1.4. DIN JURNALUL MEU CU
PRIETENI.
ADRIAN ALUI GHEORGHE.
Notă/ Reiau aici un proiect care
cuprinde în partea de proză gânduri notate în Jurnalul meu de pe blog, iar
partea de poezie este extrasă din volumul în curs de apariție la Editura
Hoffman, Fotografii mișcate. Reverențe lirice.
Cu Adrian Alui
Gheorghe într-un tur prin sălile Muzeului literaturii din București, prin
orașul Piatra Neamț sau oriunde în altă parte, nu ai cum să te plictisești.
Atins de magia locurilor natale unde înaintea lui a copilărit Creangă, tot ca
el dăruit cu har de povestitor, văr de-al doilea cu Nicolae Labiș, tobă de
carte, risipind printre informații prețioase, întâmplări hazlii cu şi despre
scriitori importanți, trăite sau doar auzite, am avut parte de câteva
după-amiezi deosebit de agreabile în viața mea.
În plus am
primit în dar întotdeauna cărțile lui de proză. Pe cele de poezie le-am căutat
singur. Astfel Laika, a luat Urma, Lunei Zadar, pe Strada cu o singură ieşire,
Zugzwang, le-am citit și le-am așezat la locul de onoare pe rând în biblioteca
mea. Încă aștept Povestea elefantului care trăia într-o nucă, dar până se
rostogolește nuca de la Piatra Neamț cu elefantul în ea mai durează, nu e gata
nici autostrada Moldovei... Că dacă ar fi trăit invers adică nuca în elefant,
elefantul de mult ar fi ajuns.
Se pare că
Dumnezeu, acolo sus la Piatra Neamț, în atelierul Lui, a desăvârșit lucrarea
îngăduind în același aluat, un om, un poet, un prozator și un prieten adevărat.
Și cum în vremi de secetă, o ploaie liniștită venită la timp, înseamnă bucurie
și belșug, l-a pus pe el Paznicul ploii.
În
instrumentarul poetului, cuvintele sunt ca niște actori. Ei/ele, pot îmbrăca
hainele împăratului sau pot merge la bal în pantofii Cenușăresei, te pot
învârti în ritmul constant al valsului, sau te pot pierde privindu-te în ochi,
în dansul senzual al seducției – salsa, la mare modă prin cluburi selecte.
Important e doar visul, mișcat de regizor, împingând aerul cu o baghetă
înaripată, ca o libelulă de argint.
*
Am dat search
pe blogul meu Pasărea ceții pentru o fotografie cu Adrian și mi-a mai apărut o
fotografie cu mine și cu el, tineri, însoțită de un text:
M-au chemat la
poliție să-mi schimb cartea de identitate şi să mi-o dea pe cea biometrică,
nouă, cu cip şi amprente digitale. Am fost oarecum fericit, văzusem pe facebook
într-o fotografie, cipul și chipul prietenului Adrian Alui Gheorghe, refuzat în
prima fază de organe, pentru că nu avea cravată.
Arăta bine
Adrian, întinerise! Probabil se schimbă şi viaţa odată ce ţi se iau amprentele
digitale, și îți recapeți tinerețea cu schimbrea buletinului. Da cărţile, alea
care le-ai scris, ţi se iau şi ele? Va trebui să-l întreb, cu ce s-a dus în
geanta lui aia mare de piele, cu poezia sau cu proza?...
Nu l-am mai
întrebat! Cum adică Ionescule tu nu ştii cu mintea ta proprie nici acum,
identitar, ce eşti, prozator sau poet? Că scriitor precis nu eşti… că nu ţi-a
cerut nimeni de la Uniune, poza. Dai satisfacţie duşmanilor? Hotărăşte
independent!
M-am gândit. O
carte identitară poate fi Gușterele în versiunea Tobârlanii(Căutați-o cât se
mai găseşte în librăriile online!), Dosarul Albaştrii, Casa Roşie, Ferma… Nu!
Casa roșie, nu! O casă la roşu și o Fermă în dezvoltare nu sunt terminată, e
timp să mai pui un etaj!...
Mai bine las
gaj Crucea de piatră la poliție şi mă duc după ea cât pot eu de târziu!...
