In fiecare an în preajma lunii
decembrie facebookul îmi scoate la lumină un text care ar putea semăna prin
ritmul lui interior cu un poem de rezonanță profundă. De fapt sunt câteva rânduri,
un fragment de text trist, rupt din începutul cărți mele Dosarul albaștrii și așezat
sub formă de vers. L-am scris atunci ca pe un acatist către Dumnezeu cu speranța
schimbării în minte.
Îl recitesc tot mai bătrân an de an
și constat răsfoind paginile actualizate că în jur imaginile s-au mai schimbat,
dar acele cuvintele rămân nemișcate ca un blestem.
Suveica
Întotdeauna lucrurile sunt, nu par, amestecate!
Rar conjuncția astrelor și oamenii, permit
apelor care se varsă în albia mare a Vieții,
să rămână limpezi și riguros individualizate,
astfel ca țesătura întregului să ofere un covor
viu și dinamic integrând sufletul unui popor.
Se pare că noi am pierdut demult culorile
fericirii! Nici nu știm dacă le-am cunoscut
vreodată, dar e mai grav că s-a rupt urzeala
și suveica nu mai trece însoțită strâns
de ritmul vătalelor să unească firele.
Şi în loc să se adune într-un covor tricolor,
apele învolburate negre și sinilii,
curg la vale răsucindu-se în ochiuri viclene
și noduri. Ștrangulate de târșiuri şi răgălii
puse de-a curmezișul sub poduri apele ies din matcă.
De parcă nu mai știm suveica ce hram poartă...
Într-o amestecătură de preoți, militari
şi jandarmi ne scoatem moaștele
din biserici şi le plimbăm în barcă
prin spatele blocurilor pe centură
pentru sfințirea locurilor învrăjbite de ură
