvorul de apă vie

Prima ninsoare

 

iar s-au jucat îngerii

toată noaptea

s-au zbenguit

s-au bătut cu pernele

lor moi

un fulg n-a rămas în cer

ne-a acoperit zăpada

parcă şi sângele-n mine

e alb

îmi ţin strâns

în pumni respiraţia

să nu-mi scape

ca pe vremuri

sfoara la zmeu

*

Linişti răpuse, 

zvon de arginţi năvălind 

ca un stol de sturzi...

VERONICA

 

Vara consuma ultimele zile, în care cuptorul trebuia potolit, ca pâinea să nu se ardă în țest. A strigat-o la poartă cu o voce nesigură. Inima Veronicăi i-a pornit la vale de-a berbeleacul. A dat drumul un pic mai tare la difuzor și a ieșit din camera dinspre drum, unde călca două cămăși pentru Toma. Mama Lina ațipise în dormitorul din spate. Nu se simțea prea bine. Ele două erau singurele la ora nămiezii acasă. În poartă, îmbujorată, l-a mustrat pentru îndrăzneală.

— Dacă era tăticu acasă?... Sunt sigură că a doua oară n-ai mai fi nimerit. Ce e cu tine? Sprâncenele i se încruntaseră, dar i se citea în voce plăcerea revederii.

— Am trecut dealul să merg la râu. N-am mai fost niciodată pe Argeșul vostru și nu știu cum să ajung. Pe cine era să întreb?

— Și cum ai nimerit la mine, de unde ai aflat unde stau? Se simțea o ușoară mustrare în glas.

— Stai liniștită, că n-am întrebat de tine! După ce am trecut islazul, când am intrat în Valea Pribei, m-am întâlnit cu o babă ce ținea drumul într-un băț. Intrând în vorbă mi-a explicat unde stă Toma. Hai să mergem, să facem o baie la râu! Ar fi mers, îi dădea inima brânci, dar cum s-o scoale să-i spună mamei Lina că abia adormise… Și fără voia ei!?... Și, dacă se întâlnesc cu vreun binevoitor și ăsta îi scăpa lui „tăticu” că a văzut-o cu Petre?

— Du-te colo sub nuci, peste drum! E un pârleaz și o portiță în gard. Așteaptă-mă acolo în poteca ce duce spre pădure!... Nici nu se recunoștea cât de curajoasă putea să fie! Scrise un bilet pentru mama Lina cu litere mari, să se vadă când va fi să se trezească, explicându-i c-a plecat la râu cu Aurelia. (Petre trebuie să plătească pentru minciună!...). Nu se făcea să lase fata singură! Se întâlnea cu Toma seara la bal, și venise mai devreme de la Malu Vânăt. Știa că mama Lina o plăcuse tare pe Aurelia și ar fi dorit-o de noră.

Își puse repede șortul albastru de baie pentru râu. Inima parcă stătea să-i sară din piept. Pe drum, schimbară puține cuvinte, fiecare cu gândurile lui. Petre deveni iarăși împiedicat la vorbă cum era de fel. Ajunși în livada cu pruni, peste Priba, după ce trecură gârla, Veronica îl duse la un prun știut de ea, cu fructe mari, rotunde. Își umplură buzunarele și plecară mai departe.

Au luat-o în sus pe poteca de lângă calea ferată, nu direct pe șosea. Ajunși la canton, în drumul luncii, pe lângă cimitir, deja se vedea zăvoiul. Nu acesta era drumul pe care obișnuia să treacă Tobârlan, atunci când părăsea coverga să-și cumpere din sat ulei sau pâine. Drumul lui era pe sub gară, în partea opusă, pe la fântâna de unde își luau apă de băut în ulcioare toți cei care lucrau la câmp.

În dreptul cimitirului, Veronica urmată de Petre, a luat-o la fugă și nu s-a mai oprit până în zăvoi. Dacă din spatele crucilor alea înșirate, care abia de se zăreau dintre bălării, ar fi sărit vreo capră, sau mai știu eu ce altă vietate fără suflet, să-i facă rău?... Rar trecea cineva prin fața cimitirului plasat departe de sat, tocmai în luncă și de aceea lăsat neîngrijit. În mod obișnuit și ea folosea celălalt drum, pe la fântână, dar acum, cu Petre... Era ora fierbinte când puțin probabil să întâlnească pe cineva, dar paza bună totuși...

Ajunși în tufișurile din zăvoi, în sfârșit li se dezlegară mâinile. S-au luat în brațe și s-au sărutat îndelung. Râul clipocea plăcut în albie, te îmbia la scaldă, dar nu acela era locul nimerit. Prea aproape de drum! Și nici în sus către podul de fier nu era bine. Acolo se strângeau mulți, apa era adâncă și te puteai îneca, dacă nu știai bine să înoți

       — Petre, tu știi să înoți?

— N-am avut unde să-nvăț. Noi la Drăganu n-avem râu. Dar nu de apă mi-e frică mie când sunt cu tine!... Îi revenise graiul.

— Bine, atunci am să te înec! Trecură râul pe celălalt mal printr-un vad știut de ea. În porțiunea aceea largă, apa nu atingea sus de genunchi. Știa râul ca-n palmă, căci îl umblase cu frate-su Toma, de copii. Vacile păscând prin zăvoi, iar ei în jos pe firul apei înotând, până ajungeau la coverga lui tata-mare.

A ales să-l ducă la apa Vâlsanei pe Petre. Argeșul era prea mare și periculos. Parcă totuși n-ar fi vrut să-l înece. Dar n-o interesează, e treaba lui, va trebui să învețe să înoate!

Toma rebotezase, în jocurile lor Vâlsanul, susținând că trupul acelei ape, firav, unduios și cald, nu putea fi decât al unei femei.

— Data viitoare nu mai vin cu tine, dacă nu înveți să înoți! Vâlsana fierbinte, liniștită, părea că nu se grăbește să se verse într-un Argeș impetuos. Trupurile li se împleteau până la urmă, ca acelea ale unei perechi de îndrăgostiți, în care Argeșul sălbatic, dominator, o înlănțuia, până când contopiți, ceva mai la vale, se linișteau într-o curgere lină.

Și-au dezbrăcat hainele după un tufiș, ea rămânând într-o cămășuță scurtă peste șort. L-a luat de mână și au alergat împotriva cursului, stropindu-se, către o buturugă unde râul se strâmta și se închidea la culoare, părând că apa va fi fost mai adâncă. Era mai adâncă, ajungându-i până peste pieptul săltat sub cămașa subțire.

— Hai să te învăț să înoți! L-a ținut de mijloc. Petre avea un corp atletic, vânos, dar în apă neîndemânatic, se  sprijinea de picioarele ei. O înconjurase cu mâna stângă de pulpă, iar cu cealaltă mână trăgea sub el apa, cum îl învățase.

Ea și-a apropiat și celălalt picior strângându-i mâna ca să nu alunece. Petre bătea cu picioarele, dar greutatea era prea mare și trupul se ducea ca bolovanul la fund, până ce apa îl acoperi cu totul. Ea se prăpădea de râs...

— Să mai încercăm o dată! Poate îți vine mai ușor să faci pluta pe spate. Te țin de mijloc. Ascultător, Petre se lăsă pe spate, însă cu grijă, să nu-i iasă pavilionul deasupra. Într-o mișcare necontrolată, Veronica lunecă peste el. El o strânse în brațe și căzură amândoi sub apă. Au stat îmbrățișați preț de câteva clipe, și își dădură drumul zbătându-se să iasă fiecare la suprafață, independent. Apoi el o luă în brațele lui puternice, o sărută pe gura ce așteptase destul, depunând-o ca pe un trofeu al unui campion de înot pe nisipul fierbinte din spatele tufișurilor.

Cămașa i se lipise de corp, trebuia uscată la soare. Și celelalte lucruri inutile căzură în nisip. După vârtejul sălbatec, condus de ea, trupurile contopite s-au potolit într-o curgere fără sfârșit.

(Din romanul Tobârlanii)

În Expres cultural cu Adrian Alui Gheorghe

 Mulţumesc Adrian!