SEPTEMBRIE TRIST
Am un
septembrie trist. Nu ies din casă, fortuit. Poate că ar trebui obligatoriu să
ies, dar durerea unui genunchi mă împiedică să pun piciorul în pământ și să cobor
din cerul meu comod de la patru. Închis în mine, veșnic nemulțumit, nu de cei
din jur cât mai ales de îndoieli mele care cu atât mai puțin acum, m-ar putea
scoate șchiop din însingurările mele.
Am devenit
ursuz nu că aș fi fost de felul meu cine știe ce sociabil. Aștept să mă sune
prietenii, eu de ce nu îi sun(!), oare mai am prieteni(?), devin confuz mă
încearcă gândul... Am scris o carte cu prieteni, FOTOGRAFII MIȘCATE REVERENȚE
LIRICE, își așteaptă rândul la editura Hoffman. E o carte de poezie, înțeleg de
ce întârzie, drumurile poeziei aproape toate nu sunt asfaltate. Aș fi vrut să
mă întâlnesc cu Adrian vineri la FIPB în grădina MNLR, nu s-a putut! Și atunci mi-am
amintit că tot în septembrie, pe 2, a fost și ziua lui ICĂ prietenul meu,
urmată pe 3 de ziua lui Nae, celălalt prieten albastru. Cu Nae era mai simplu
de rezolvat. Chiar am sunat și nu mi-a răspuns. Poate că și-a schimbat numărul!
Am încercat și la soră-sa, Elena, nici ea n-a răspuns... Cu Ică ar fi fost mai
greu!...
Cum poți face
să ștergi uitarea(!), cumva, măcar, să întârzii apariția pe frunze a ruginii...
Postez aici un fragment din
recentul roman Ferma gușterilor(2025) apărut la Editura Hoffman. Cel mai recent,
până la apariția Fotografiilor...
*
Maurul
Dimineața
către ora zece l-am sunat pe Ică. Nu știu ce m-a împins, dar trebuia să discut
cu cineva ca să mă limpezesc. Ieșisem din spital şi parcă se epuizase acolo
toată scrierea creativă de care eram în stare. Romanul(Ferma Gușterilor)
avansase destul de mult, dar intrasem într-un blocaj care mi se părea că se
prelungește foarte tare. Nu vedeam cu niciun chip finalul. Mă deranja barba, o
lăsasem să crească până îmi terminam romanul şi pe deasupra trebuie să mă
întâlnesc azi cu Maria să-i duc fotografiile de la Viena şi îi promisesem că mă
rad(nu-i plăcea barba mea(!)) indiferent că voi termina sau nu cartea.
Miza era mare
şi de câte ori mă aflam într-un impas, la el sau la Nae apelam pentru o idee
salvatoare care de cele mai mute ori, venea. Numai că Nae își pierduse vederea
dintr-o operație nefăcută la timp şi nu apucase să citească ultimele capitole.
Bine măcar că reușise pentru liniștea lui să scrie cinci cărți.
La capătul
celălalt al firului nu răspunde nimeni. Soneria telefonului sună în gol,
nefiresc de lung; o dată, de două ori. Număram apelurile şi ecoul l-am simțit
în inimă cum se strânge ca un pumn într-o străfulgerare de gând tulbure la
nivelul sinapselor şi acestea îl resping... Într-o logică a întâmplării putea
fi orice. În ultima săptămână cât am stat internat, îl sunasem în fiecare zi.
Precis se întâmplase ceva. Mai scăpase telefonul în vasul de la toaletă şi două
zile jumătate i-au trebuit bateriei să se usuce. Altădată, mai înainte prin
2010, vara, venisem din București. Definitivam Dosarul albaștrii atunci şi
căutam liniște.
Și-a uitat
telefonul când să plătească în complexul de unde se aproviziona cu alimente, pe
Craiovei lângă fostul cinematograf Dacia, dar blonda de la casa de marcat îl
știa. Omul care își lăsa câinele la ușă când intra în magazin şi câinele își
aștepta cuminte stăpânul să se întoarcă.
A recuperat
Nokia de la casieriță în ziua următoare, când şi-a refăcut traseul în minte şi
spera să găsească obiectul acolo. L-a găsit, oferindu-i casieriței drept
recunoștință un trandafir, pentru zâmbetul ei nu pentru telefon... Apoi au
traversat strada, amândoi în aceeași lesă. Maurul s-a așezat pe o bancă şi Ela
întinsă la picioarele lui în părculețul din fața blocului meu, așteptându-mă să
cobor.
Așa ne-am
petrecut în discuții îndelungi, zilnic, câteva luni bune în vara aceea,
citindu-i fragmente din manuscris, în paralel cu notele informative din dosarul
de la CNSAS şi încercând să punem ordine în memoria fricilor care ne
despărțiseră, zidind între noi patruzeci de ani.
Cum au trecut
acei ani de singurătate autoimpusă, în care ni se părea că securitatea era cu
ochii pe noi tot timpul?... Să nu cumva să reluăm legăturile vechiului grup(!).
L-am regăsit
şi pe Nae, şi pe Gicu, şi pe Geo în vara aceea, şi dialogul între personaje a
prins consistență în bula noastră din părculețul dintre blocuri. Ulterior i-am
re-inclus şi pe ceilalți, pe rând… Memoria mea era afectată probabil de la
tratamentul cu xanax recomandat de doctorița Eremia, șefa Laboratorului de
Sănătate Mintală. (O lună întreagă n-am lipit geană pe geană după nopțile
petrecute la securitate şi după procesul de demascare publică de la Casa
Elevilor şi Studenților. Îi vedeam pe securiști urmărindu-ne peste tot,
rămăsesem cu sechele. După zeci de ani când am scris Dosarul Albaștri, aveam
nevoie de sprijin, să pot discerne între realitățile trăite de noi şi
fabulațiile dosarului primit de la arhive.)
34
Maurul nu se
simțise prea bine în ultima vreme. Vorbeam aproape zilnic la telefon, mai ales
după ce îi murise câinele. Nu mai era obligat să iasă afară, nici nu se mai
putea de când cu covidul şi chinul de a coborî şi urca scările înapoi. Nu-şi
mai găsea justificare efortul. Ela a murit de bătrânețe. Lacrimile din ochii ei
mari şi blânzi, se mutaseră temporar în ochii lui, simțeam asta în tremurul
vocii.
Ultima dată,
era târziu, mă întindeam grijuliu în patul acela de spital care scotea un
zgomot infernal de la protecția de plastic a saltelei. Atingând fără să vreau
touchscreen-ul, am sunat pe numărul lui şi am închis cât am putut de repede.
M-a sunat înapoi şi deschizând telefonul, am auzit un Alo stins, nelămurit de
ora nepotrivită. Mi-a răspuns şi eu n-am zis nimic, am închis. Nu era prima
oară când telefonul meu îmi făcea figuri şi rătăcea pe potecile sale
bătătorite, urmându-mi gândurile. De obicei schimbam câteva cuvinte explicând
conjunctura şi speculam momentul intrând în dezbaterile noastre lungi. Îl
puneam la curent cu ce mai scrisesem şi îl simțeam mustăcind mulțumit… Totuși
acum era dincolo de miezul nopții şi glasul întors de departe parcă nu mai era
al lui!
M-a frapat la
el când în Dosarul Albaștrii a trebuit să descriu momentul acela, scena
regizată de securiști a „demascării noastre publice” ca „dușmani ai poporului”.
Când ni s-au pus în cârcă fapte neadevărate, inventate de ei, într-un scenariu
prost fără nicio noimă. Maurul fusese obligat atunci să citească un text scris
de ei în care recunoștea că au fost unele greșeli de tinerețe din partea
noastră…
A crezut că îl
vor lăsa astfel să-şi termine facultatea, i-au promis! Era student la regie
teatru, coleg de grupă cu Alexa Visarion. Nu l-au lăsat!... Era periculos de
deștept pentru o scenă cu vizibilitate atât de mare. Cu siguranță ar fi ajuns
un regizor bun. Dacă mi-ar fi cerut atunci în parc să schimb textul, să trec
peste momentul acela teribil care l-a marcat şi pe el şi pe noi, sunt sigur că
aș fi rescris pasajul, dar nu mi-a cerut să modific nici un cuvânt!...
Telefonul lui Ică nu se mai afla
în rețea.
37
Maurul s-a
stins! Am aflat la două luni după convorbirea eșuată. L-am bătut la cap pe Nae
aproape zilnic, să meargă să-l caute. Unde să-l caute? Nu-i mai răspunsese nici
lui la telefon, brusc. Și mai era şi covidul, problemele lui de vedere, cum să
meargă, trebuia să fie însoțit... A aflat până la urmă că îl luase pe Ică una
din fetele lui(avea două, cea care e antrenoare la judo) la ea acasă, bolnav.
Ieri, în zi de
Crăciun, sora lui Nae a primit răspuns la un SMS pe telefon de la cealaltă fată
a maurului stabilită în Germania. De două luni avusese premiera, fără
spectatori din cauza covidului, printre stele, cu mari actori...
Și noi
albaștrii, prietenii săi, l-am lăsat singur, fără a-l putea aplauda şi rechema
la rampă!
De-aș fi aflat
la timp l-aș fi anunțat pe tatăl meu Toma, să meargă el cu toate neamurile
aflate pe Insula din cer a Tobârlanilor să vadă spectacolul. Sau măcar pe Titi
şi Victoria, socrii mei, personaje în altă carte a mea, Casa Roșie, că-l știau
pe Ică şi ei de la nunta mea cu Oana, când l-am avut frate de ginere.
