joi, 29 iulie 2010

Dosarul Albastrii - Capitolul...

            (Deci ne-am convertit în informatori ca Nae. Unii. Or mai fi?... Alţii ne-am ascuns, ne-am izolat, ca mine, ne-am chinuit sã uitãm, am întors filele. Nu se putea. Nu te lãsau sã scri ce vrei tu în paginile libere.

            Personal am crezut cã mã pot reinventa la uzinã. M-am topit în mase. Masele, oameni cumsecade cu grijile şi necazurile lor. În locul versurilor curând am început sã scriu dãri de seamã, mai întâi la UTC. Intradevãr UTC-ul mã reprimise ca membru, nestatutar, dupã şase luni de la excludere. La un an, colegii m-au ales secretar UTC pe o secţie cu peste 1700 de salariaţi.
            Aspiraţiile înalte le-am şters din memorie. În locul spectacolelor de teatru visate mi-am fãcut o brigade artisticã, la secţie cu care am colindat toatã ţara în concursurile “Cantãrii Romaniei”
            Mã invârteam într-o lume micã cu satisfacţii şi împliniri pe mãsurã. Am fost primit în partid, apoi ales secretar al unei Organizaţii de bazã. Mi-am întemeiat familie. Munceam conştiincios, toţi mã apreciau. Uitam cu sârg lucrurile mari implicându-mã în cele mărunte. Imi aduceam aportul la împlinirea tipologiei omului nou. Pirdusem aspiraţiile universitare, pãstram ascuns doar visul unui Stefan Ghiorghiu, existând posibilitatea practicãrii ulterioare a ziaristicii
            Zona aceea tulbure ştearsã din minte, se întinsese însã ca o patã de cernealã albastrã vãrsatã pe foile dosarului meu. “Ionescule intrã în rând! Trageţi capul!” Mult mai târziu, prea târziu se pare s-a vrut totuşi sã se facã dovada spãlãrii “pãcatelor de tinereţe” şi am fost trimis la Scoala de partid de un an de la Craiova. ( Mi se promitea la intoarcere si un apartament nou cu trei camere, crescuse familia,rangul, pretenţiile)
            Un bun amic Bulearcã mi-a zis la plecare, eu cumva mândru nevoie mare cã prind ultimul tren; “ La cât de ghinionist eşti ai grijã sã nu sarã trenul de pe şinã!”E autentic. Era toamna lui 89. Cãtã dreptate avea, a sãrit…poate revin. Nu , nu revin, mai bine acum, să descriu măcar o secvenţă.)

*
            Scoala de partid de pe Brestei era bine organizată. Ca o cetate înconjurată de ziduri, separată de colcăiala obişnuită a mahalalei, îşi umplea curtea interioară, din două în două ore în pauzele dintre cursuri, cu oameni în general maturi, îmbracaţi în costume şi cu cravata aferentă. Erau acolo primari de comune, secretari de comitete de partid, sau organizaţii de bază din mari intreprinderi. Nu-i obliga nimeni să poarte uniformă. Era doar respectul.
            Norocul, pentru a destinde atmosfera altfel destul de sobră, şi a mai deschide culorile, erau apariţiile celor câteva tinere fete de la Scoala de UTC, cu aceeaşi locaţie, în jurul cârora se organizau grămezile spontane.
            Pauzele scurte măturau curtea disciplinat, nu atât de dificil ca într-o şcoala cu elevi normali, uitaţi ici şi colo, pe terenurile de joacă, sau sportive. Nu era cazul. Aveam de toate în teritoriul delimitat (privilegiat). Sala de mese cu cantină proprie bine aprovizionată, bufet cu produse alimentare la preţuri rezonabile, de unde sâmbăta când plecam acasa cumpăram alimente pentru familie, altfel de negăsit în galantarele mai mult goale ale acelor vremuri în care făceau epocă adidaşii şi tacâmurile de pui, şi acestea sub dictatura cozilor nesfârşite. După amiezele le petreceam tot în sălile de studiu. Rămâneai în cameră doar cu învoire specială, dacă erai bolnav. Seara, în mod organizat vizionam un spectacol la teatru sau la operetă, instituţii cu care şcoala avea contract. (Frumoase seri, dincolo de culturalizarea intensivă!)
           Camerele cu două sau trei paturi ofereau condiţii întru totul decente. Despre programa de studiu , neinteresant, nu are relevanţă pentru subiect, în orice caz trebuie spus, nu toţi profesorii erau dogmatici.
           Dar, practic am făcut această divagaţie, doar pentru săptămâna timişoreană a revoluţiei. Nimic nu a pătruns, surprinzător dincolo de zidurile cetăţii. Ne aflam într-un teritoriu interzis. Zvonurile parcă au fost restricţionate în cabina portarului speriat şi el de pistolul de la şold. Craiovenii externi, toţi cei care plecau acasă după cursuri, nici chiar ei nu au mai intrat pe poartă, sigur speriaţi de evenimente.
            Era imposibil totuşi, să nu se fi aflat şi în interior, dar cursanţilor cred le era frică să discute între ei, erau la mijloc vieţi omeneşti, sistemul avea desigur ochii şi urechile larg deschise.
            Cu o seară înaintea mitingului din 22 Decembrie, în curtea şcolii s-au petrecut lucruri greu de explicat. Directoarea, o persoană respectabilă cu haina cernită de puţin timp pentru soţul ei, jovială cum n-o mai văzusem, în mijlocul cursanţilor arăta dintr-un album poze din timpul studenţiei ei de la Moscova, unde era alături de Gorbaciov si de Ion Iliescu despre care avea numai cuvinte de apreciere. Nu a pomenit nimic despre timişorenii împuşcaţi în stradă, doar a făcut aluzii limpezi la faptul că Ion Iliescu era pregătit merituos pentru viitoare funcţii de conducere în partid.
            Mărturisesc recunoscându-mi infirmitatea politică, prima oară auzeam acel nume. Contextul l-am reevaluat mai târziu, atunci când preşedintele Iliescu susţinea cu tărie că nu l-a cunoscut niciodată pe Gorbaciov. Directoarea, al cărui nume îmi scapă, pe care n-o mai văzusem la taifas cu aşa un număr imens de cursanţi strânşi ciorchine în jurul ei, ne-a anunţat că a doua zi îl vom avea musafir pe Traian Stefanescu primul secretar al judeţului ce ne va ţine o prelegere în amfiteatru. Ajunşi în cameră, deja realitatea ne prinsese din urmă, răbufnise. Făcusem legăturile, şi în plus circula zvonul că Traian Stefănescu vine cu arme, noi fiind cei mai legitimi apărători ai regimului şi valorilor sale, urma să fim trimişi la Timişoara. Noaptea s-a scurs ca şi altă dată, într-o totală dependenţa de trezie.
            Dimineaţa majoritatea profesorilor nu s-au prezentat la ore, şi nici Traian Stefanescu nu şi-a mai făcut apariţia. In fiecare sală de curs a fost adus un televizor şi cu toţii aşteptam tensionaţi începerea mitingului anunţat al lui Ceauşescu. De la primele semne de panică în mulţimea din piaţă, am ştiut că s-a sfârşit totul. Deraiase trenul. Am vorbit cu Giorgică Mănescu să escaladăm gardul, văzusem dimineaţă porţile încuiate cu lacăt. Am riscat , fără geamantanele cu lucrurile personale care desigur arn fi bătut la ochi. Alergam pe străzile ce începuseră să freamăte în Craiova. La geamul unei vitrine în ecranul televizorului, aprope de gară l-am zărit pe Dinescu. Orice s-ar spune Dinescu şi-a asumat un risc adevărat, n-a sărit gardul ca noi, de frică. La gară trenul spre Bucureşti a plecat normal, am cumpărat chiar şi bilete. In tren au fost oarece probleme. Într-un compartiment un aparat de radio portabil izvora panică. Locomotiva s-a oprit de nenumărate ori, claxonând în neştire pe parcurs, în afara opririlor din gări. Nu mai era nici un conductor, pe cine să întrebi ce se întâmplă. Giorgică a venit cu ideia să aruncăm pe geam legitimaţiile de la şcoală, erau roşii, dacă vin revoluţionarii şi ne controlează. Nu le-am aruncat. Păstrez legitimaţia şi acum, dacă nu mă înşel mai am chiar şi carnetul de partid. E întâmplarea mea până la urmă.
            Să mai povestesc cum după două luni, cu soţia, de gura ei, am revenit în Craiova pentru a-mi recupera geamantanul cu haine, şi că eu, neavând curaj am aşteptat-o în capătul străzii necrezând că dispăruse portarul cu pistolul lui din poarta cetăţii?…

miercuri, 28 iulie 2010

Bursa locurilor de îngeri


desene-picturi.blogspot.com


în răstimpuri cad păsări
una după alta precum
casele
înmuiate din viitură

cum să cadă o pasăre din cer
dacă nu s-ar răsturna pământul
din când în când
ca o clepsidră de lut
cu oasele istovite
în armătură

bolovani de şuvoaie
se rostogolesc pe versantul srâmt
cât un gât de lebădă

un lanţ de îngeri
surfând suplii se strecoară
bine antrenaţi

pe plajă mică agăţată
în turla bisericii din deal
lustruind sârguincios
scândurile cu ceară
încolonaţi
aşteptăm să înceapă
bursa locurilor de îngeri

joi, 22 iulie 2010

Votati soarele

                        Dan Diaconescu ziaristul nr. 0 al neamului  s-a lansat în campania pentru a fi ales preşedinte. (N-aş vrea să fie confuzie şi de aceea fac precizarea că în numerologie 0 este înaintea lui 1.) Si cum a declarat că alegerile vor avea loc acum în toamnă, timpul se grăbeşte în criză, ne-am gândit să-i punem la dispoziţie rezultatele  sondajului la care vă invităm să luaţi parte. 
                        Cu ţoţii la urne !!!
                        P.S. Găşiti urna la vedere pe coloana din dreapta
                        
                       P.S. Din pacate numaratoare se pare ca nu functioneaza. Si-a bagat coada,oarecine. Oare cine?...

miercuri, 21 iulie 2010

Trei roţi dinţate

                    Dacă pui în linie două roţi dinţate într-un angrenaj mecanic, se dezvoltă până la urmă un sens al mişcării, o forţă ce poate accelera, în funcţie de Z (nr de dinţi). viteza de deplasare a unui vehicul. Meseriaşul ştie, unde trebuie asezată roata  mare_ condusă sau conducătoare _cea mică, într-un lanţ cinematic, pentru a obţine maximum de eficienţă cu minim efort.

                    La noi însă acum, pe timp de criză e problema, cu trei roţi. Aici teoria spune că roţile trebuie sa fie în angrenare totdeauna două câte două , niciodată trei în acelaşi timp, ca să nu se înţepenească.

                    Dacă te uiţi la cinematica televiziunilor mogulilor în fiecare seară, ai ocazia să vezi un vierme uriaş ce se scurge din ecranul televizorului, flasc si dizgraţios precum o râmă diformă.

                     El e vehiculul pe trei roţi!?... 

                     Numai că, în loc de paşi desfăşuraţi ordonat şi lin pe flancurile în evolventă, răsar în direct multe limbi şi picioare păroase ca la miriapod, ce  se zbat împleticindu-se învârtoşat în ţărâna virtuală a realităţii.
                     Multe capete, cu dantura chelită într-o uriaşă sforţare de elocinţă, PSD-istă, PNL-istă şi chiar PDL-istă stau la o masă cu viperele Vântului, muşcând-o pe Elena lui Udrea, cu graţie din părţile ei sensibile, în episodul 101 al filmului de pe caseta lui Dan Diaconescu, „Căruţa cu proşti.”

                      Si pentru că veni vorba  de DD, se pare că Dănuţului îi cam fuge iahtul de sub picioare şi se agaţă si el ca înecatul  de ce apucă.

duminică, 18 iulie 2010

Dosarul Albastrii

                         Ieşeam rar din casă, dar şi  acasă,  ce siguranţă puteam avea, cotrobăiseră în voie printre manuscrise şi cărţi în noaptea reţinerii noastre. La câteva zile mi-au bătut în uşă doi indivizi, prezentându-se ca fiind ziarişti la Scânteia tineretului, i-am zărit prin vizor,  nu le-am deschis, ce le puteam spune, filmul nostru era interzis  majorilor (de data asta),  nu celor minori.(...)Putea fi un test; în semiobscuritatea scării culoarea ochilor era înşelătoare. Avertismentul de a nu lua legătura cu presa, de a sta liniştiţi a funcţionat în ce mă priveşte.)


*

                        /.../Filã din dosar 89/CONSILIUL SECURITATII STATULUI/ Directia I-a/ Strict secret/Exemplar nr.1/ Nr 00134848/ 150/NM/  11 octombrie  1971. In dreapta sus sub Directia I-a
Avizul : De accord/ Semnatura olografa/ I Stanescu/ Nota Raport/ (Stănescu pare să fi fost ministrul)
                         In cursul lunii septembrie a.c. I.S.J. Arges a intrat în posesia unei informaţii din care rezultã cã mai mulţi tineri, printre care elevi, studenţi şi fãrã ocupaţie, se adunau într-un apartament din cartierul Trivale.
                         La aceste adunãri, în afarã de formele distractive, abordau şi  probleme cu caracter duşmãnos; despre artã, literaturã şi filozofie.
                         Informaţia a fost pusã în lucru prin dosar de urmãrire, la data de 4 octombrie 1971, pânã în present rezultând cã într-adevãr au loc adunãri ale unui grup ce s-a intitulat “ ALBASTRII”, Şi-au stabilit jurãmânt, conducãtor, comentând unele probleme politice în mod tendenţios şi duşmãnos, jucau poker, audiind totodatã şi postul de radio “Europa Liberã”. Din grup fãceau parte un numãr de nouã tineri.
                        Stabilindu-se cã cei de mai sus urmau sã se întruneascã în seara zilei de 9 octombrie 1971, sub acoperirea organelor de miliţie, s-a organizat prinderea în flagrant, ocazie cu care au fost gãsite 10 persoane la domiciliul numitului Radu Nicolae.
                         Din cele relatate de cel în cauzã şi soţia sa Radu Aglaia, Badescu Georgeta, Ionescu Toma şi alţii, rezultã cã, la iniţiativa lui Iordache Vasile, s-au constituit într-un grup pe care l-au denumit “Albaştri”. Participanţii plateau o cotizaţie lunarã (pânã la 20 lei), cu scopul de a acoperii cheltuielile ocazionate de întâlniri.
                         In cadrul întâlnirilor ce au avut loc la locuinţa lui Ionescu Toma Ion şi alui Radu Nicolae, tinerii amintiţi au purtat discuţii sporadice cu privire la concepţiile despre literature şi artã, au audiat postul de radio “Europa Liberã”, comentau ştirile şi jucau poker. In cursul lunii iulie a.c., în discuţii, au fãcut aprecieri negative asupra mãsurilor luate de conducerea partidului, pentru îmbunãtãţirea activitãţii ideologice şi cultural_educative.
                         Unii dintre ei  au fãcut şi aprecieri în sensul cã  libertãţile tineretului vor fi îngrãdite, cã în viitor se va scrie numai “literatura de partid” care nu exprimã ideile şi convingerile celor care le scriu.
                         De asemenea, membrii grupului au avut intenţia sã redacteze o revistã a grupului, în care sã-şi publice propriile poezii, fapt ce nu l-au realizat.
                         Având în vedere cele de mai sus, în scopul destrãmãrii acestui grup şi a prevenirii şi a altora similare, suntem de accord cu propunerea I.S.J. Argeş, de a se aproba punerea în discuţie publicã  a celor care au fãcut parte din grup.
                         Prin reţeaua informativã, se va urmãri poziţia tinerilor respectivi şi efectele mãsurii luate. / Seful Direcţiei I-a, General maior DUMITRU BORSAN/SS/2 exempl. NM/BO/.../
                         (De menţionat lipsa greşelilor gramaticale stilul şi stelele generalului de securitate sclipind reci printre rândurile desenate cu grijã, cu atâta grijã concentratã încât pierdeau pe drum simţul realitãţii, impotriva cui isi antrena statul instrumentul lui represiv?...)

marți, 13 iulie 2010

Don Iker Iniesta are pretentii la mireasa

          Batavii ăştia veniseră aici în Sud-Africa, cu siguranţă puşi pe distracţie, cum s-ar zice, cum vi la neamuri la o nuntă, acasă, undeva la ţară, să stai în capul mesei şi la timpul cuvenit, să faci obiceiul, şi să furi mireasa ce ţi se oferă de bună voie, ca un trofeu, o oră două, depinde, fără spectatori şi arbitrii, s-o mângâi, s-o cântăreşti, să-i faci ce vrei, şi ce poţi, cât mai departe de sunetul vuvuzelelor.
          Căci burii, burii(…), boierii lor adică, cu sute de ani în urmă n-au fost leneşi precum ai noştrii, să facă zi din noapte, şi din noapte zi, cu limba muiată-n pocalul cu Murfatlar, şi cu ochii spurcaţi în ţâţele muierilor neaoşe, mai bălaie sau mai oacheşe, după cum da Dumnezeu, că oricum aburii le buluciseră de mult minţile.
          Ei burii, olandezii bagseamă colonizaseră teritorii călătorind în corăbiile lor suple, şi lăsându-şi ancora în inima şi gena istoriei continentului cu pielea întinsă, neagră şi lucind în soarele dogoritor.
          Coborâţi din avionul de Amsterdam; Van Bronckhort,Van Bommel, Van der Wiel şi Van Persie trăgeau cu ochii prin mulţimile de gurăcasca, împărţind ciocolată, atenţi să-şi recunoasca nepoţii. Ar fi stat şi ruşine de bună seamă, sămânţa bunicilor să nu prindă rod în solul fertil întors pe dos brazdă cu brazdă, şi mărunţit în căutarea diamantelor.
          Numai că n-a dorit Don Iniesta, cavalerul cu figura lui tristă.
          El, a descălecat de pe Rosinanta pe pajiştea verde ca sclipirea smaraldului, şi a bătut din piciorul lui mic strâns în ghiată Adidas, drept în semicercul de la centrul terenului. A bătut voiniceşte ţinând una şi bună că el are pretenţii la mireasă. N-a venit singur, ci cu-o intreagă armada roja, fiecare Pedro cu Rosinanta lui. Doar Iker Casillas venise pe jos, călarit se pare săracu, de Sara Carbonero(amestecaseră un pic posturile), dar i-a prins bine. S-au văzut kilogramele date jos când a zburat între bare, mai ager ca pasarea cerului.
         N-aveţi nici un drept(!), au spus parcă îngrijotraţi batavii, noi avem aici rădăcini , am semănat, am înălţat mori de vănt.
          Ne vom bate cu morile pentru războiul sfânt a zis şi Iker.
          Uimirea a fost deplină. Nu şi-au ascuţit săbiile de Toledo spaniolii, n-au aruncat Jabulani cu trasoarele, şi nici cu alte arme neconvenţionale. Pur şi simplu în iarbă, au început să ţeasă harnici, şi să împletească o plasă ca de paianjen, cu înflorituri admirabile şi linii geometrice pure.
          Olandezii, fotbalişti fiind, cunoşteau cât de cât dedesubturile şcolii flamande, dar parcă înmărmuriseră, nu intelegeau nimic din taina maiastră a lui Picaso. Morile de vânt olandeze, din când în când scrâşneau impresionant invocând nori negrii deasupra stadionului, şi chemând într-un strigăt de luptă vuvuzelele.
          Căzut din cer, probabil direct în cap, cavalerul în negru, arbitrul (alt cavaler, în deplinătatea stării rătăcitoare) nu-şi pricepea rostul şi, suav anapoda, împărtea cartonaşe galbene sau roşii, crezănd că sunt bonuri de ordine, cu codul de bare numai bun pentru oprirea intrarii in stabilimentul gloriei.
          Nu ştia bietul, că FIFA depăsise faza când era militantă a prostituţiei.
          In prelungiri Don Iniesta, cu Sergio Ramos, Pique, Xavi, Capdevila, Villa Xabi Alonso şi ceilalţi, la un semn, au aruncat plasa cu graţie, acoperind paletele morilor de vânt şi le-a înţepenit într-un zgomot asurzitor
          Alteţele regale spaniole au strâns mainile alteţelor regale olandeze bucurandu-se cu o moderată decenţă.
          Don Iker Iniesta în sfârşit fericit a luat in braţe pe Dulcineea si a declarat că nunta va fi celebrată in Spania

duminică, 11 iulie 2010

Marea finala de vis. Romania participă.

           În vis, se făcea o dâră ca o şină de cale ferată fosforescentă, ce flexa din când în când la circa 100/130 de metrii, urmând armonios curba întru totul dreptunghiulară a orizontului.
            Arena verde  ca un ecran uriaş ţine pe umeri întreg arealul galactic. La poarta din stânga, batavii se cocoţaseră ciorchine pe o locomotivă şchioapă (Arjen Robben era se pare la manşă) şi suflau concentraţi în vuvuzelele lor portocalii.
             Armada roja intrase în teren cu o mie de triste figuri, şi doar o singură Dulcinee flutura batista în inimile de tinichea ale cavalerilor îndrăgostiţi.
             Nu stiu cine avusese ideea ca mingea Jabulanii(numele de vădană al Dulcineei) să fie aruncată în joc de caracatiţa Paul, înainte ca Paul să fie sacrificat, şi copt la tavă pentru dineul de închidere al oficialilior.
            Închiderea lor era deja stabilită, imediat după ce Franţa, Argentina, Italia şi Brazilia au părăsit competiţia, victime ale arbitrajului corect.
             Cine a câştigat disputa în iarbă?...Ce mai contează. Până la urmă au câştigat Mutu şi fratele Becali. Mutu la Haga procesul cu Chelssea, iar Becali a recâştigat Steaua se pare, cu o cacialma la Piţurcă.
             2-1 rezultatul finalei. 
             Ar fi cazul să sacrificăm şi noi o oaie. Pun pariu că ne-o dă Becali cadou, cu preţul valizei.

vineri, 9 iulie 2010

Jabulani Adidas si starea planetei

          Aici doar aştern nişte gânduri, fără aroganţa de a le considera inventate de mine, sau valabile şi pentru alţii. Ni s-a dat libertatea de a ne arăta lumii în acelaşi timp cu libertatea de a pune vălul pe faţă. Şi ce dacă-l pui, misterul câteodată scotoceştee până dincolo de nuanţele pânzei  albe, negre sau gri, cu ochiul artistului, filozofului sau cel multiplu al spectatorului implicat sau nu în desfăşurare.  
          Cine poate şti dacă vălul, sau lipsa lui, minte.?!... Sarabanda diversităţii tinde spre infinitul concentraţional sau concentraţionar. Acelaşi drac?!....Altul.                                                      Expresia pare dincolo de noimă şi norme, dar mie mi se pare OK. Supermarfă.
           Puţine întâmplări ne apropie la scară planetară, intr-un sentiment, într-un gând, într-o ideee, într-o stare de spirit. A fost poate pasul pe lună. A fost n-a fost?!... A fost 11 septembrie. A fost n-a fost?!...A fost Zidul Berlinului. A fost n-a fost?!... Este fotbalul de duminică, zeul care în ochii întregii planete, deliberează parte din bucuria lumii. Este nu este?!...
            La NASA se fac ultimele calcule. Mingea Jabulani Adidas se poate rostogolii liniştit. Sigur traiectoria ei va fi sub control. Va fi nu va fi?!...

PS. Am veşti din Olanda că pasariicetii i s-au legat fundiţe "albastre" şi-a rămas agăţată în trafic. Mai bine băieţii ar lăsa secu-larizarea blogurilor şi s-ar duce să sufle în huhuzele pentru binele şi confortul planetei
  ...

marți, 6 iulie 2010

Trafic

              Pasărea ceţii încă n-a cucerit aerul din valea mănoasă a Nilului. Seminţele, cele mirabile au rămas ascunse în galerii. Nici o hartă, fie originală din piele de bivol, nu te scoate singură în lumină. Şi nici cuvintele sacre nu prind o gură de cer. Armele nu mai vorbesc de mult între oameni. Numai arginţii pâlpâie în glorie deasupra lumii.


              Mă îmbăt de mine ca un pom care şi-a-nghiţit frunzele şi adastă uscat la răscruce.

Flash

video

duminică, 4 iulie 2010

Lupta cu umbra 2. Se dedica poetei Magda Grigore

eu şi umbra mea

am decis sa rămânem pereche,
cât timp parcurgem
pe firul apei
drumul în peşteră

(consensual e o alegere prestabilită,
singura,
numai că optând
în libertatea deplină a deciziei,
l-am stârnit pe Dumnezeu,
liberul arbitru
ce stă între noi,
cu privirea oarbă şi imparţială
cumpănind apele)

ne sprijinim unul pe celălalt,
în intuneric acum.
ea stă cuibărită ca un ghem al fricii
în mine,
încărcându-mă cu ioni negative Qi,
şi pompând neîntrerupt
prin cele 12 meridiane

…o uzină electrică
în vârf de sarcină
irizând scheletele
albe fosforescente

…stalactitele timpului,
ca nişte stâlpi fragili
de susţinere

la capătul drumului
pe dedesubt,
în lumină,
sprinţară ca o veveriţă,
umbra sare înaintea mea,
şi în jurul meu.

ţopăie aruncându-mi
priviri protectoare,
călcând uşor furnicile
şi nisipul,

şi se hlizeşte mirată
de puţinul ascunziş
care mă încape
în nămiaza arşiţei

Imagine: http://3.bp.blogspot.com/_92OuqeA00_U/TDA38aKjyhI/s1600/spaceimages_2082_55151140.gif