şi odată am surprins
un copac tembel
care şi-a pierdut pădurea…
rătăcind aiurea
desprins din rădăcini
acoperind cu umbra lui soarele
şi călătorind cu el
de la răsărit la apus în tandem
mă tem cu cât timpul
creştea înapoi
înnopta numai unul din doi…
nepregătită lumea
cu nefirescul situaţiei
s-a strâns gură cască pe străzi
şi în pieţe ca la un miracol
sau concurs de frumuseţe
ce-o mai fi cu copacul ăsta
ce se pune mască în faţa soarelui
şi se dă în spectacol
dând fiori şi îngheţ respiraţiei
(priveam prin geamurile
fumurii eclipsa…)
cineva să-i reteze cu securea ramurile
e un semn de la dumnezeu
n-a mai vrut să-şi bifeze lipsa
umbra îşi întinde
tot mai deasă corona
un linţoliu de doliu
înfricoşează planeta
doar în scorbura de-acasă
nu s-a înroşit zona
păsările şi-au pierdut girueta şi graiul
volbura se târăşte fără rost
peste câmpul de grâne
raiul a ajuns un iad efemer
ce ne rămâne ca să fim cum am fost...
*
Ne va rămâne
să îngropăm
rădăcinile în cer
(Din antologia Crucea de piatra)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu