Se afișează postările cu eticheta SuperBlog 2014. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta SuperBlog 2014. Afișați toate postările

sâmbătă, 11 octombrie 2014

Peceţile lui Zamolxe

          La început a fost legenda.(…)  Nu e bine! De la capǎt cu literǎ mare:
          Înaintea legendei, au fost Dacii. “Rasa lor era nobilǎ. Ei erau urmașii atlanţilor, cei care au fost pe Terra la începutul facerii. Pe pǎmântul lor s-a nǎscut lumea.”
          Pǎmântul dacilor era mult mai mare decât se știe azi. Parte din el s-a scufundat. Asta se leagǎ cumva de Atlantida. Continentul acela s-a scufundat.Totul se leagǎ în legendǎ. Se zice cǎ Zamolxe ar fi fost conducǎtorul dacilor liberi. Unii îl fac zeu, dar el era doar un om cu sânge nobil și pur, pǎstrǎtor al Codului Legilor undeva pe pǎmântul Sarmisegetuzei Regia. (Regia nu Regio ca în reclama de la televizor pe bani europeni a lui Rebengiuc.).
          Codul Legilor se pǎstra într-un loc sfânt numit Kogaionan aflat undeva în Bucegi, nu departe de Sfinx. Nu e voie sǎ se știe cu exactitate pentru cǎ acolo e un important centru energetic. Codul Legilor era o carte mare din metal unde erau insemnate legile universului. Toate întrebǎrile își gǎseau aici rǎspunsul. Fiind un iniţiat, Zamolxe pǎstra acel cod. Mai erau iniţiaţi, dar puţini reușiserǎ sǎ atingǎ nivelul patru, ultimul.
          Locul unde tinerii daci, bǎieţi și fete învǎţau, se afla tot în Kogaionan. În treapta întâi învǎţai ce e moartea. Vorbesc simplist și schematic, oricum datele le-am gǎsit de-a gata la Aryana Havah. Ca sǎ intri în treapta a doua se dǎdeau niște teste. (Nici o noutate în învǎţǎmântul românesc, chestia cu treptele!)  În treapta a doua învǎţai sǎ-ţi înţelegi viaţa interioarǎ. Treapta a treia, numai pentru iniţiaţi, te apropia cumva de Dumnezeu. În treapta a patra ajungeau puţini și trebuia sǎ te strǎduiești toatǎ viaţa, devenind ca și El, dar la alt nivel, creator. Au atins aceastǎ treaptǎ și douǎ femei. Una dintre ele fiind sora lui Zamolxe.
          Nici mǎcar nu știam cǎ Zamolxe a avut o sorǎ, pânǎ nu m-am documentat ca sǎ scrie proba a treia din SuperBlog.
          Cei trecuţi de a treia treaptǎ primeau Peceţile lui Zamolxe. Peceţile fiind trei simboluri energetice, trei semne marcate pe frunte și la încheieturile braţelor. Semnele le vedeau doar iniţiaţii, astfel se recunoșteau între ei.
          Fizic (sau tehnic mǎ rog), exista o pecete de aur ca o matriţǎ care se aplica pe locurile stabilite și un praf care nu se cunoaște ce însușiri avea. Cei ce le primeau trebuiau sǎ le ţinǎ 33 de zile. Unii spun cǎ matriţele erau purificate în foc. În timpul ǎsta, în singurǎtate, meditau. Peceţile erau scoase dupǎ perioadǎ, printr-un ritual. În locul lor rǎmânând semnele energetice, pe frunte și pe braţe, ca trei sori. Desenul reprezenta un cerc luminos sub forma unui șarpe cu cap de lup.
          În timp s-au amestecat neamurile omenești. Linia dacilor s-a dorit sǎ fie întreruptǎ brusc. Unii spun cǎ omenirea a evoluat, alţii susţin cǎ ne învârtim într-un cerc prǎbușindu-ne, și de jos iarǎși ne regenerǎm. Civilizaţiile s-au urmat, dar ceva din magia peceţile lui Zamolxe a rǎmas pânǎ azi.
          Un rege își pune pecetea pe documentele ce-i exprimǎ hotărârile. E semnul puterii lui. Un sigiliu de cearǎ pe un testament, împiedicǎ deschiderea acestuia mai devreme. E simbolul unei taine, sau a unei apartenenţe legitime. Simbolul se prelungește azi în diferite și multiple utilizǎri și nuanţe.

          Uitaţi-vǎ în jurul vostru, nu se mai poate trǎi fǎrǎ ștampilǎ. Viaţa a decis cǎ e singura cale oficialǎ care dǎ formǎ finalǎ și greutate unei apostile. Nu ne mai descurcǎm fǎrǎ ea, în lumea emergentǎ în care credem cǎ descoperim o nouǎ calitate, impresia poate fi imprevizibilǎ și spontanǎ, dacǎ nu e certificatǎ, poate fi fǎrǎ conţinut. E nevoie sǎ citim pe un produs “Validat” sau “Expirat” ca sǎ nu irosim timpul atât de preţios și scurt.
            Când intri la medic, bolnav cu cardul de sǎnǎtate în buzunar, tremurând de fricǎ, sub toate durerile lumii, el te privește îndelung, profesional și îti pune scurt parafa pe bucǎţica albǎ de hârtie. “Sǎnǎtos! Te mai vǎd peste 10 ani!” Și ţie, citind, îţi vine sǎ zburzi de fericire.
            În jungla tehnologicǎ în expansiune, e nevoie de o marcǎ și sunt atâtea domenii!
          Mǎ uit la COLOP firma funcţioneazǎ în România de 15 ani și e deja un lider de piaţǎ în domeniul ștampilelor. Nu a stat pe loc îmbunǎtǎţind creativ nu numai design-ul cât și aducând numeroase îmbunǎtǎţiri și inovaţii tehnice. Principalul atu îl reprezintǎ fereastra XXL Anul acesta, Colop lansează Printer G7, noua generaţie de ştampile dreptunghiulare, ce deschide oportunitatea personalizării fără limite a ştampilei, aceasta ajustându-se astfel nevoilor consumatorilor şi transformându-se, prin intermediul creaţiilor lor, într-un obiect familiar şi de nelipsit oriunde s-ar afla. (Uff, ce lung!)
          Câteodatǎ, rǎtǎcit în mijlocul oamenilor, simt nevoia unui cip implantat pe frunte, care sǎ recunoascǎ și sǎ mǎ avertizeze nevǎzut când sunt aproape de un plagiator, sau de un terorist, sau de un spion sub acoperire, un semnal luminos interior, care sǎ mǎ avertizeze de pericol. Sau într-o galerie de artǎ sǎ vǎd dintr-o aruncǎturǎ de ochi marcat vizibil, capodopera
          Eu sunt scriitor. Am deja șase cǎrţi, dar nu sunt membru al Uniunii Scriitorilor. Nu și-a pus nimeni ștampila pe legitimaţia mea. Poate cǎ nu mai au, sau poate  sunt prea vechi și s-a terminat tușul. Domnilor juraţi de la Colop, cât costǎ douǎ ștampile Printer G7? Aș vrea desenul, sǎ reprezinte un Guștere. Pe una sǎ scrie SCRIITOR iar pe cealaltǎ RESPINS.
          Una dintre ele o dau cadou celor de la Uniune, iar pe cealaltǎ o pǎstrez. O ţin în permanenţǎ la mine. Când o fi la soroc, în faţa lui Dumnezeu cu sufletul deschis, am sǎ-i dau ștampila. El în marea lui mǎrinimie, cu degetul arǎtǎtor va apǎsa ușor resortul și ţǎcǎnitul acela plǎcut pe pielea de pe mâna stângǎ, în locul unde ţineam altǎdatǎ ceasul, va sta scris RESPINS.

          – Tu fiule mai ai de trǎit, te întorci de unde ai venit!
Participa la Concursul SuperBlog 2014

miercuri, 8 octombrie 2014

Go Fun Yourself

          Încǎ nu-mi revin. Nu sunt un bǎiat de bani gata obișnuit cu daruri costisitoare. Totuși, pǎrinţii mi-au creat o oarecare independenţǎ (am fǎcut liceul pe o bicicletǎ de curse, ORBEA ONIX dacǎ mi-e permis, dacǎ nu rog juriul sǎ șteargǎ marca ), cu bani de buzunar întotdeauna, pentru o cafea, un suc și o pǎjiturǎ cu o prietenǎ la cofetǎrie. La cofetǎrie, nu la bar! Nu-mi place fumul de ţigarǎ și nici prietenǎ nu mi-am fǎcut deocamdatǎ. Cu colegele am mai intrat, destul de rar, în ultimul an de liceu când mi-am petrecut mai mult timpul în biblioteca tatǎlui meu. Pe tata îl știu dintotdeauna ambasador. Am petrecut împreunǎ mai mult vacanţele mele și concediile lui. În ţarǎ, sau la postul unde funcţiona. Grecia și Japonia au fost ţǎrile care m-au impresionat cel mai tare, de când am început sǎ înţeleg lucrurile.
          În biblioteca lui – pe lângǎ tratatele și cǎrţile religioase, Biblia, Coranul și o mulţime de Cazanii și Evanghelii în toate limbile pǎmântului, cu coperţi îmbrǎcate în piele și titlurile scrise cu litere aurite – gǎseai orice. De partea cu literaturǎ contemporanǎ se ocupase mama. Mama e scriitoare și a preferat sǎ stea cu noi copiii în ţarǎ sǎ ne facem școlile. Mai am o sorǎ, pe Maria, mai micǎ decât mine. A contat cred și faptul cǎ titlul de doamnǎ ambasador, cu obligaţiile implicite de protocol, sǎ nu-i ocupe timpul și sǎ-i erodeze meseria de scriitoare.
          Banii de buzunar mi-au permis sǎ-mi satisfac multe idei trǎsnite, achiziţionând telefoane mobile, sau alte nimicuri. Acum, cǎnd scriu pentru proba a doua a concursului SuperBlog, nu știu de ce mi-au venit în minte cele douǎ buchete mari de trandafiri albi cumpǎrate în vara asta.
          – Te însori cavalerule? M-a întrebat miratǎ florǎreasa. Nu pun la socotealǎ orhideele pentru mama. Acelea erau sponsorizate separat de tata.
          Amândouǎ buchetele, bag de seamǎ acum, le-am oferit Laurei. Unul dupǎ ultima probǎ la BAC. Atunci am așteptat-o în poarta liceului și ea, uimitǎ, m-a sǎrutat zǎmbind, strângându-mǎ ușor în braţe și întârziind acolo câteva clipe. Luase ultimul 10, la fel ca mine. Tot liceul ne-am împǎrţit premiile cu aceeași medie și, firesc era, sǎ terminǎm la fel.
          Al doilea buchet i l-am oferit dupǎ admiterea la facultate. Am așteptat-o la gura metroului la Universitate și apoi am coborât în jos cǎtre Cișmigiu. Eu locuiesc vis a vis de Casa Armatei într-un bloc din cele vechi refǎcute, cu apartamente boierești, confortabile, saloane imense cu candelabru, șemineu și sobe de teracotǎ monumentale. Am zǎrit-o pe sora mea Maria și pe mama înconjurate de câteva geamantane, fǎcându-ne cu mâna. Maria ţopǎia în jurul unui autoturism nou. Era un Aygo roșu. L-am identificat dupǎ X-ul lǎbǎrţat pe care inspiratul designer îl subliniase cu toate elementele, vǎzut din faţa autoturismului.
          Surpriza nu era totalǎ. Știam cǎ tata comandase de ziua mea în varǎ, când împlinisem 18 ani, la reprezentanţa Toyota, un automobil de oraș, farǎ însǎ a-mi dezvǎlui marca. Cǎutând în oferte, alesesem în mintea mea un Aygo. Cu el mi-aș fi dorit sǎ schimb ca student, bicicleta de curse. Eram pregǎtit. Luasem carnetul de conducere și aveam ceva practicǎ pe automobilul mamei, cu ea alǎturi.
          Mama și Maria aveau bilete de avion la ora 19. La semafor nu se mai sfârșea culoarea roșie. Am traversat luând-o de mânǎ pe Laura. I-am prezentat-o mamei, cu Maria se cunoștea. Mama mi-a fǎcut discret cu ochiul cǎ îi place, și mi-a întins cheile de la Aygo.
          – Ţine-le! S-o stǎpânești sǎnǎtos, e a ta! Va trebui sǎ faci primul drum acum cu noi la aeroport. Suntem deja în întârziere. Laura voia sǎ-și ia la revedere și sǎ plece, dar mama i-a zis simplu:
          – Te rog sǎ mergi cu noi la aeroport, nu lǎsa singur SuperDan-ul ǎsta vitezoman la întoarcere, cǎ apasa prea tare pe acceleraţie și înca nu cunoaște mașina. Tonalitatea sigurǎ pe sine din vocea mamei, n-a lǎsat loc de îngǎduinţǎ. Laura și-a deschis telefonul și a sunat acasǎ.
          – Mamǎ, te rog sǎ nu mǎ așteptaţi cu masa, nu știu cât o sǎ întârzii. Sǎrbǎtorim cu colegii, vom merge undeva. O sǎ revin cu un apel mai târziu. Se înroșise pânǎ-n vârful urechilor. Mama îi fǎcu și ei ștrengǎrește cu ochiul și puse glumind diagnosticul situaţiei:
          – Numai mamǎ sǎ nu fii! Am aranjat întâi bagajele. Înainte de a deschide portbagajul, am privit cu un ochi critic de proprietar. Luneta şi partea inferioară a barei de protecţie, rupeau liniile solide ale caroseriei, ce formau litera X. Portbagajul, nu prea mare, primi pânǎ la urmǎ toate geamantanele. Firesc, e doar un automobil de oraș! La ce-mi trebuie mai mult spaţiu!
          Apoi ne-am urcat în Aygo. Șoferii, eu și mama, în faţǎ. Ne-am așezat comod. Laura și Maria s-au înghesuit în spate. Norocul lor cǎ amândouǎ aveau o siluietǎ adecvatǎ, dar geamurile laterale ofereau o vizibilitate destul de micǎ. În interior, consola centrală, în formǎ trapezoidalǎ, dezvǎluia tema generală a designului, punctatǎ prin elemente precum aeratoarele, panourile uşilor şi schimbătorul de viteze. Vedeam deja o mulţime de posibilitǎţi pentru personalizarea interiorului. Puate și în exterior, va trebui sǎ caut ceva stickere… Specificaţia  X-wave, cea pe care o primisem cadou, oferea scaune cu tetiere integrate şi tapiţerie în combinaţie de piele şi material textil. Bordul însă era din materiale plastice tari la atingere.
          Concentratǎ, mama începu sǎ turuie prezentându-mi bordul și interiorul cu toate surprizele lui plǎcute.
          – Modelul ǎsta, cel mai de top din serie, beneficiază de sistemul multimedia x-touch, cu ecran tactil, are geamuri electrice faţă, oglinzi electrice şi încălzite, cameră video pentru mersul înapoi, sistem de navigaţie, aer condiţionat manual, controale audio pe volan, indicator pentru schimbarea optimă a treptelor de viteză, computer de bord, acoperiş panoramic cu deschidere electrică, 6 airbaguri, etc. Se opri sǎ respire și continuǎ:
            – Sistemul funcţionează bine, dar amplasarea butoanelor în partea dreapta, mie mi s-a pǎrut ușor peste mânǎ. Sistemul de navigaţia are şi harta completă a României, dar configuraţia rutelor se pare cǎ ar mai trebui optimizatǎ. Meritǎ de apreciat intenţiile bune ale Toyotei, ai remarcat interfaţa în limba română. Ce e drept o remarcasem.
          – Habar n-ai tu! Cât ai fost în examen, mama n-a avut nici o emoţie! A stat toatǎ dimineaţa sǎ descopere ce era de descoperit în mașinǎ. Am fǎcut singurǎ bagajul și aproape sigur cǎ am uitat sǎ pun ceva. Aruncǎ din spate Maria.
          – În general pot sǎ spun cǎ sunt mulţumitǎ, se putea și mai bine! Când am fost s-o ridic, dupǎ ce m-au chemat de la firmǎ, i-am stabilit și consumul. E cel scris în cartea tehnicǎ între 4-5l.
          – Mamǎ ǎștia sunt japonezi!
          – Ai și tu dreptate!... Dar, acolo la ei, cu circulaţia lor! Aici în București, calculele pot fi încurcate de reţetele suspendate ale doctorului Oprescu.
          – Reţele mamǎ, reţele! Șosele suspendate.
          – Știu ce spun. Eu vorbesc de reţete. Nu ne îndeamnǎ el sǎ mai stǎm și pe-acasǎ! Sǎ folosim metroul cǎ nu ne-am nǎscut toţi în mașini, dacǎ e obligatoriu sǎ ne deplasǎm!...
          – Și cine i-a suspendat mama reţetele? Am aruncat eu râzând vorbele pe care le aștepta.
          – Eu le-am suspendat! Sub pǎmânt de bunǎ voie?... Poate doar când mǎ veţi duce în cavou! Avea mama o rǎfuialǎ cu doctorul. În tinereţe, o vreme o curtase.
          Am pornit motorul. oglinzile laterale generos dimensionate şi camera video pentru mersul înapoi, ce afişa imaginile pe ecranul mare al sistemului infotainment, m-au ajutat sǎ întorc și sǎ intru în trafic cu lejeritate maximǎ. La dimensiunile Aygo m-am strecurat în trafic fǎrǎ nici  o problemǎ fǎcând depǎșiri și trecând de pe o bandǎ pe alta fǎrǎ ca mama sǎ-mi facǎ vreo observaţie
          Le-am condus pe cele douǎ pânǎ la poarta de îmbarcare și la insistenţele mamei ne-am întors,  sǎ nu se facǎ noapte. Laura de data asta s-a așezat lângǎ mine în faţǎ. Parcǎ nu vǎzusem pânǎ atunci cât era de frumoasǎ!
          – Dacǎ te mai uiţi la mine, cobor. Am un gând, nu ţi-l spun, dar în primul rand vreau sǎ ajung întreagǎ la Universitate. Am aprins luminile de zi cu tehnologie LED și atent la traffic, am dat drumul la muzicǎ. Apǎsând pedala de acceleraţie am schimbat treptele de viteza la turaţie mai joasǎ. Am observat cǎ se conduce mai liniștit.
          În dreptul Casei armatei, ea locuia mai jos la Podul Izvor, Laura s-a aplecat înspre mine și mi-a șoptit.

          – Oprește aici! Vreau sǎ vǎd biblioteca tatǎlui tǎu. Și Aygo auzind a înţepenit. 
          Go Fun Yourself! Și Laura și Aigo împreunǎ…

Etapa II-a Superblog 2014

sâmbătă, 4 octombrie 2014

Pulpǎ de cǎprioarǎ în sos de vin

          Cǎluţul cabrat de pe botul bolidului roșu, strâns între douǎ tiruri, nechezǎ supǎrat scuturându-și coama furioasǎ la adresa guvernului. Citise master planul general de la transporturi și realizase cǎ visul autostrǎzii Sibiu - Pitești pe Valea Oltului se spulberase. SuperDan, adicǎ eu la volan, încǎ nu ajunsesem la faza înjurǎturilor. La orizont se profila o noapte frumoasǎ și nu avea niciun sens sǎ-i stric farmecul. Ce era sǎ fac? Discutam cu cǎluţul cabrat, prinși între douǎ tiruri de marfǎ, incitându-l sǎ ia atitudine.
          De fapt la Viena pierdusem timp preţios, când sǎ trec Dunǎrea ca sǎ ajung la Donauturn. Un carambol, oprise mai mult de o orǎ circulaţia. Tocmai atunci niște protestatari verzi se gǎsiserǎ sǎ ocupe toate birjele din faţa Palatului  Schönbrunn, cele din Piata Herbert-von-Karajan vis-a-vis de Opera și tot ce mai gǎsiserǎ pe bulevardul Rings, îndreptându-le în jos cǎtre Dunǎre. La ora stabilitǎ, au spart calea de acces pǎtrunzând cǎtre pod, certǎndu-se cu birjarii care nu doreau sǎ încalce regulile de circulaţie și sǎ-și piardǎ autorizaţiile.
          Oricum nu aș mai fi putut întoarce și nu se fǎcea sǎ ajung în Bucuresti fǎrǎ fotografiile promise Laurei, ţinând într-o mânǎ arma de vânǎtoare, iar în cealaltǎ mânǎ produsele din gama Gerovital H3 Men, pe fundalul panoramat al Vienei, vǎzutǎ din turn. Nefireascǎ viziunea Laurei asupra modului de a face reclamǎ, cum nefireascǎ a fost prima întâlnire cu Laura.
          Alergam în parcul IOR, într-o zi de sâmbǎtǎ. Mǎ sperie pragul de 40 de ani peste care am trecut de curând și de câte ori am prilejul, încerc toate mijloacele care-ţi dau iluzia cǎ îţi poţi menţine încǎ mult timp tinereţea. Era cald afarǎ. Lacul Titan îmi fǎcea cu ochiul și cam dupǎ un kilometru de efort simţeam deja senzaţia de rǎcoare pe pielea transpiratǎ, spintecând apa cu braţele. Dar nu era cu putinţǎ.
          În faţa mea, dupǎ o curbǎ ușoarǎ a aleii, apǎru Laura îmbrǎcatǎ sportiv, parcǎ plutind ireal cu un pas elastic, relaxat, de cǎprioarǎ, neștiind cǎ în spatele ei pândea ochiul vânǎtorului. Am accelerat ca sǎ mǎ apropii, dupǎ care am intrat în ritmul ei. Mi-a aruncat o privire seninǎ și remarcând excesul de transpiraţie, zâmbind, mi-a întins dintr-o plasuţǎ pe care o ţinea în mânǎ câteva recipiente cu produse Gerovital H3. Pielea ei frumos bronzatǎ, întinsǎ perfect, pǎrea protejatǎ de un strat fin de rǎcoare. Mi-a explicat la o cafea, unde  ne-am oprit la capǎtul parcului, cǎ promoveazǎ produsele Gerovital H3. Ǎsta era serviciul ei.
          Din vorbǎ în vorbǎ i-am dat întâlnire peste o sǎptǎmânǎ. A doua zi plecam la Viena, îmi doream de mult o pușcǎ de vânǎtoare, fǎcusem actele și trebuia sǎ o ridic. Nu spun cât am umblat ca sǎ obţin ancexul și anexa 16.
          Vreau și eu o fotografie cu tine ţinând arma într-o mânǎ și în cealaltǎ mânǎ 2-3 dintre produsele pe care le promovez eu. Dacǎ se poate în Donauturn, sǎ se vadǎ în spate minunata panoramǎ a Vienei.
          I-am promis, nu știam la ce mǎ angajez.
          Data viitoare când ne întâlnim, promit vânǎtorului sǎ fiu o cǎprioarǎ cumsecade, dar numai dacǎ-ţi dai jos barba. Te îmbǎtrânește sǎ știi!
          Am trecut într-un sfârșit podul peste Dunǎre, dupǎ ce verzii au eliberat zona urcaţi în birje de jandarmi și am ajuns la turn. La intrare, paza militarizatǎ ne-a condus sǎ facem o fotografie obligatorie. Spaima de teroriști a impus lumii proceduri mult mai stricte. Fotograful, nu știu cum m-a citit, m-a întrebat românește:
          Din București amice? Și atunci am întrezǎrit posibilitatea de a încerca ceva. I-am explicat cǎ vreau o fotografie pentru o reclamǎ, acolo sus în turn, cu arma mea de vânǎtoare, strecurându-i 100 de euro în buzunar. A dat neîncrezǎtor din cap, dar preţ de câteva minute a discutat cu cel care pǎrea sǎ fie comandantul. Mi-a fǎcut semn, surprins și el cǎ s-a aranjat și am mers împreunǎ la mașinǎ sǎ vadǎ arma.  Comandantul s-a asigurat cǎ nu am gloanţe în ea și ne-am urcat cu toţii în lift. Nu erau mulţi turiști. Vizitatorii se înghesuie spre searǎ, dupǎ ce se aprind luminile orașului. Atunci sunt imagini unice. Fotograful a luat cu el un aparat de filmat.
          Nu vǎ speriaţi, filmǎm doar câteva secvenţe pentru un film. Le-a spus binevoitor în englezǎ omul meu, celor trei bǎtrânei ce se urcaserǎ odatǎ cu noi. Pǎreau puţin îngrijoraţi.
          Am rezolvat la modul incredibil acolo sus problema mea și iatǎ-mǎ acum prins între tiruri pe Valea Oltului și conversând cu cǎluţul cabrat, dupǎ ce, liber, pe autostradǎ înghiţise pǎmântul în Ungaria.
*
          Ajuns acasǎ la București am intrat mai întâi în baie. Mi-am privit în oglindǎ faţa obositǎ. Ridurile din colţul ochilor se adânciserǎ, pǎrul murdar era înspicat de mǎtreaţǎ, nu identificasem încǎ șamponul vinovat. Serviciul, mǎ obliga sǎ frecventez hotelurile... Am intrat sub jetul de apǎ intinzǎnd pe pielea umedǎ gelul de duș Gerovital H3, masând ușor suprafaţa pielii. Un efect recomfortant, parcǎ trecea dincolo de pelicula subţire, un fior energizant și rǎcoritor, însoţit de un miros discret și placut ce-mi stârnea simţurile. Am trecut apoi la partea cea mai grea. Trebuia sǎ mǎ eliberz da barbǎ. Mǎ obișnuisem cu chipul acela și mǎrturisesc, nu mi-a fost ușor. M-am frecat bine cu spuma de ras Gerovital H3 Men, cadoul “cǎprioarei”, descoperind apoi, sub lunecarea grijulie a aparatului de ras, o faţǎ proaspǎtǎ. Numai cǎ sub urechea stângǎ a mustit un firișor de sânge. Nu simţisem tǎietura. Numai bun, balsamul dupǎ ras Gerovital H3 MEN, sǎ-l încerc! Mi-am masat ușor faţa, textura ușoarǎ non grasǎ a balsamului a intrat imediat în pielea ce a devenit moale mǎtǎsoasǎ, iar rana de la ureche, s-a închis aproape instantaneu.
          Corpul destins era pregǎtit pentru vânǎtoare. Am folosit antiperspirantul Seductive Gerovital H3 MEN și am vǎzut atunci cǎ rǎmǎsese un produse din gamǎ. Crema antirid Gerovital H3 MEN. Nu folosisem niciodatǎ vreo cremǎ. Sincer cremele le credeam doar pentru femei. Citisem undeva pe site-ul superbrandului Farmec, cǎ femeile au pielea mai specialǎ, cu 20% mai subţire decât a bǎrbatului, cu un conţinut mai mic de collagen și un nivel de sebum mai scǎzut. Transpirǎ mult mai greu decât pielea bǎrbaţilor, iar în ceea ce privește ridurile la femei, apar mult mai repede, dar tendinţa e cǎ sunt mai superficiale decât la bǎrbaţi. M-am uitat atent, ridurile mele se adânciserǎ. Am citit, cǎprioara îmi lasase și un prospect:
Crema Gerovital H3 MEN luptă împotriva semnelor vizibile ale îmbătrânirii, hidratează în profunzime, reduce adâncimea ridurilor fine, conferă fermitate și tonicitate pielii. 
 Acidul Hialuronic hidratează tenul, diminuând pierderile transepidermale de apă.
   Vitamina E limitează stresul oxidativ, protejând acidul hialuronic si fibrele de colagen şi elastină din piele. 
   Juvinity ȋntârzie îmbătrânirea metabolică şi a nucleului celulelor şi rebalansează resursele energetice ale pielii, revigorând replicarea celulară.
   Complexul Sepilift de provenienţă botanică, conferă un efect lift marcant, îmbunătăţind fermitatea pielii şi corectând ridurile.
           Nu am înţeles mare lucru, dar dupǎ masajul feţei mi-a rǎmasas efectul.
          O piele netedă, hidratată, catifelatǎ și riduri mai puțin vizibile.

          Vânǎtoarea putea sǎ înceapǎ. Vânǎtorul optimist era pregǎtit. Am format numǎrul de telefon, explicându-i cǎprioarei cum sǎ mǎ recunoascǎ fǎrǎ barbǎ. Tonul meu, sigur pe el, încrezǎtor, era al unui vânǎtor adevǎrat. De la capǎtul firului am auzit ca prin vis glasul cristalin.
          Ca sǎ nu greșesc, te aștept acasǎ! Am pregit o pulpǎ de cǎprioarǎ în sos de vin.


          N-am sǎ vǎ povestesc ce a urmat…

duminică, 14 septembrie 2014

Particip la SuperBlog 2014

          M-am gândit mult. Aproape cǎ am fost obligat sǎ iau o decizie importantǎ, acum înainte de campania prezidenţialǎ și pânǎ la urmǎ am decis sǎ renunţ la Pasǎrea ceţii. E tulburarea prea mare și nici mǎcar pasǎrea mea n-a putut sǎ discearnǎ prezidenţiabilul potenţial care sǎ se batǎ, de la egal la egal cu structurile lui Ponta. Inspirat, omul a gǎsit o soluţie imflamabilǎ cu care sǎ intre ca Nero în istorie, dând foc Romei. (“De la Râm ne trgem cu toţi și avem datoria sǎ eliberǎm toate pușcǎriile din Romania,de hoţi!”)
          Și atunci la ce bun sǎ-mi asum riscurile! Mai bine mǎ înscriu la SuperBlog și mǎ fac altǎ pasǎre; struţ de exemplu. Bag capul în nisip, sǎ nu mai vǎd, sǎ nu mai aud nimic douǎ luni de zile și pot beneficia de oareșce avantaje în timpul ǎsta. Este știut cǎ o famile de struţi este compusǎ dintr-un mascul și douǎ femele. Cum sunt un familist convins, am și o vârstǎ cǎ m-am nǎscut timpuriu, vremile sunt grele cum am spus, mi-ar prinde bine la CV-u', o blondǎ șatiratǎ în plus.
          Și ar mai fi avantaje; scrie la carte:
·        Înǎlţimea la struţul mascul 2,10 – 2,70. Cresc! Voi fi mai înalt, mai fudul!
·        Greutate 110 – 150. Deja mǎ încadrez, dar la 2,10 – nu mai sunt obez!
·        Vârsta 60 – 70 de ani. Probabil începând de mâine când intru în pâine.
·        Maturitate sexualǎ 1,5 – 2 ani și perioada de împerechere februarie –septembrie. Chestia asta mǎ pune un pic pe gânduri. Nu-i nimic! Scriu la SuperBlog câteva rânduri și poate îmi dau ei o dispensǎ în plic.

Post scriptum. Am mai participat la SuperBlog și n-am câștigat premiile notorii. Ca un antropolog optimist, gândesc, s-or mai fi deșteptat și judecǎtorii…