Pare că poeții şi-au găsit Direcția bună!... Nu se mai plâng de ger, de caniculă,
de trafic nesfârșit şi nici serafic în lecția vieții nu se mai plâng de efemer...
Contează că se
strâng împreună în gând(nu toți odată, pe rând), la cenaclul din cer.
Și aici constată(ce soartă ridiculă și sumbră!), că de atâta soare nu mai au
umbră!
Au trecut multe nopţi şi zile, au
trecut șase şi vor mai trece zeci de ani peste sărbătoarea zilei de 13 iulie
2019. Rar se întâmplă ca realitatea să întreacă frumusețea unui vis şi să se
demonstreze astfel că fantezia visătorului are şi ea limite. Ce s-a întâmplat
la Wimbledon, ce a reușit cu adevărat Simona Halep nu doar victoria în sine,
pare că în anumite momente a rescris atunci dimensiunile perfecțiunii.
Alura sportivei noastre, agilitatea
şi eleganța formidabilă a mișcărilor, decența, modul ei firesc de a se
comporta, uimită ea însăși de performanța realizată, cu respect pentru
partenera de competiție, monstrul sacru al istoriei tenisului, Serena Williams.
Era nevoie de victorie ca să se
demonstreze că nu forța brută trebuie să primeze între oameni!
Cu modestie, dar şi bucurie sinceră
că i se deschid larg, meritat, porțile grele ale gloriei, Simona a descoperit
cu emoție şi uimire nedisimulată, imediat după finală, numele său înscris în șirul
lung nemuritor al campionilor din templul Wimbledonului, şi, s-a înclinat
rezonabil dar cu demnitate în fața rangurilor regalității britanice care au
onorat cu prezența o frumoasă tradiție.
Toate acestea la un loc au plăcut
fără exagerare întregii planete, aducând în prim plan tricolorul şi numele
României.
Dacă ar fi să rezum la capătul
acelei zile de neuitat într-o singură frază desfășurarea finalei, aș spune că
am avut privilegiul să fim martorii, să vedem ca într-un miracol, cum un vulcan
clocotind se stinge, realizând că dincolo de fileu înflorește în iarbă regina
nopții.
Fata asta născută la Constanța din spuma mării ne-a reînvățat să ne bucurăm.
Mulțumim
Simona Halep! N-avem cum să uităm!
.jpg)
Lui Marin Ioniță
Când am lansat prima mea carte,
Pasărea ceții, la librăria Mihai Eminescu, a rostit şi pentru mine vorbe. Așeza
cărămizile înălțând împrejur zidul casei. Ajuns la ferestre m-a invitat să
privesc dinlăuntrul casei şi s-o visez împlinit. N-am ajuns să-i pun acoperișul.
Alții, nenumărați şi-au terminat de mult casele. Un oraș întreg așezat pe
dealuri. A mea încă e în construcție…
Pe cărările încâlcite
ale tăcerilor
în pădurea Trivălii,
cu crosna de semne
chitite în spate,
în plin sezon
de păcate
ale plăcerilor
cobora patriarhul,
călător spre izvorul
unde încă ardea focul...
Singur, prudent,
sprijinit evident
în baston.
Atent la locul
unde punea piciorul,
să nu strivească
vreun melc codobelc
ce se ascunde
în umbra ierbii,
să nu pângărească
urmele unde
călcaseră cerbii,
ecluzele
ce strângeau
stropii de rouă
de se grijeau
buburuzele
înainte să-și ia zborul.
Încă iubea la greu
buburuzele
domnul profesor,
patriarhul literelor
cum îi ziceam eu.
Cu mâna lui ca un
vreasc de lumină
blândă, punea ghiocul
în palmele fetelor
şi din duh le insufla
norocul, până ce
buburuzele
prindeau curaj
să-şi deschidă aripile
în văzduh…
Ieri Patriarhul, cu bastonul
în mână, a făcut turul de onoare al orașului. A bătut trotuarul, salutând în
stânga şi-n dreapta cu pălăria lui albă ridicată deasupra capului, șirul de
domnițe mijind la porți. Cu domnii ar mai avea ceva de sfădit! S-ar mai
încumeta la o trântă!...
