Povestea frunzei

 

FESTIVAL INTERNAȚIONAL DE POEZIE, GETAFE "NICHITA STĂNESCU"

https://youtu.be/VFnouwwCYcY?si=3WHsBRVS7wpTCNoR

Am primit ca pe un dar cele două ceasuri oferite de Editura Art Creativ a Danielei Toma și a lui Ionuț Calotă, și ne-am bucurat să prestăm cum am știut mai bine în cadrul Festivalului Internațional Nichita Stănescu în preajma îngerului blond și a necuvintelor sale nepereche.

În cinstea prietenilor spanioli și în gând cu bunicului meu Tobârlan, am plecat de-acasă spre Biblioteca Metropolitană îmbrăcat într-o cămașă țărănească, cum purta în alte vremi cu mândrie AlBătrân, cel a cărui viață mi-a dăruit gata scrise, două din romanele mele.

Lume multă, lume bună, îmbrâțișări pe scări, cafea la protocol, dar drumul către poezie e liber doar după ce se cântă la pian imnul național. Un mic incident, singurul moment menționez, mai bemol ca să zic așa, nu sosise de la Getafe partitura imnului spaniol... Dar Joan Jose Garcia, Directorul festivalului, a făcut semn să mergem mai departe. Mulțumiri organizatorilor!

Lui Nichita

copacul are cercuri

deci nu e piatră

în inima lui au decăzut

frunzele

lătrând

şi lacul are cercuri

deci nu e piatră

în el a decăzut

pasărea

însetând

şi cerul are cercuri

deci nu e piatră

în el au decăzut

necuvintele

de gând

cerc în cerc,

porţi în porţi

pe altarul de piatră

seminţind

pentru vii pentru morţi…

Opera de cinci parale

 

În evoluția umanității partea care se schimbă vizibil e doar infrastructura; fie rutieră, fie energetică, de orice fel. Relațiile, progresul social în dezvoltarea lui critică, rămâne tractat de aceleași motoare care angajează o cheltuială de energie mai mică sau mai mare, mai poluantă sau mai verde, după cum îngăduie normele legale ale mediului, bunul simț sau Bunul Dumnezeu în încercarea Lui de a-și menține pe linia de plutire, vie, opera.

Probabil de aici derivă o anume trezire în conștiință (în sensul pozitiv, nu cel georgescian de care avurăm parte cu prisosință din decembrie încoace(!)), o luciditate care apare natural în mintea creatorului vizionar. Cu un pas înainte, el încearcă să țină în frâu lumea ideilor, arta de impact care aparent deschide noi perspective, în fapt o altă așezare a slăbiciunilor omenești.

Am văzut zilele trecute la Teatrul Național, Opera de trei parale în regia lui Gelu Colceag, la un an de la premieră(acum am găsit bilete), scrisă în urmă cu peste o sută de ani de Bertolt Brecht și acoperită de partitura muzicală a lui Kurt Weill, în sala mare Ion Caramitru care impune prin însăși structura ei o mișcare scenică, o revărsare de talent și forță actoricească de primă mână, ca să poată umple imensa scenă.

La sfârșitul spectacolului primul gând care m-a încercat încurcându-mă o secundă, a fost dacă nu cumva, sigur Brecht este peste timp contemporan cu noi!?... Sau noi ne-am întors să fim contemporani cu el!

Un tablou complet al unei societăți plină de vicii, ce curge neostoit și neschimbat ca Dunărea spre exemplu, adunând în valurile ei toate mizeriile omenești, crezând că așa se poate spăla de păcate. Chiar dacă acțiunea se petrece la Londra, povestea rămâne cu siguranță actuală și general valabilă în tot locul(Crud autorul cu firea omului!). Iar textul lui Brecht se dovedește rezistent peste timp, precum podul lui Anghel Saligny unind malurile vremurilor la Cernavodă.

De fapt Opera de trei parale a lu Brecht este o adaptare a melodramei satirice, Opera cerșetorilor, a lui John Gay, scrisă în urmă cu 200 de ani, încă o dovadă a faptului că istoria se repetă și nu se schimbă nimic.

Nu știu de ce în timpul spectacolului am făcut o legătură de-a dreptul imposibilă cu testul de rezistență a podului construit în 1895 de Anghel Saligny. Un tren special a plecat din București cu oficialități ale timpului în frunte cu Carol I, la ora 9,05 și a ajuns în fața podului la 12,30(Tot trei ore durează și spectacolul de la Național!).

După ce s-a bătut ultimul nit, un nit de argint și s-a celebrat serviciul religios, trenul de încercare format din 12 locomotive, într-un zgomot și o agitație infernală produsă de fluierele locomotivelor și de sirenele vapoarelor de pe Dunăre, a trecut peste pod cu 60 de km/h.

A urmat un al doilea tren, sporind viteza în a doua parte a spectacolului, la 80 de km pe oră, de unde am tras concluzia că Opera de trei parale merită a fi văzută și a doua oară pentru a nu scăpa niciuna din ideile viziunii regizorale.

În tot acest timp, Anghel Saligny a stat sub amenințare pe o șalupă cu toți muncitorii pentru a garanta rezistența podului, cum la fel Gelu Colceag cu echipa lui de actori. Cel care a bătut nitul de argint, sus pe scheletul de metal, a fost fără nicio îndoială Mackie Șiș alias Marius Manole, un actor total(un truism care nu mai are de ce să fie demonstrat), numai că a trebuit să se lupte cu fantoma Mecki Șiș-ului de altădată al lui Toma Caragiu, având ca parteneră pe Margareta Pâslaru, din spectacolul regizat de maestrul Liviu Ciulei.

N-am să vorbesc despre subiectul în sine, nu e cazul, povestea e hiper cunoscută. Nici despre jocul actorilor, osatura întregului, mișcarea scenică, îmbinarea artelor, muzică, pictură, dans, performanța actorilor, inserțiile din ecranul de deasupra scenei care punctau înțelesurile, despre corul antic al orbilor, corul comentatorilor cu bastoanele lor marcând ritmul în crescendo, despre mesajul actual care a stârnit ropote lungi de aplauze, despre Ro-Alert-ul din final care a adus temutului interlop Mackie Șiș, întemnițat și condamnat la moarte prin spânzurare, ordinul de grațiere al reginei nou încoronate care îl salvează și îl înnobilează, numindu-l Cavaler.

Mai simt nevoia să spun doar atât, că motoarele alese de scriitorul german devenit clasic pentru teatru, Bertolt Brecht, ținute în funcție ca regizor de cel mai Colceag dintre profesorii IATC, acum “fost profesor”, și „fost Director” al Teatrului Mic,  au turat și turează în gol în etape succesive ca instituții ale istoriei, ținând în nemișcare progresul societății. Ele sunt mereu aceleași aduse în discuție. Gașca hoților și interlopilor cu relații suspuse, orbii și cerșetorii, prostituatele, statul corupt reprezentat de poliție, pușcăria și biserica. Există și un popă nu se putea altfel, adus într-un coșciug să oficieze căsătoria lui Meki Șiș cu Polly .

Și restul, cealaltă parte neinstituționalizată care împinge căruța istoriei cu roțile împiedicate, mi-am pus întrebarea de ce nu apar gurile căscate, mulțimile de guri căscate pe  străzi și în piețe să ovaționeze încoronarea reginei? Unde au dispărut?...

Oare suntem noi spectatorii, mulți netreziți în conștiință, cei care aplaudăm?... Și dintr-odată scena cât e de mare se umple de zgomotul unor sisteme metalice pe roți semănând cu gardurile de protecție de la proteste ale jandarmilor, și, într-o mișcare dirijată, într-un haos controlat, huruie, împinse de la spate de mașiniști infiltrați.

Iar pe barele de susținere spânzurate pe umerașe, se bălăngăne atârnând tot felul de haine din bogata garderobă a teatrului...

Nu pot spune că am ieșit din sală încântat, mulțumit pe de-a întregul! Am sesizat lungimi, mai ales în prima parte(finalul capătă ritm!), discrepanțe, ușoare disonanțe(de lăudat totuși prestația actorilor), un exces de simboluri îngroșate cu tot dinadinsul, doar de dragul de a atinge realitățile zilei și a smulge aplauze, dar nu sunt eu cel mai potrivit în a face o analiză pertinentă. Dacă mi-aduc aminte în tinerețe am ratat examenul de admitere la teatrologie și filmologie...

Și încă ceva ce s-ar cere a fi explicat, de ce în titlu, Opera de cinci parale și nu de trei(!)...

Pentru că într-un teatru cu o sală și o scenă atât de mare, în sistemul meu de notare ce trece de patru, e OK!

Vor fi schimbări de trecut

 

„VOR FI SCHIMBĂRI DE TRECUT

ÎN ACEST VIITOR PROVIZORIU...”, Am citat un vers memorabil scris de Ioan Es Pop, reprodus într-o poezie de-a mea dedicată lui, pe o filă de carte a Fotografiilor mișcate.

Azi 27 martie ar fi trebuit să-l aniversăm pe poet numărându-i anii de la naștere, dacă nu s-ar fi înscris anul trecut pe lista Cenaclului îngerilor, al lui Nichita.

Las un semn de carte pentru lectura unei schimbări de trecut...

 

La mulți ani Nicolae Nistor

 

E ziua lui Nicolae Nistor.

La mulți ani și să trăiască Vâlcea Literară!

 

FOTOGRAFII MIȘCATE

 Trecusem de Dristor,

mai aveam două stații

de metrou planetare

să ajung acasă.

Îmi rămăsese în minte

o chemare ca un ecou

fără cuvinte. Un vers

întins peste univers

ca o plasă de nori

 

„Noi doi, obosiți uneori

de viața în doi,

nu mai știm să dansăm.”

 

Am gândit că universul din noi

atât de mare, ne învârte

în timp cum vrea el

şi ne fixează în spații

interstelare atât de mici...

Ai timp Ionescule să explici

cu cuvintele tale de poet rebel,

mai vine sau nu

al cincilea anotimp?

 

Nu mai știm să ieșim din noi.

Cineva ne-a pus lacăt.

Îmbrățișările

în inimi separate

au rămas încuiate.

Brațele prin care în treacăt

ne scurgeam în iubiri,

s-au uscat şi sărutul

a înghețat pe buze.

 

Vorbim prin omisiune.

Ne înțelegem surzi și fără priviri

sau cu priviri confuze.

Nu mai știm principiul sortit

vaselor comunicante

prin care ne

echilibram în simțiri

şi călătoream andante

ca şi cum puteam trăi nesfârșit.

 

Nu ne mai pierdem

în tandem,

spontani într-o singură apă,

precum Argeșul şi Vâlsana

când se încapă

unul într-altul

mai în vale de baraj

după podul de fier

de la Merișani.

 

Ne linișteam vindecându-ne rana

și setea de care sângeram

în livada cu meri...

Treceam apoi strada

și cumpăram pentru copii

jocuri de bricolaj

şi ne înstrăinam zi de zi

pregătindu-ne să urcăm la cer

fiecare în nacela lui.

 

                    *

Atâta ceață ai risipit

în vitrina unui elefant

sau în pagini de cărți nescrise,

încât sunt sigur că știi

lucrul cel mai important,

în viață la drum printre vise

nu poți ieși din hărți nicicum,

dacă te iei după soare

și dai binețe

în fiecare zi

ca într-o zi de sărbătoare...

 

LA MULŢI ANI TINEREŢE!

 

Viața nu crapă când crapă.

Să ne bucurăm de ea

încet cât mai încet,

știind sigur că ața

după ce va fi să se rupă

un mare poet

va descoperi încolțit

într-un sâmbure de nucă,

cuvintele care nu se usucă,

nemurind într-o carte

literele vieții în moarte...

Indiferent că guvernele

sapă la dracu-n praznic,

pro formă

punând de reformă

o nouă groapă...