Am împărțit inițial un capitol(Capitolul V Iunie), din Jurnal în anul Apocalipsei în patru părți și l-am postat pe facebook. Mi s-a sugerat că e greu să fie căutat în locuri disparate și am hotărât să-l public întreg pe blogul meu Pasărea Ceții. Accesați aici
Nu
se poate dragi de prieteni ai mei, nu se poate să nu luați la citit câteva
pagini, de fapt un capitol împărțit în trei sau patru(părți), din Jurnalul meu pus
pe hărți și pe harță, în 2012, anul apocalipsei din scoarță-n scoarță... Un fel
de teatru absurd.
E
o carte rară, pe care în afară de fratele meu, nu cred că altcineva s-a nimerit
s-o citească. Era și greu că n-am scos-o din casă la vânzare(cartea nu casa!). Fratele
meu mi-a spus după lectură cu o figură tare tristă că i se pare a fi o carte peste
măsură băsistă și mai bine să lipsească de pe piață cât timp personajele descrise
în texte sunt reale și-n viață. Nu sunt pretexte și scorneli ale autorului de
spus la Gura Humorului…
I-am
ascultat sfatul nu cu plăcere, în tăcere. Îl știam înțelept și pe deasupra știam
și eu că n-ai viitor când te pui cu puterea, cu statul de drept la împarțit mierea
din faguri, chiar dacă ție ți se pare că ai umor!
Durerea
e că știi dinainte cine ia ceara și cine ia mierea…
Am
doar o singură rugăminte, scuzați greșelile corecturii editurii. Se pierd
rosturile când sunt depășite costurile. Vremi de criză deh!
Cât de puține lucruri le sunt
necesare poeților să se simtă în largul lor şi să se manifeste cum știu ei mai
bine. O chitară(e bine dacă e!), un spațiu de joacă, unde să nu deranjeze pe
Nimeni şi neica Nimeni la rândul său să nu aibă acces, şi, un organizator
priceput care să le dea cuvântul pe rând, să nu vorbească toți odată. Și să nu
uităm pahare cu vin care să se umple singure...
Doar atât, căci sufletele lor stau
gata să se deschidă în poezie ca un lan de floarea soarelui într-o dimineață de
vară pe câmp. Şi încă ceva, cum spunea cu luciditatea recunoscută în lumea
literelor un critic bun, nu dau nume că se interpretează, niciunul dintre poeți
să nu se creadă că a ajuns deja geniu.
In fiecare an în preajma lunii
decembrie facebookul îmi scoate la lumină un text care ar putea semăna prin
ritmul lui interior cu un poem de rezonanță profundă. De fapt sunt câteva rânduri,
un fragment de text trist, rupt din începutul cărți mele Dosarul albaștrii și așezat
sub formă de vers. L-am scris atunci ca pe un acatist către Dumnezeu cu speranța
schimbării în minte.
Îl recitesc tot mai bătrân an de an
și constat răsfoind paginile actualizate că în jur imaginile s-au mai schimbat,
dar acele cuvintele rămân nemișcate ca un blestem.
Suveica
Întotdeauna lucrurile sunt, nu par, amestecate!
Rar conjuncția astrelor și oamenii, permit
apelor care se varsă în albia mare a Vieții,
să rămână limpezi și riguros individualizate,
astfel ca țesătura întregului să ofere un covor
viu și dinamic integrând sufletul unui popor.
Se pare că noi am pierdut demult culorile
fericirii! Nici nu știm dacă le-am cunoscut
vreodată, dar e mai grav că s-a rupt urzeala
și suveica nu mai trece însoțită strâns
de ritmul vătalelor să unească firele.
Şi în loc să se adune într-un covor tricolor,
apele învolburate negre și sinilii,
curg la vale răsucindu-se în ochiuri viclene
și noduri. Ștrangulate de târșiuri şi răgălii
puse de-a curmezișul sub poduri apele ies din matcă.
De parcă nu mai știm suveica ce hram poartă...
Într-o amestecătură de preoți, militari
şi jandarmi ne scoatem moaștele
din biserici şi le plimbăm în barcă
prin spatele blocurilor pe centură
pentru sfințirea locurilor învrăjbite de ură
