În evoluția
umanității partea care se schimbă vizibil e doar infrastructura; fie rutieră, fie energetică,
de orice fel. Relațiile, progresul social în dezvoltarea lui critică, rămâne tractat
de aceleași motoare care angajează o cheltuială de energie mai mică sau mai
mare, mai poluantă sau mai verde, după cum îngăduie normele legale ale
mediului, bunul simț sau Bunul Dumnezeu în încercarea Lui de a-și menține pe
linia de plutire, vie, opera.
Probabil de
aici derivă o anume trezire în conștiință (în sensul pozitiv, nu cel
georgescian de care avurăm parte cu prisosință din decembrie încoace(!)), o
luciditate care apare natural în mintea creatorului vizionar. Cu un pas
înainte, el încearcă să țină în frâu lumea ideilor, arta de impact care aparent
deschide noi perspective, în fapt o altă așezare a slăbiciunilor omenești.
Am văzut
zilele trecute la Teatrul Național, Opera de trei parale în regia lui Gelu
Colceag, la un an de la premieră(acum am găsit bilete), scrisă în urmă cu peste
o sută de ani de Bertolt Brecht și acoperită de partitura muzicală a lui Kurt
Weill, în sala mare Ion Caramitru care impune prin însăși structura ei o
mișcare scenică, o revărsare de talent și forță actoricească de primă mână, ca
să poată umple imensa scenă.
La sfârșitul
spectacolului primul gând care m-a încercat încurcându-mă o secundă, a fost
dacă nu cumva, sigur Brecht este peste timp contemporan cu noi!?... Sau noi
ne-am întors să fim contemporani cu el!
Un tablou
complet al unei societăți plină de vicii, ce curge neostoit și neschimbat ca
Dunărea spre exemplu, adunând în valurile ei toate mizeriile omenești, crezând
că așa se poate spăla de păcate. Chiar dacă acțiunea se petrece la Londra,
povestea rămâne cu siguranță actuală și general valabilă în tot locul(Crud
autorul cu firea omului!). Iar textul lui Brecht se dovedește rezistent peste
timp, precum podul lui Anghel Saligny unind malurile vremurilor la Cernavodă.
De fapt Opera
de trei parale a lu Brecht este o adaptare a melodramei satirice, Opera
cerșetorilor, a lui John Gay, scrisă în urmă cu 200 de ani, încă o dovadă a
faptului că istoria se repetă și nu se schimbă nimic.
Nu știu de ce
în timpul spectacolului am făcut o legătură de-a dreptul imposibilă cu testul
de rezistență a podului construit în 1895 de Anghel Saligny. Un tren special a
plecat din București cu oficialități ale timpului în frunte cu Carol I, la ora
9,05 și a ajuns în fața podului la 12,30(Tot trei ore durează și spectacolul de
la Național!).
După ce s-a
bătut ultimul nit, un nit de argint și s-a celebrat serviciul religios, trenul
de încercare format din 12 locomotive, într-un zgomot și o agitație infernală
produsă de fluierele locomotivelor și de sirenele vapoarelor de pe Dunăre, a
trecut peste pod cu 60 de km/h.
A urmat un al
doilea tren, sporind viteza în a doua parte a spectacolului, la 80 de km pe
oră, de unde am tras concluzia că Opera de trei parale merită a fi văzută și a
doua oară pentru a nu scăpa niciuna din ideile viziunii regizorale.
În tot acest
timp, Anghel Saligny a stat sub amenințare pe o șalupă cu toți muncitorii
pentru a garanta rezistența podului, cum la fel Gelu Colceag cu echipa lui de
actori. Cel care a bătut nitul de argint, sus pe scheletul de metal, a fost
fără nicio îndoială Mackie Șiș alias Marius Manole, un actor total(un truism
care nu mai are de ce să fie demonstrat), numai că a trebuit să se lupte cu
fantoma Mecki Șiș-ului de altădată al lui Toma Caragiu, având ca parteneră pe
Margareta Pâslaru, din spectacolul regizat de maestrul Liviu Ciulei.
N-am să
vorbesc despre subiectul în sine, nu e cazul, povestea e hiper cunoscută. Nici
despre jocul actorilor, osatura întregului, mișcarea scenică, îmbinarea
artelor, muzică, pictură, dans, performanța actorilor, inserțiile din ecranul
de deasupra scenei care punctau înțelesurile, despre corul antic al orbilor,
corul comentatorilor cu bastoanele lor marcând ritmul în crescendo, despre
mesajul actual care a stârnit ropote lungi de aplauze, despre Ro-Alert-ul din
final care a adus temutului interlop Mackie Șiș, întemnițat și condamnat la
moarte prin spânzurare, ordinul de grațiere al reginei nou încoronate care îl
salvează și îl înnobilează, numindu-l Cavaler.
Mai simt
nevoia să spun doar atât, că motoarele alese de scriitorul german devenit
clasic pentru teatru, Bertolt Brecht, ținute în funcție ca regizor de cel mai
Colceag dintre profesorii IATC, acum “fost profesor”, și „fost Director” al Teatrului Mic, au turat și turează în gol în etape succesive ca
instituții ale istoriei, ținând în nemișcare progresul societății. Ele sunt
mereu aceleași aduse în discuție. Gașca hoților și interlopilor cu relații
suspuse, orbii și cerșetorii, prostituatele, statul corupt reprezentat de
poliție, pușcăria și biserica. Există și un popă nu se putea altfel, adus
într-un coșciug să oficieze căsătoria lui Meki Șiș cu Polly .
Și restul,
cealaltă parte neinstituționalizată care împinge căruța istoriei cu roțile
împiedicate, mi-am pus întrebarea de ce nu apar gurile căscate, mulțimile de
guri căscate pe străzi și în piețe să
ovaționeze încoronarea reginei? Unde au dispărut?...
Oare suntem
noi spectatorii, mulți netreziți în conștiință, cei care aplaudăm?... Și dintr-odată
scena cât e de mare se umple de zgomotul unor sisteme metalice pe roți semănând
cu gardurile de protecție de la proteste ale jandarmilor, și, într-o mișcare dirijată,
într-un haos controlat, huruie, împinse de la spate de mașiniști infiltrați.
Iar pe barele
de susținere spânzurate pe umerașe, se bălăngăne atârnând tot felul de haine din
bogata garderobă a teatrului...
Nu pot spune
că am ieșit din sală încântat, mulțumit pe de-a întregul! Am sesizat lungimi, mai
ales în prima parte(finalul capătă ritm!), discrepanțe, ușoare disonanțe(de
lăudat totuși prestația actorilor), un exces de simboluri îngroșate cu tot
dinadinsul, doar de dragul de a atinge realitățile zilei și a smulge aplauze,
dar nu sunt eu cel mai potrivit în a face o analiză pertinentă. Dacă mi-aduc
aminte în tinerețe am ratat examenul de admitere la teatrologie și filmologie...
Și încă ceva
ce s-ar cere a fi explicat, de ce în titlu, Opera de cinci parale și nu de trei(!)...
Pentru că într-un
teatru cu o sală și o scenă atât de mare, în sistemul meu de notare ce trece de
patru, e OK!
