(După o
întâmplare adevărată)
Povestea vacii cu doi stăpâni pare
neverosimilă în vremurile de azi, când proprietatea ar trebui să fie sfântă,
cum şi vaca e sfântă dacă am lua în considerație alte culturi...
Dar nici în vremurile de ieri cum
vine vorba, nu ar fi putut fi verosimilă o astfel de întâmplare. Altfel cum
s-ar mai fi proliferat la noi obiceiul ce parcă îl avem ca un dat în genă, să
ne uităm peste gard cu ochii sârmă după capra vecinului.
Capra e capră!... Dar vaca!?...
Joiana despre care vorbim făcea
parte dintr-un specimen rar de vacă furajată fericită și pentru că fusese luată
din proprietatea comună când s-a destructurat CAP-ul, pentru o anume continuitate
a ideii, au luat-o împreună doi vecini la licitația organizată la grajdurile ce
urmau a fi dărâmate.
Şi probabil că așa va rămâne
fericită în destin, până în ultima clipă când de atâta fericire i se va lua de
viață(!), şi, plictisită va cere să fie dusă la abator pentru propria-i plăcere,
să-și vadă filmul vieții cu ochii ei, retrospectiva documentară, cu toate
realizările consemnate pentru viitor în istoria recentă, necesară a bovinelor.
Îi auzise pe cei doi țărani,
stăpânii ei de pe Valea Boierească din Merișani, discutând la gard, cum le șade
bine unor vecini cumsecade, despre marea descoperire a unor oameni de știință
americani că după ce mori, creierul mortului rămâne să mai trăiască în jur de
15 minute, timp în care ți se derulează tot filmul vieții tale.
Poate că nu era sigură dacă în
mintea ei de vacă, după ce moare, creierul îi va funcționa la fel ca la om, dar
nu putea să lase răspunsul în pom! Avea o curiozitate bolnăvicioasă de animal
domestic de curte, să știe dacă în cele 15 minute magice, când se va derula
imagine cu imagine filmul, îi va produce declicul pe ultrascurte şi va afla în
sfârșit, cum şi când a dat peste ea fericirea să aibă doi stăpâni? Uitase multe,
marcată de revoluția din decembrie!...
S-a trezit așa în zăpada însângerată,
tocmai ce fătase, o vacă singură la doi stăpâni!...
Din două în două săptămâni, schimba
domiciliul, mutându-l dintr-un grajd
într-altul, de la un vecin la celălalt, all inclusive, cu castronul şi lingura
după gât şi șprițul asigurat în jgheabul de la cișmea. Fără griji, beneficiind
întotdeauna de un confort sporit cu fânețuri grase, cu aromă de rozmarin sau
alte verdețuri sofisticate(canabis, semințe de in?...), care mai de care mai
speciale, căci era o adevărată competiție între vecini.
Cei doi nu erau săraci, aveau case
mari cu panouri fotovoltaice pe acoperiș, nu-i atinsese criza şi puteau avea ca
în vremuri arhaice două vaci. Câte una pentru fiecare. Miza mare era că nu le
plăcea risipa.
Produsele derivate, laptele şi
carnea de vițel, erau tot în proprietate comună. Prin urmare împărțeau fiecare
mulsoare peste gard. Vițelul când îl tăiau, îl tăiau că nu era leopard să-l
ducă la grădina zoologică, îl porționau într-o gândire logică,
jumătate/jumătate. Pulpele din față le păstrau pentru ei, cele din spate pentru
studenți. Am uitat să spun, un vecin avea fiul, celălalt fiica, studenți în
București unde se frigea cărnica şi se bea vinul, să mulțumească toți mușteriii
de pe palierul căminului din Grozăvești...
Cam prin anul trei după trei viței,
băiatul şi fata, au hotărât să se înjuge pe același drum și au trăit fericiți până
la adânci bătrânețe...
Şi vaca?
Atenți la detalii, în acord şi cu
dorința vacii, dumnealor parentalii au sacrificat-o de Saturnalii, la nuntă...
Vestea tristă e că textul acesta tâmpit
nu l-a publicat nicio revistă. Luați-l de-aici, eu cu dragă inimă vi l-am oferit...
