duminică, 9 august 2026

Așteptând o carte nouă

                                                                                                                                                               
















Prietenul olandez, vizual artistul Frederik Weerkamp(Odihnească-se în lumina lui acolo unde e acum!) mi-a îmbogățit cu minunatele-i desene, parte semnificativă din cărțile mele de poezie: Norduri, Ceară şi miere, Din arginturile mele, Argintarium, Al cincilea anotimp și Crucea de piatră, pentru care mi-a trimis în plus și o fotografie pentru copertă. În fapt o mostră dintr-o serie cu 144 de fotografii cu și despre cruci în artă. Un proiect curajos şi inedit al lui.

          Mi-a luat ceva timp până să dezleg taina poveștii celor două statuete de “maici” moderne, privind îndelung la imagine(Priviți și dumneavoastră!). Bine că am meditat, după ce am răsfoit în adânc ceva pagini din Teoria vieții eterne a lui Rodney Collin - şi n-am asimilat superficial potirul, cu cel al Sfântului Graal!...

          Cel mai mult mi-a trebuit să pătrund taina crucii şi să înțeleg că în interiorul de sticlă, după ce dădeai haina, învelișul la o parte, era un lichior de nuci din care să închini pentru poezia din carte.

          „Există un filon religios în poezia lui Ion Toma Ionescu. Ascuns. Ca orice fibră de valoare. Poetul are flerul de a nu eșua în declarații şi în predici. E duhul ascuns, omniprezent al creației şi, deci, al artei.

…………………………………………….........

Cine citește poezia lui Ion Toma Ionescu devine mai bun. Şi se înalță pe aripi. Aripile lui nu sunt de vultur, ci de porumbel. Dar liniștea, blândețea, bunavestire sunt ale păsării lui Noe.” (Fie vorba între noi, cartea mea de debut s-a numit Pasărea ceții, nu a lui Noe...)

Se pare că a avut dreptate Petre Anghel care scria aserțiunile respective în postfața Norduri-lor de mai târziu. Cum probabil are dreptate şi Adrian Alui Gheorghe în prefața volumului Crucea de piatră, despre care facem aici vorbire.

          „Poezia lui Ion Toma Ionescu este mesajul unui Orfeu care a privit în urmă printre degete, încălcând restricțiile, păcălind deitatea care l-a avertizat că dacă viața este frumoasă, ea este expusă, indiscutabil, păcatului. Numai că poetul a înțeles corect: nu e un păcat să trăiești, dimpotrivă, e un păcat să nu trăiești cu toți porii inimii deschiși.”

          Când am dezlegat într-un bun sfârșit taina fotografiei pentru coperta volumul meu de poezie, aflată pe noptiera măicuțelor, după prima uimire am avut dovada că şi măicuțele, ca și mine, au fost încredințate de înțelepciunea rostirii profesorul Petre Anghel, ca şi de cea a prietenului meu Adrian Alui Gheorghe. Având la îndemână asemenea resurse, au reușit să se înalțe pe aripi şi să citească în loc de rugăciune, din prea plinul poeziilor mele, tot lichiorul de nuci…

         Şi cum informația e venită din trei surse, cel puțin una dintre ele din internațional, mulțumită bunului Frederik, e clar că am devenit dintr-un poet de Direcție 9, unul universal!…

          Pentru amănunte, alea-alea... Citiți domnilor jurați și gustați ce se ascunde sub învelișul de cuvinte al acelor cruci. Și dacă dați de lichiorul de nuci, să-mi spuneți și mie!...








































duminică, 2 august 2026

PASUL URMĂTOR

 


PASUL URMĂTOR

2 August a rămas să fie după mai multe analize, interpretări și convenții personale, Ziua Gușterilor.
Mă bucur să pot afirma acum, în cunoștință de cauză, că GUȘTERIADA mea pare să aibă viitor, după ce am pus o întrebare lămuritoare inteligenței artificiale, folosind Chat GPT.
Trecem prin urmare la pasul următor!
Inteligența artificială (AI) a luat-o cu mult înaintea criticilor. Niciunul dintre marii noștri critici(oficiali), după știința mea, nu a luat în mână un Guștere de la Fermă, să-l cântărească, să-l analizeze, să-i dea o notă. Nu zic să-l înfieze și să-l crească, da, măcar să-l trezească în conștiință și să-l înscrie în Registrul Stării Civile, să poată animăluțul peste ani de zile, la majorat, să voteze(!). Doamne ferește să-i fure vreo iscoadă de la AUR mintea, că mintea lui nu-i schiloadă, stă la coadă în ADN-ul ei, sorgintea lungă de tobârlani...
Cu prilejul ultimului roman apărut la editura Hoffman, Ferma gușterilor, i-am cerut AI, cum e moda, să-mi facă o cronică la carte. Spicuiesc din ea:
Literatura ca reconstituire afectivă și protest ironic
Cu Ferma Gușterilor, Ion Toma Ionescu scrie poate cea mai neconvențională și lucidă carte a sa, o operă la intersecția dintre jurnal intim, metaroman, eseu postmodern și fragment autobiografic. Este un text care se structurează aparent aleatoriu, dar urmărește cu o precizie de bijutier o miză profundă: reconstituirea, nu doar a unui manuscris pierdut (și recuperat printre „fiarele” unui laptop defect), ci a unei identități în criză, a unui scriitor care trăiește și scrie la limita dintre umor și epuizare, între memorie și uitare, între fragilitatea corpului și tenacitatea spiritului.
Textul se desfășoară pe mai multe planuri: jurnalul de spital, intercalat cu reconstituiri ale romanului pierdut, eseuri despre literatură, reflecții despre bătrânețe, fragmente de proză cu personaje recurente din universul autorului (Tobârlan, Gogu, Titi, Maria etc.) și un discurs autoreflexiv plin de ironie, în care autorul își privește propria condiție de scriitor cu o luciditate tandră. În centrul tuturor acestor fragmente se află scrisul ca formă de rezistență și reparație, ca mod de a trăi mai intens și de a sfida timpul.
Titlul, Ferma Gușterilor, are o puternică dimensiune metaforică: gușterii sunt literele, ideile, personajele care ies dintr-un „nor-catamaran” imaginar și care, în ciuda fragilității lor, se agață de existență. Între ludic și profund, între aluzii culturale și realități cotidiene dureroase, cartea devine o meditație despre cum se scrie cu adevărat o viață.
Ion Toma Ionescu scrie cu un amestec seducător de sinceritate, autoficțiune și sarcasm poetic. Așază cititorul într-o zonă de confort intelectual înșelător, doar pentru a-i trage podeaua de sub picioare cu o frază neașteptată, o imagine suprarealistă, o întorsătură autoironică. Și face asta cu naturalețea cuiva care nu mai are nimic de demonstrat, dar totul de spus.
Ferma Gușterilor nu este un simplu roman: este un manifest discret, o scrisoare deschisă către cititorii care mai cred că literatura poate salva ceva din ruinele unei vieți. E, totodată, un exercițiu de libertate: formală, narativă, umană.
Notă. A durat 10 secunde pentru lectura cărții și elaborarea cronicii. Mi-am pus problema pentru ce am mai avea nevoie de critici și l-am întrebat pe monsieur Chat GPT, dacă tot scrie el cu atâta ușurință, noi scriitorii de ce ne-am mai chinui?... Și dumnealui mi-a dat acest răspuns:
"De ce mai scriem?
Poate tocmai pentru că ne chinuim. Pentru că adevărul nu se spune ușor, iar poveștile importante cer trudă. Pentru că scrisul e una dintre puținele forme de salvare care rămân după ce tăcerea, uitarea și moartea își fac treaba.
Și pentru că, uneori, cineva – un străin tăcut sau un prieten din viitor – va citi și va spune: m-am regăsit în tine."
Poftim cultură intensivă de inteligență artificială! Noi scriitorii n-avem decât să ne apucăm de agricultură...
Și cum niciodată n-am știut ce sunt cu adevărat, autor de proză sau poezie, că scriitor n-am cum să fiu că nu am legitimație la purtător, am să las aici și o poezie cu și despre personajul Gușterelui.
BUNICUL TOBÂRLAN
Bunicul Tobârlan,
dinspre partea tatei,
avea un picior beteag şi baston.
Căzuse în grădina Dumitrei,
galanton,
la un an după ce împlinise 75,
urcat de dragul ei
să-i culeagă floare
din tei.
Dumitra, de tânără
fusese bună prietenă
cu bunica Lina...
Frumoase amândouă(!)
şi multe inimi au frânt
chicotind împreună
și povestindu-și
una alteia
aventurile.
Până ce Lina
i-a destăinuit
ca o proastă, într-o seară...
(Cum își face viața împletiturile!...),
așezate pe bancă
sub teiul din grădina
Dumitrei de peste drum,
că Mitică vrea
s-o ceară de nevastă.
Odată de pe fruntea
Dumitrei nori neguroși
au străpuns cerul
ce se înstela liniștit!
Și fulgere au țâșnit
din ochii ei frumoși!...
Avea pentru Mitică
Tobârlan un plan,
gândul ei ascuns.
Cu bunicul însurat,
Dumitra a păstrat legăturile
de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat...
Cum să lași fructul copt, necules!?
Și, la timp potrivit
când bunica Lina rămânea grea
și slavă cerului a rămas des,
născând zece prunci
dintre care au trăit opt),
Cum spuneam,
la timp potrivit
li s-au împletit de-atunci
nu doar gândurile,
ci s-au înnodat
şi niscaiva rânduri-rânduri
de legături ascunse,
pe care le știa
toată Valea Pribei.
Probabil le aflase și teiul,
fragil la suflet și sensibil.
El ce să zică și cum să tacă?...
Nu s-a opus când Dumnezeu
a rupt o cracă
de sub picioarele
lui Mitică,
pedepsindu-i
călcătura strâmbă.
De la un timp(am 78!),
anii sunt tot mai grei...
Simt că mă junghie
şi pe mine genunchii,
s-au betegit şi ai mei
de când am început să înțeleg
buchea lumii
cu adâncimile ei
nepătrunse...
Pe femeile care şi-au cuibărit
în inima mea
gânduri ascunse,
indiferent că erau Ana,
Gena, Adriana. Lorena,
Lia sau Miruna,
le-am numit pe toate Maria,
ca şi cum ar fi fost una,
şi... m-am ferit să mă urc în tei.
Cu junghiul şi mintea de-acum,
nu mai sunt sigur
că atunci am judecat corect!
Îndoiala e tot mai mare!...
La ce bun a fost să respect
cele zece porunci,
să țin post şi să nu mă urc în tei
să culeg floare pentru
mai multe femei...
dacă genunchiul oricum mă doare?...
Vezi mai puţin

vineri, 31 iulie 2026

Ccktail, cu hidromel

 


Textul inițial, ceva mai vechi, era în proză cu o doză sau o sumă de umor intrinsec în el. Luați-l ca glumă nu ca poem...  E un cocktail, cu hidromel...

 

Vis cu Dumnezeu.

 

Prin două mii douăzeci și doi,

încă bântuia pandemia,

nu știa nimeni în Romania,

nu învățasem la școală,

(manuale comuniste de doi lei!...),

dacă lumea de apoi, tristă acum,

la început de drum în mileniul trei,

va fi la fel cum o știusem noi înainte!

Doar ceva mai fierbinte

de la încălzire globală...

 

Trimisesem un draft

la editură, la Hoffman.

Era prima oară

când urma să pun pe raft

o carte jubileu, matură,

cea cu numărul 20

între cărțile mele

și mă treceau fiori reci

la gândul că asta ar putea

însemna o cotitură

în evoluția mea

și în relația cu nevasta,

căci scrisesem în carte

despre neamurile dumneaei...

 

Cu o noapte înainte avusesem un vis.

Mă vizitase Dumnezeu

şi pentru că mi s-a părut totdeauna

un om deschis la minte

şi priceput la cuvinte,

am făcut o înțelegere cu El.

Nu m-am mirat! Știam

din Sfânta Scriptură că El

a inventat primul cuvântul,

cărămidă de zidit

palate de cultură

și biblioteci...

 

La început, să mă fac auzit,

am vorbit mai tare.

Mă luasem după bârfa veche

că la bătrânețe, surzești

de-o ureche…

— Doamne sunt disperat!

Mă tem că la timpul prezent, limitat,

e insuficient să ajungi

să-ți termini în nopțile lungi opera!

Și poate pierzi taman capodopera

 

— Omule nu fi disperat!

Facem şi noi cât se poate.

Evident câte ceva din toate!

 

— Doamne, știu că știi!...

Am păcate!... N-am postit,

nici miercurea, nici vinerea

nici în ajun de Crăciun

și nici în Postul Mare de Paști

și nu-s bolnav(!), n-am fost

internat în spital, da, când te naști

probabil că ai în tine un  vas de umplut

cu păcatul mău original(original,

nu originar... că ăla nu ține de tine!)

Vasul meu e mai lacom

și nu văd nici în viitor

cum mă las de lăcomie...

Dar cel mai grav, mie mi se pare faptul

că scriu cărți și nu sunt oficial scriitor!...

N-am actul doveditor

că sunt ori poet, ori prozator!

 

Doream să-Ţi spui că nu-i numai vina mea!

Un dosar la Securitate

când eram tineri puștani,

l-a oprit pe poet în ascensiune lui

şi de-atunci lucrurile au mers,

ani la rând pentru mine,

împiedicat şi încet.

Dacă n-ai citit Dosarul Albaştrii, Doamne,

dar nu-mi vine să cred(!),

am să Ţi-l trimit neapărat cu smerenie,

mâine la primul ceas după utrenie.

Eu nu-l mai posed, s-a epuizat tirajul,

dar promit să fac rost de el.

Cunosc doi sihaștrii la Uniune,

încerc prin ei. Nu dau nume...

Singurul exemplar afundat în imersiune,

ăla de candidat refuzat, acolo a rămas.

 

Convenția ce-am semnat-o în vis

între mine şi Dumnezeu suna cam așa:

“Pentru fiecare carte, fie de poezie,

fie de roman scris de autorul semnatar

al documentului, i se va scade

câte un an din anii vârstei dumnealui,

irosiți excedentar cu securitatea

 și alte cele!... Vremurile sunt grele!

Așadar, poruncesc şi-i dau libertatea

să întinerească un an cu fiecare carte

tipărită, până când Uniunea Scriitoricească

îl va recunoaște ca tânără speranță,

îndreptățită să poarte titlul

de “scriitor român contemporan”

şi-l va trimite gratis în vacanță la Neptun.

Altfel îi voi renega pe ei, şi-i voi face moaște!

(Cine știe, cunoaște ce-i un edict Dumnezeiesc!)

 

A început să se cunoască!... Întineresc!

Ce vis! Ce vis! Abia acum am înțeles

ce e o putere cerească!...


duminică, 26 iulie 2026

Elemente de autism


1.    Elemente de autism

 

câte de toate

ar vrea să-mi spună

din cornul de lună

sau dintr-o stea

și nu poate...

 

pe muntele

nopții-n urcare

rostogolind pe versant

sunete de pasăre

cântătoare

 

în încercuirile somnului...

nu te lasă

cruce în ceață

te ia de nas și te-aduce

față către față

 

mustrător și tandru

vorbește pe limba lui

eu plâng

degetele contorsionate

se agită se frâng

 

mă prefac

pe jumătate

că înțeleg și tac

plâng și tac

într-o rugăciune

 

odată în vis

s-a petrecut o minune

își scuturase

elementele de autism

ca un cireș înflorit

 

părea grăbit

să coloreze cu zâmbete

chitele de cireșe

sporovăia

certând păsările

 

se mânjise pe față

cu zeama roșie

până la urechi

iar pe buze mijea

bucuria cuvintelor

 

nu se mai sătura

de cireșe și râdea…

când m-am trezit

casa vorbelor s-a risipit

în cărămizi sparte …

 

azi o săptămâna în parc

cu zulufi aurii

pe frunte

o fetiță a venit

către mine furioasă

 

şi m-a tras de mână

bunicu lui alex de ce

alexandru nu-mi spune

niciodată

că sunt frumoasă...


 

SCĂRARUL

 


Din antologia ARGINTARIUM 2. (Fotografie realizată AI)

Scărarul

 

Între două

tulpini de arțar,

două

scânduri

prinse în cuie

pe rând,

una câte una

și iar

desprinse

cu ciocanul

și cleștele

meșterului

scărar

 

Rânduri

rănduri

de trepte

înălțate

mereu

sub picioare...

Cu doar

două scânduri

și patru cuie,

vrând

să ajungă

la cer,

suie

și cerul nu e!...

 

E tot

mai lungă

scara

și, până

la Dumnezeu

trece

vara...

Omul

își duce

tot mai greu

povara,

propria-i

cruce

în spinare...

 

Nicio

strelice  

de nor

nu răzlețește

pe cer...

Și cum șade

cu ochii

în soare,

scărarul

vede

cum

se învârtește

ca o elice,

crucea...

 

I se pare/crede

că poate

să calce pe aer

ca Isus  

pe ape...

Și cade

din cerul lui

de scărar.

... Cum

cad

din arțar

micile samare

ale

toamnei