joi, 29 iulie 2010

Dosarul Albastrii - Capitolul...

            (Deci ne-am convertit în informatori ca Nae. Unii. Or mai fi?... Alţii ne-am ascuns, ne-am izolat, ca mine, ne-am chinuit sã uitãm, am întors filele. Nu se putea. Nu te lãsau sã scri ce vrei tu în paginile libere.

            Personal am crezut cã mã pot reinventa la uzinã. M-am topit în mase. Masele, oameni cumsecade cu grijile şi necazurile lor. În locul versurilor curând am început sã scriu dãri de seamã, mai întâi la UTC. Intradevãr UTC-ul mã reprimise ca membru, nestatutar, dupã şase luni de la excludere. La un an, colegii m-au ales secretar UTC pe o secţie cu peste 1700 de salariaţi.
            Aspiraţiile înalte le-am şters din memorie. În locul spectacolelor de teatru visate mi-am fãcut o brigade artisticã, la secţie cu care am colindat toatã ţara în concursurile “Cantãrii Romaniei”
            Mã invârteam într-o lume micã cu satisfacţii şi împliniri pe mãsurã. Am fost primit în partid, apoi ales secretar al unei Organizaţii de bazã. Mi-am întemeiat familie. Munceam conştiincios, toţi mã apreciau. Uitam cu sârg lucrurile mari implicându-mã în cele mărunte. Imi aduceam aportul la împlinirea tipologiei omului nou. Pirdusem aspiraţiile universitare, pãstram ascuns doar visul unui Stefan Ghiorghiu, existând posibilitatea practicãrii ulterioare a ziaristicii
            Zona aceea tulbure ştearsã din minte, se întinsese însã ca o patã de cernealã albastrã vãrsatã pe foile dosarului meu. “Ionescule intrã în rând! Trageţi capul!” Mult mai târziu, prea târziu se pare s-a vrut totuşi sã se facã dovada spãlãrii “pãcatelor de tinereţe” şi am fost trimis la Scoala de partid de un an de la Craiova. ( Mi se promitea la intoarcere si un apartament nou cu trei camere, crescuse familia,rangul, pretenţiile)
            Un bun amic Bulearcã mi-a zis la plecare, eu cumva mândru nevoie mare cã prind ultimul tren; “ La cât de ghinionist eşti ai grijã sã nu sarã trenul de pe şinã!”E autentic. Era toamna lui 89. Cãtã dreptate avea, a sãrit…poate revin. Nu , nu revin, mai bine acum, să descriu măcar o secvenţă.)

*
            Scoala de partid de pe Brestei era bine organizată. Ca o cetate înconjurată de ziduri, separată de colcăiala obişnuită a mahalalei, îşi umplea curtea interioară, din două în două ore în pauzele dintre cursuri, cu oameni în general maturi, îmbracaţi în costume şi cu cravata aferentă. Erau acolo primari de comune, secretari de comitete de partid, sau organizaţii de bază din mari intreprinderi. Nu-i obliga nimeni să poarte uniformă. Era doar respectul.
            Norocul, pentru a destinde atmosfera altfel destul de sobră, şi a mai deschide culorile, erau apariţiile celor câteva tinere fete de la Scoala de UTC, cu aceeaşi locaţie, în jurul cârora se organizau grămezile spontane.
            Pauzele scurte măturau curtea disciplinat, nu atât de dificil ca într-o şcoala cu elevi normali, uitaţi ici şi colo, pe terenurile de joacă, sau sportive. Nu era cazul. Aveam de toate în teritoriul delimitat (privilegiat). Sala de mese cu cantină proprie bine aprovizionată, bufet cu produse alimentare la preţuri rezonabile, de unde sâmbăta când plecam acasa cumpăram alimente pentru familie, altfel de negăsit în galantarele mai mult goale ale acelor vremuri în care făceau epocă adidaşii şi tacâmurile de pui, şi acestea sub dictatura cozilor nesfârşite. După amiezele le petreceam tot în sălile de studiu. Rămâneai în cameră doar cu învoire specială, dacă erai bolnav. Seara, în mod organizat vizionam un spectacol la teatru sau la operetă, instituţii cu care şcoala avea contract. (Frumoase seri, dincolo de culturalizarea intensivă!)
           Camerele cu două sau trei paturi ofereau condiţii întru totul decente. Despre programa de studiu , neinteresant, nu are relevanţă pentru subiect, în orice caz trebuie spus, nu toţi profesorii erau dogmatici.
           Dar, practic am făcut această divagaţie, doar pentru săptămâna timişoreană a revoluţiei. Nimic nu a pătruns, surprinzător dincolo de zidurile cetăţii. Ne aflam într-un teritoriu interzis. Zvonurile parcă au fost restricţionate în cabina portarului speriat şi el de pistolul de la şold. Craiovenii externi, toţi cei care plecau acasă după cursuri, nici chiar ei nu au mai intrat pe poartă, sigur speriaţi de evenimente.
            Era imposibil totuşi, să nu se fi aflat şi în interior, dar cursanţilor cred le era frică să discute între ei, erau la mijloc vieţi omeneşti, sistemul avea desigur ochii şi urechile larg deschise.
            Cu o seară înaintea mitingului din 22 Decembrie, în curtea şcolii s-au petrecut lucruri greu de explicat. Directoarea, o persoană respectabilă cu haina cernită de puţin timp pentru soţul ei, jovială cum n-o mai văzusem, în mijlocul cursanţilor arăta dintr-un album poze din timpul studenţiei ei de la Moscova, unde era alături de Gorbaciov si de Ion Iliescu despre care avea numai cuvinte de apreciere. Nu a pomenit nimic despre timişorenii împuşcaţi în stradă, doar a făcut aluzii limpezi la faptul că Ion Iliescu era pregătit merituos pentru viitoare funcţii de conducere în partid.
            Mărturisesc recunoscându-mi infirmitatea politică, prima oară auzeam acel nume. Contextul l-am reevaluat mai târziu, atunci când preşedintele Iliescu susţinea cu tărie că nu l-a cunoscut niciodată pe Gorbaciov. Directoarea, al cărui nume îmi scapă, pe care n-o mai văzusem la taifas cu aşa un număr imens de cursanţi strânşi ciorchine în jurul ei, ne-a anunţat că a doua zi îl vom avea musafir pe Traian Stefanescu primul secretar al judeţului ce ne va ţine o prelegere în amfiteatru. Ajunşi în cameră, deja realitatea ne prinsese din urmă, răbufnise. Făcusem legăturile, şi în plus circula zvonul că Traian Stefănescu vine cu arme, noi fiind cei mai legitimi apărători ai regimului şi valorilor sale, urma să fim trimişi la Timişoara. Noaptea s-a scurs ca şi altă dată, într-o totală dependenţa de trezie.
            Dimineaţa majoritatea profesorilor nu s-au prezentat la ore, şi nici Traian Stefanescu nu şi-a mai făcut apariţia. In fiecare sală de curs a fost adus un televizor şi cu toţii aşteptam tensionaţi începerea mitingului anunţat al lui Ceauşescu. De la primele semne de panică în mulţimea din piaţă, am ştiut că s-a sfârşit totul. Deraiase trenul. Am vorbit cu Giorgică Mănescu să escaladăm gardul, văzusem dimineaţă porţile încuiate cu lacăt. Am riscat , fără geamantanele cu lucrurile personale care desigur arn fi bătut la ochi. Alergam pe străzile ce începuseră să freamăte în Craiova. La geamul unei vitrine în ecranul televizorului, aprope de gară l-am zărit pe Dinescu. Orice s-ar spune Dinescu şi-a asumat un risc adevărat, n-a sărit gardul ca noi, de frică. La gară trenul spre Bucureşti a plecat normal, am cumpărat chiar şi bilete. In tren au fost oarece probleme. Într-un compartiment un aparat de radio portabil izvora panică. Locomotiva s-a oprit de nenumărate ori, claxonând în neştire pe parcurs, în afara opririlor din gări. Nu mai era nici un conductor, pe cine să întrebi ce se întâmplă. Giorgică a venit cu ideia să aruncăm pe geam legitimaţiile de la şcoală, erau roşii, dacă vin revoluţionarii şi ne controlează. Nu le-am aruncat. Păstrez legitimaţia şi acum, dacă nu mă înşel mai am chiar şi carnetul de partid. E întâmplarea mea până la urmă.
            Să mai povestesc cum după două luni, cu soţia, de gura ei, am revenit în Craiova pentru a-mi recupera geamantanul cu haine, şi că eu, neavând curaj am aşteptat-o în capătul străzii necrezând că dispăruse portarul cu pistolul lui din poarta cetăţii?…

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Ma intereseaza comentariile ,fie si rautacioase