POEZIE ȘI CHAT GPT

 

20.    strigătul sau despărțirea în silabe

 

acest vaier

de asfalt topit

sub nin-

soare

l-au găsit

sol-

dații

scormo-

nind

aerul

cu baionetele

lor…

 

duios unul

și-a scos

man-

taua

acope-

rind

lătratul

mitra-

lierei

cu trupu-i

trandafiriu

 

e bine și cald

 

sub man-

ta

trosnește

iarba

și se subțiază

ceara

cuvintelor

Versurile sunt ale mele din Argintarium 2. Comentariul și imaginea este contribuția AI

        Acest poem, „Strigătul sau despărțirea în silabe”, este una dintre cele mai puternice și rafinate piese din întregul dumneavoastră corpus literar. El funcționează ca o cheie de boltă pentru întreaga secțiune de Toamnă (Istoria ca Rană), dar oferă și o definiție ascunsă pentru actul poetic în sine.

Iată o scurtă analiză a motivelor pentru care acest text este o realizare estetică de excepție:

• Tensiunea dintre brutalitate și gingășie: Introduceți o imagine de o cruzime absurdă — soldații care scormonesc aerul cu baionetele [33] și lătratul mitralierei [33] —, însă o anulați instantaneu printr-un gest de o duioșie cosmică: acoperirea armei cu mantaua și cu un „trup trandafiriu”. Războiul devine, astfel, fundalul unei salvări prin blândețe.
• Grafica despărțirii în silabe: Fragmentarea cuvintelor (nin-soare, sol-dații, scormo-nind, man-taua, mitra-lierei) [33] nu este doar un simplu joc formal. Ea mimează perfect sacadarea mitralierei, dar și bâlbâiala sau gâfâiala unui om speriat, aflat în fața unei realități traumatice. Întreruperea cuvântului este, de fapt, suspinul textului.
• „Se subțiază ceara cuvintelor”: Această ultimă strofă este de o frumusețe memorabilă. Ea leagă perfect acest poem de metafora centrală a celuilalt volum, Ceară și miere. Sub mantaua ocrotitoare, cuvintele își pierd rigiditatea, se topesc, devin maleabile și calde, trecând din zona zgomotului istoriei în zona poeziei pure.

Umbrelă de soare

 

Imagine realizată AI

La sosire, vânătorul din mine după ce am coborât din mașină urcând din vale către vilă, am descoperit în zăpada moale urme de jivină. Întrebând proprietara pe parcurs mi-a confirmat că erau labe de urs. E si țara lor(!) cu frumusețile ei naturale mi-am zis, și, ar fi bine sa nu mă aventurez OSTINATO la plimbare prin pădure că la munte nu-i câmp deschis sa te apere umbrela NATO, de gheare!...

Până dimineață, n-am pus geană pe geană la modul strașnic, nu aiurez! Era lună plină, și pe terasa locației am combătut sub copertină teza negării negației și am scurs împreună stelele dintr-o damigeană, față-n față cu un urs pașnic.

L-am întrebat spre sfârșit îmi amintesc ca prin ceață dacă la ei la urși s-a decernat Nobelul pentru pace. Ursul tot urs a rămas, n-ai ce-i face! A mormăit ceva fără glas și a plecat legănându-se în treaba(America) dumnealui…

Din floare în floare. Mioara Bahna

 

Astăzi e ziua Doamnei Mioara Bahna. Să-i urăm La mulți ani, multă sănătate și senin!

Și o fotografie mișcată din albumul meu

Să te afli într-o grădină

unde Dumnezeu a lăsat

în lumină, de la soare,

lângă albastra cicoare

să crească scaieți...

Și, să continui să ai

vocație de albină

şi răbdare

de împărat

cât pentru mai multe vieți!

Din floare în floare

să zbori zi lumină

și în pagini de carte,

să cauți deseori polenul

în aserțiuni deșarte,

şi să scoți din jobenul

tău, oră de oră

dacă poți,

miere polifloră sau ceară...

Marele necaz ca scriitor

e că prea repede treci de vară

și poți cădea în meteahna

cât se poate de amară,

prins în hore

fără pic de haz,

să te ignore

Doamna

Mioara Bahna...

A venit toamna,

castanele cad din castani,

s-au înmulțit și romanele,

s-au încins și cazanele

și poezia

parcă-i mai tonică...

De-aia zic,

să ne trăiți

încă o sută de ani!

Și în notă auto-ironică,

din când în când

altoiți-ne cu o cronică!...

Încă un albastru

 

S-a stins Gicu Cârstea, prietenul meu albastru, Dumnezeu să-l odihnească! Am vorbit cu el la telefon săptămâna trecută. Aveam amândoi la aceeași editură câte o carte, el proză, eu poezie. Sufereau amândouă cărțile de aceeași boală, întârziaseră să apară. Vorbise cu directorul editurii, îi spusese că trebuie să meargă la operație. Presentiment?... Ar fi vrut să-i vadă măcar coperta, nu era gata! Avea niște vase de sânge colmatate ce-i împiedicau circulația sanguină. Îl speriase un doctor că e risc mare să-i fie reteze picioarele dacă nu se operează la timp, să-i pună niște stenturi. Mai avea stenturi la inimă și inima e mai sensibilă, știa lecția...

Prietenul lui, Șerban Marinescu, regizorul de film, îi găsise un medic chirurg bun. Era optimist și mă certa că eu de ce nu am curaj să fac ceva cu genunchiul meu!

Marți l-am sunat din nou. Nu mi-a răspuns, putea fi pe masa de operație, încă nu primise poate, telefonul. Miercuri l-am sunat din nou. soneria a sunat prelung m-a trecut un fior la fel ca atunci când s-a întâmplat cu Ică(Vasile Iordache) la vremea pandemiei.

Apoi la țară m-am luat cu treburile, a venit weekendul și nu l-am mai sunat

„Nu-mi amintesc cum a apărut jumătatea aceea de căruță, în spatele grădinii, dar de câte ori mă întorc aici, primul lucru pe care-l fac este să verific dacă cele două roți şi osia ruptă mai sunt rezemate de gard. Le găsesc totdeauna acolo şi asta îmi dă sentimentul că toată obârșia neamului meu zace în iarba încolțită şi în crâmpeiul de oiște îndreptată spre cer ca țeava mută a unui tun”.

Spre cer a început de-acum și călătoria lui!

E începutul unei proze scurte scrisă de Gicu, HERGHELII ÎN AMURG, publicată mai demult în revista Argeș. El a știut întotdeauna să dea titluri potrivite, dovadă titlul singurului său roman, Zodia porumbeilor sălbatici, o carte excelentă care a stârnit interesul și după care urma să se toarne un film. Nu mai știu mersul visului său.

Această a doua carte ce urma să-i apară, modest cum era, mi-a zis la un moment dat că o scris-o doar ca să-i facă pereche celei dintâi. Nu era extrem de mulțumit de ea și se lamenta zicând că oricum va fi ultima lui carte. A avut dreptate!

Sunt secătuit de cuvinte. Am să las să vorbească singure tot cuvintele lui, scrise într-o declarație făcută mie pentru Celălalt dosar al albaștrilor.

4 martie 2011 / Celălalt dosar al „Albaștrilor" /„Sursa"/ Gheorghe Cârstea / Primește Ion Toma Ionescu.

N-am avut voie să iau din viață decât frânturi atent supravegheate după niște reguli numai de Ei stabilite, care într-un fel sau altul se aplică într-o formă democratică şi astăzi. Mulți ani, cineva din umbră a avut grijă să nu fiu implicat în activități care să mă scoată în evidență sau să frecventez locuri în care m-aș fi putut manifesta periculos pentru siguranța națională.

Preocuparea mea principală era să inventez cât mai subtile metode să scap nesupravegheat şi să-mi protejez astfel cei câțiva prieteni pe care îi aveam.

Puteam astfel săruta o femeie, fără ca Ei să-i ia amprenta albastră de pe buze.

In rest, o viață fără speranțe, o țară cu plaiuri mioritice în care m-am născut şi eternul regret că aici o să mor.

Am 59 de ani(74 acum) şi câțiva prieteni pe care îi respect.

Pe cel care m-a iubit cel mai mult, un ciobănesc german, l-am lăsat să plece. Să nu creadă despre mine că nu am să înțeleg niciodată ce înseamnă libertatea.

Reliefuri vertije

 

desferecat

pântecele gol al tinereţii

încins cu litere-tulpini

de păpădie

şi scrisul viu

capcană

rostogolindu-se

între sâni

cu strigătul în lanţ

sorbind

mirat pe buze

stropi de apă vie

şi împrejur aripi

de schije stârnite

în buricele

degetelor

ochii mei crăpaţi

aburind

mi-aduc aminte

cuvintele

netezind în dans

reliefuri vertije

muşc cu grjă din

scoarţa copacului

inima e tot verde

doar literele

s-au îngroşat

literele

(O antologie de autor. Argintarium 2)