vineri, 31 decembrie 2021

5. RETROSPECTIVĂ 2021

 


La zilele Piteştiului

Nu e prima oară şi probabil nici ultima oară când nu mă pot ridica la înălţimea, nici mai mare şi nici mai mică a celui care sunt. Am fost ieri la Piteşti în cadrul manifestărilor dedicate zilelor oraşului, la o acţiune a Filialei Uniunii Scriitorilor, mulţumesc Jean Dumitraşcu pentru buna ta intenţie(!), invitat să vorbesc despre cartea mea Dosarul Albaştrii, într-un context mult mai larg al urmelor pe care oraşul le-a amprentat în paginile scriitoriceşti ale autorilor, mai mult sau mai puţin importanţi, trăitori sau trecători prin acest spaţiu citadin pitit între dealuri.

Un spaţiu mai puţin generos decât s-ar crede, risipit în paginile cărţilor, din care cu greu s-ar putea reconstitui, frizând absurdul, istoria la o adică, după un dezastru ca cel a oraşului Pompei spre exemplu, şi s-ar deschide după alte cinci secole, de sub ape, de sub dărâmături, sau de sub cenuşă, o uşa intactă într-un templu; Biblioteca Judeţeană Dinicu Golescu, cu toate cărţile în el, sau în ea… cum devine cazul sau acordul gramatical.
Serios vorbind, venind pe autostradă mi-am dat seama că pericolul în zonă nu mai e posibil, nu mai are cheie de boltă. Sfânta treime a dezastrelor, nu mai dezvoltă enzime!... Eradicarea lor se face sigur cu sprijinul ferm al comunităţii europene, dar mai ales cu viciul din noi.
Am văzut recipientele moarte de la petrochimie, nişte alambicuri catalectice, pământii, din paleolitic. Aşa, dezbrăcate de salbele de lumini electrice şi cu flăcările controlate stinse de lanuri întinse de bozie, n-au cum să mai facă explozie!
Iar reactorul atomic de la Mioveni merge de la o vreme, doar pe economic şi pierde constant meciul lui important cu energia verde…
Iar barajul de la Vidraru va deveni curând rezerva strategică de hidrogen, pentru motorul neogen al Daciei, ce va seca oricum, după un bum…
Ce m-a mirat mai tare e că în biblioteca respectivă, nici dacă arzi o lumânare nu găseşti azi, vreo urmă de Albaştrii, i-au şters şi din arhivă mi se pare, şi chiar din calendare de curând… S-a stins unul, cel mai bun dintre noi, Iordache Vasile, să-l ţină Dumnezeu în lumină!
Când ţara e plină de securişti, ce să căutăm acolo noi nişte trişti!
Şi-atunci eu, biet autor de cărţi pierdut pe hărţi, ce să vorbesc la un asemenea eveniment al oraşului? Mi s-a dat cuvântul la sfârşit, mi-ar fi trebuit puţină apă, nu era(!). Fondurile nu permit risipă, am sorbit, rămăseseră două guri din paharul celui care vorbise înainte, gura mi se-ncleştase, uitasem orice fel de cuvinte şi în loc să dau cu zarul 6-6, a ieşit 2-1, cacialma! În plus Virgil m-a incitat să zic ceva de Vlasie şi l-am ascultat!
De fapt îmi pregătisem să spun foarte puţin despre Dosarul Albaştrii şi securitatea încă trează. Nu-i ceri unui autor să vorbească despre o carte, mai ales când în ea e parte din viaţa sa.
Aş fi vrut să trec mai departe şi să citesc un fragment de tabletă din Fotografii mişcate, volum apărut în 2020, la Editura eCreator, unde am scris şi despre piteştenii care au făcut sau fac fală oraşului, pe care i-am cunoscut eu; Ion Pantilie, Lucian Cioată, Aurel Sibiceanu, Radu Aldulescu, Nicolae Radu, Gheorghe Tomozei, Ileana Mălăncioiu, Cristian Bădiliţă, Octavian Mihai Sachelarie, Nicolae Oprea, Augustin Doman, Denisa Popescu, Magda Grigore, Cludia Duminică.
Alesesem să citesc câteva rânduri din subcapitolul Fotografii din cer dedicate lui Marin Ioniţă, măcar şi pentru meciurile pe care le-a avut cu primarul!… Reproduc fragmentul pe care nu am apucat să-l citesc:
Mai e un Marin – nume cu greutate, măcar pentru argeşeni – nu numai cel ce a cules din praful drumului, la Siliştea-Gumeşti, moromeţi de lut şi i-a lustruit cu migală, dăruindu-le viclenii şi luciri de diamant ce-ţi taie respiraţia!
Mai e un Marin, din Jugureni-Ulieştii de Dâmboviţa, rostogolind cuvintele ca pe un şuvoi leneş de bolovani ce curge greoi, împiedicat, dar neostoit între maluri. Vai celuia ce i-ar fi stând în cale!
Opera lui, nu are limpezimea celui mai iubit dintre pământeni, doar o vigoare aparte şi o anumită iluminare a textului, care alături de vârsta şi dimensiunea consistentă a creaţiei (a strâns aproape 30 de cărţi), face ca scaunul de patriarh al literelor şi sceptrul, în ţinuturile învrednicite cu harul Meşterului Manole, pe Argeş în jos, să-i fie pe potrivă.
La aproape 90 de ani Marin Ioniţă îşi duce crucea mândru, cu aceeaşi fervoare şi siguranţă de ţăran încăpăţânat, ce desţelenea, şaizeci de ani în urmă, taina cuvântului în curtea Şcolii de literatură, cu Labiş împreună.
Rodul pământului i-a trădat uneori răbdarea, iar timpul i-a clătinat necruţător din convingeri, dar omul şi dascălul, a rămas alături de cei tineri, să le încredinţeze şi să le cultive curajul.
Când am lansat prima mea carte la librăria Mihai Eminescu, a rostit şi pentru mine vorbe. Aşeza cărămizile înălţând împrejur zidul casei. Ajuns la fereastră, m-a invitat să privesc dinlăuntrul casei, şi s-o visez împlinit. N-am ajuns să-i pun acoperişul. Alţii, nenumăraţi, şi-au terminat de mult casele.
Un oraş întreg aşezat pe dealuri. Casa mea e încă în construcţie…
Azi Patriarhul, cu bastonul în mână, face turul de onoare al oraşului. Bate trotuarul, salutând în stânga şi-n dreapta cu pălăria lui albă ridicată deasupra capului, şirul de domniţe mijind la porţi. Cu domnii ar mai avea ceva de sfădit! S-ar mai încumeta la o trântă!
Multă sănătate domnule Marin Ioniţă, acolo unde eşti!
Alte linkuri de citit în mai

4.2 RETROSPECTIVĂ 2021

 


Pentru luna aprilie fac o excepţie şi aduc în faţa dumneavoastră două postări pe care nu le-am putut departaja

Dans la bară

Stăm în case ostatici,
împletind apatici
plase de vânt
în fuioare de nor…
La televizor se transmite
o dramoletă uşoară
dintr-un serial
cu o planetă bizară,
rămasă fără oameni
şi fără semnal…

Un înger de fier,
sub brazda de cer,
răstoarnă în draci,
cenuşă şi oase de fum,
rămăşiţe şi scrum
dintr-un sol roditor
altădată,
mărunţit şi suflat
pe goarnă,
ca la carte,
pământ de flori
atins de moarte,
cernut
şi cărat în saci
de vârcolaci…

Nefericita aia,
evident singură,
a deschis iară
sezonul de vară,
sărind şotronul
în piciorul gol,
direct
pe miriştea rămasă.
Un şotron dement…

Şi continuând firul dramei
pe latura neguroasă,
dansa haotic
un dans erotic la bară,
pe toporiştea de coasă,
deasupra lamei
de ceară
cu tăiş ascuţit…
Un vârtej
de rotocoale spirale,
cum văzuse ea
la o dansatoare
de la românii au talent…

Urma-i sângerie,
urca pe vrej,
insolent,
până-n soare…
Staţi acasă,
distanţaţi!
Nu treceţi strada!
Moartea e atinsă
de virus şi masca
subţire de nori Cirus,
n-o poate ţine în fire!
N-aveţi cum s-o salvaţi!...

Cum să te opui sorţii,
Cu interfaţa de nori?...
Poate să cadă din cer zăpadă
şi morţii, i se ia viaţa!...
Iar anonimii de noi,
fără moarte,
cum trăim apoi
mai departe?...

joi, 30 decembrie 2021

3. RETROSPECTIVĂ 2021

























Poezia de Roşiori
Bucuria de a revedea prieteni dragi la Roşiorii de Vede cu ocazia unui eveniment cultural, Dialogul artelor, organizat în cadrul manifestărilor prilejuite de Ziua Internaţională a Poeziei, a fost mult mai mare decât necazul aventurii de la întoarcere, când am dat cu maşina în nişte gropi mascate cu apă de ploaie la ieşirea din localitate. În vremi pandemice şi gropile în asfalt par anemice, dar nu-s!…
De unde era să ştim noi că se cască un ditamai crater în mijlocul şoselei, rănind grav, la impact, ambele roţi de pe stânga, cu jenţi cu tot… Bine că am avut pilot şi telefoane de contact!… Ce puteai face cu o singură roată de rezervă? N-aveau cum să iasă două la numărat, oricât ai fi tu de Minervă!… Iar timpul era înaintat şi programul de service local deja încheiat.
Noapte, ger, se scuturau norii din cer de surplusul de apă. Perspectivă deprimantă completă, ca un lockdown total pe planetă.
Şi o aud pe Ioana(Cârneci). Ce-nseamnă să ai o Minervă de rezervă când pleci undeva!
„Vă propun un nivel următor, să-l sunăm pe Romeo Roşianu, rezolvă el ceva că e Creator.” Drept urmare a sosit Romeo, roşiorean de Baia Mare, într-un barcaz şi ne-a scos din groapă făcând haz de necaz!
De unde sofismul, nici comunismul n-a îngropat poezia şi nici democraţia de consum n-are cum!...

2. RETROSPECTIVĂ 2021

 


2. RETROSPECTIVĂ 2021
Februarie
Ascult curgând literele, împerecheate… Precum clipocitul apei, despletindu-se şi împletindu-se în ochiuri vii, ocolind muchiile pietrelor şi îmblânzindu-le, mângâiate de stropi argintii. Dacă pietrele n-ar mai fi, şi nici prietenii să te asculte, să te citească, să-ţi dea sau să nu-ţi dea dreptate, s-ar fi retras de mult apele, şi-ar fi rămas tulburate literele pustii.
*
În vremi bântuite, bucuriile sunt rare sau nu sunt deloc! Poezia e ultima dintre terapii la care poţi să gândeşti că are şansa să dea rezultate.
Nu-i uşor să iei în deşert pădurea de tristeţi, să-ţi pui masca de ceară pe faţă şi să călătoreşti singur cu poezia ta. Să te bucuri de ea când te răsfaţă, într-un tren care ştii sigur DINAINTE că nu va opri în nici o gară.
Dincolo de cuvinte, poţi să te gândeşti că totuşi se va întâmpla undeva-cândva, la un capăt de drum, cum ar zice refrenul de fum...
Se vede Crucea de piatră. Se fac semnale cu felinarul roşu. S-a oprit şi trenul acum…
*
„Poezia lui Ion Toma Ionescu este mesajul unui Orfeu care a privit în urmă printre degete, încălcând restricțiile, păcălind deitatea care l-a avertizat că dacă viața este frumoasă, ea este expusă, indiscutabil, păcatului. Numai că poetul a înțeles corect: nu e un păcat să trăiești, dimpotrivă, e un păcat să nu trăiești cu toți porii inimii deschiși. Din acest motiv, două voci se întretaie în fiecare poem din această carte: una trăiește dezlănțuită, de la adulter la schimbarea de ochi, de la glezna apei la a pipăi carnea umbrei sau sânii femeii cu cinci sâni; cealaltă esențializează viața și clipa, în spiritul unui Eclesiast care vorbește sieși și lumii despre vanitatea vanității, fiind un fel de decont senzual al fiecărei stări. Ion Toma Ionescu este un poet greu de alăturat vreunui curent literar actual, acest lucru conferindu-i autoritatea unei voci lirice care vorbește în mod propriu limba poeziei de azi și dintotdeauna. Uneori o face în pustiu, ca orice poet adevărat, totul e ca eventualul cititor/ receptor să aștepte răbdător răspunsul pustiului la agresiunea frumuseții: înflorirea cactusului care nu își arată fața decât atunci când simte că soarele îl cercetează numai și numai pe el. Asta face poezia lui Ion Toma Ionescu: provoacă floarea de suflet din fiecare cititor. Cu un pic de răbdare, cititorul poate să depună mărturie că această carte se transformă, îngânând-o cuvânt cu cuvânt, într-o grădină cu flori frumoase și rare.
Adrian Alui Gheorghe
N.A. Mulţumiri, şefului de tren, Daniela Toma, lui Frederik Weerkamp, Iuliei Toma, Corinei Rezai şi celorlalţi din personalul însoţitor şi bineînţeles lui Adrian Alui Gheorghe, controlorul care a fost îngăduitor cu mine şi nu m-a dat jos din tren, chiar dacă nu aveam bilet!...

miercuri, 29 decembrie 2021

Bilanţ 2021



E ora bilanţului, 2021 e în picaj, prilej să aleg şi să păstrez în bagaj cele mai bune postări de pe blogul meu, Pasărea ceţii, de anul trecut. E greu de făcut o alegere, am ales şi eu cum m-am priceput. Desigur că voi fi subiectiv, tocmai de aceea am un motiv să adaug la sfârşit alte câteva linkuri de citit.

Ianuarie 2021

Hai să ne vaccinăm!


M-a întrebat nepotul meu Tomiţă,
cu o figură discretă
potrivind o piuliţă
la trotinetă…
De fel e un rebel,
mereu pe contrasens,
n-are stare să-şi alegă un liceu,
şcoala online îi pare un nonsens
şi cred că are-n cap
o evadare din traseu…

Tataie, între noi bărbaţii,
ăştia izolaţii în plin sezon
de pandemie,
te-ntreb, cum şi-au făcut bogaţii
primul milion, se ştie?
Au luat din cărţi potul cel mare?
Sau de la vreo ruletă
oarecare?…

Omule, nu pune botul!
La o nevoie
n-ai voie, când te-ntreabă nepotul!
Nu te uita în părţi
ca curca-n hărţi !…
Şi să mă dau rotund,
mă pune dracu şi-i răspund:

Unii l-au câştigat cu sudoarea frunţii.
Alţii au descoperit comori,
cutreierând munţii.
Sensibilii au vândut flori,
teribilii au împuşcat ciori…
Cei mai mulţi, de viţă nobilă,
au cultivat slăbiciuni
la unchi şi mătuși…
Bişniţarii au expediat mobilă
la ruşi…
 
Infractorii au lucrat în găşti
şi-au pus măşti şi mănuşi
chirurgicale
şi cu minţile lor erudite,
antrenate în mahalale,
au mizat pe bănci
şi-au încasat
credite înnădite...

Şi tot alţii, ăia mai înalţii,
au beneficiat de franciză
la ţigănci
şi s-au însurat
dansând pe mahmudele
o repriză de manele.

Iar tropicalii,
ăia mai şacalii
din tribuna oficială
de la Steaua,
au muls miaua
lui Gigi Becali!…

E ciudat că nici unul n-a furat
primul milion de dolari, de la stat!

Abia după ce îl ai
pe acesta la teșcherea,
poţi avea aspiraţii
la licitaţii, sau altceva…

După cum vezi, dragă nepoate,
şcoala vieţii e mai presus de toate!
N-ai carte ai parte!...
Sau cam aşa ceva!

Notă: În definitiv nepotul meu Toma a ales liceul sportiv...  

https://pasareacetii.blogspot.com/2021/01/59-copacul-care-si-pierdut-padure.html






luni, 27 decembrie 2021

Concurs Naţional de Proză. La Tribuna











A sosit azi de la Cluj diploma de laureat al Concursul Naţional de Proză Ioan Slavici ediţia IX-a, 26 noiembrie 2021.

Secţiunea roman. Premiul a fost acordat pentru un capitol din romanul Titi la care lucrez acum. După câte ştiu premiile 1 şi 2 nu s-au atribuit. Mulţumesc exigentului juriu al revistei Tribuna şi în mod special managerului revistei Domnul Mircea Arman!

Sărbători fericite!


Îmi ascult inima

 













Îmi ascult inima

scandând numele

de pe lista scurtă

a poetelor dragi

          ce sălăşluiesc în ea,

ca-ntr-o iurtă

nomadă.

 

Azi a nins

pe stradă şi în tinda

casei mele…

Din cetini de brazi

s-a pogorât colinda

ca o fâlfâire

de stele.

 

Le-aş dărui

de-aş putea

Crăciuniţelor dragi,

pandantive

la rochii de seară,

şiraguri de fragi,

dar nu e vară...

 

Mai bine, în pahare

de-argint le ofer,

shoturi de absint

cu sminteală,

          ca un bătrân cavaler,

ce şi-a pus în barbă

           beteală.