Dacă s-ar şti
că omenirea
îşi ţine într-un cip
fericirea,
din zori de zi
descântând
de deochi,
am petrece
prin ochi
munţi de nisip,
până ce
am orbi…
Abia sfârşitul
ne-ar descoperi
pontul…
Un concept
ascuns din litere
de întuneric,
în ştirea
că frontul
atmosferic
şi fericirea,
nu mai au circuitul
îndeajuns
de înţelept…
O mare agitaţie de ură, stârnită de prea multă incultură şi de interese; unele mărunte, altele oculte… Induse, adevărat, pe fondul unor greşeli şi bâlbâieli de comunicare, cum le place analiştilor să spună, ce se tot adună de la o vreme şi care parcă nu mai are răbdare să ţină barca în legănare… Dând, adevărată măsură pericolului ajuns în punctul critic, având a ne teme că nu vom mai putea funcţiona ca popor, vegetând la televizor şi vizionând mioritic degradarea de troacă la care s-a ajuns în disputa ireală dintre oile ciobanilor şi oiţa cu lână din fire de AUR, a lui Şoşoacă… Îmbetată de mărire şi supralicitându-şi aroganţa.
Cer scuze ciobanilor care veacuri la rând au asigurat neamului românesc transhumanţa!
Dacă nici duşmanul care sporeşte zilnic zădărnicia şi ne macină din afară şi din interior, precum o picătură chinezească OMENIA, nu ne mai uneşte, să facem zid de apărare în jurul cetăţii, să ne apărăm copiii, părinţii şi casele, împreună în numele libertăţii, cum am făcut-o de fiecare dată, înseamnă că sub clar de lună, în noaptea minţii ni se vor descărna oasele, viţa de vie uscată va pieri şi vor rămâne pe câmp înşiraţi, aracii carbonizaţi şi niciodată în Grădina Maicii Domnului nu vor mai înverzi copacii şi păsările nu-şi vor mai înălţa trilul
Poate că viziunea mea e prea sumbră şi FITILUL aprins în flacăra lumânării, nu ne va lăsa fără umbră! Poate că ne vom trezi să rămânem sortiţi vieţii cu mintea cea de pe urmă!
În magia legendei, Pasărea Phoenix este o pasăre cu un penaj splendid colorat cu pete de purpură şi aur, cu o durată de viaţă, după Hesiod, de 957 de ani. Când simte că sorocul îi e aproape, îşi construieşte un cuib în ramurile unui stejar în care strânge cuişoare, scorţişoară şi mir, se aşeză peste acestea şi cu ultima suflare înainte să moară, îşi dă foc. Din rămăşiţele de cenuşă se naşte o altă pasăre. Când va prinde puteri, va părăsi stejarul şi-şi va duce cuibul la Templul Soarelui.
Atât de mult a rămas impresionată Simona de dramatismul acestei legende, încât, aproape de fiecare dată la începuturile unui mare turneu, ţine să ne-o readucă în memorie. Adevărul e - că la eleganţa, distincţia şi frumuseţea înnăscută pe care o răspândeşte în jurul ei, la voinţa şi îndârjirea cu care ştie să lupte până la sfârşit, la durata neverosimil de întinsă, păstrând proporţiile, a zborului la înălţime şi gestul de închinare, ofranda adusă cu privirea spre soare, după fiecare victorie, - aduce cu Pasărea Phoenix, până la identificare. Sigur de aceea e respectată şi iubită Simona de spectatori şi de fani pe toate meridianele lumii - pentru că prin spectacolul pe care e în stare să îl producă, cu alura ei de pasăre ce pare fragilă,- poate, cu agilitatea şi sclipirea minţii să înfrângă în bătălie orice adversar, de cele mai multe ori adevărate forţe ale naturii.
Aşa a fost şi în partida de ieri cu Caroline Garcia, când a intrat în teren după o întrerupere de mai mult de o lună, fără să poată călca peste viclenele goluri de aer ce se strecurau prin plasa rachetei. Scorul devenise deja 3-6/ 1-3/ şi nimic nu anunţa întoarcerea rezultatului!
Simţind o durere, odată şi-a amintit legenda şi a chemat o terapeută să întindă pe jos un covor şi să-i maseze umărul cu mir şi praf de scorţişoară, şi să arunce în foc tot ce se întâmplase până atunci.
Din momentul acela s-a ridicat ca să-şi ia zborul din cenuşă, o altă pasăre. Setul al doilea s-a terminat 6-4, iar decisivul vrând să şteargă obrăznicia Carolinei, l-a încheiat repede 6-0. Şi privind către soare, s-a închinat.
P.S. Nu sunt răspunzător de cuvintele mele când scriu despre Simona, ele se leagă şi se dezleagă singure din sinele lor, ca într-o poveste fără sfârşit…
Întotdeauna scriitorul se jenează să ceară bani pe cărţile scrise de el. De unde altădată exista un Mecena care susţinea material apariţia cărţilor, răsplătind şi munca autorilor, în momentul de faţă scriitorul îşi plăteşte din buzunarul propriu editarea şi tipărirea cărţilor sale şi devine el Mecena, sponsorizând nu doar apariţia cărţilor, ci şi expedierea lor către cititori.
Ar mai fi un considerent subtil care ţine de mentalitate. Primind ceva pe gratis ai tentaţia să crezi că acel ceva e fără valoare, dacă e oferit în stânga şi în dreapta cu largheţe… Şi dacă e fără valoare, de ce să-i mai citeşti conţinutul? În schimb dacă-l plăteşti intervine curiozitatea de a şti pe ce ai dat banul…
Planul meu, mai ales acum în pandemie e să folosesc Fan Curierul. El are un instrument, rambursul într-un cont colector la primirea coletului. Oferta recentă a poetului: Fotografii mişcate, Crucea de piatră.
Preţul, inclusiv transportul, 50 lei pentru amândouă. Deschid o listă cine le vrea să-mi lase un răspuns aici sau în mesageria mea de pe facebook. Sunt tare curios dacă interesează pe cineva autograful meu!... Nu sunt naiv, ştiu răspunsul!
Notă: Banii strânşi vor intra în contul lui Alexandru Florescu pentru o nouă operaţie în Germania.
Ascute moartea gura coasei,
aplecată în genunchi pe ileu,
mărunţeşte ritmat cu ciocanul,
şuierând printre dinţi, numele meu.
Scoate apoi de la brâu o cute,
dintr-un căuş plin cu apă de râu
şi-o conduce pe lama tăişului,
arcuş plimbat pe jumătate de cruce…
Nu-i mult până n capătul lanului.
Ceru-i pârjol fără urmă de nori
şi mândra aduce un coş cu merinde,
întinde ştergarul la umbră-ntre flori.
Dar coasa abia se mai sprijină-n iarbă.
Mâna slăbeşte pe coporâie.
Din urmă – ajunge un damf de tămâie.
Dinainte – izbeşte un iz de plăcinte…
Şi moartea îşi râde ştrengăreşte în barbă!...
Am văzut dimineaţa
plină de mirări.
Poetul etern,
brownian în mişcări,
cu poezia în nări,
da târcoale şi adulmeca
șoaptele.
Precum, la sânul matern,
prunc fiind,
răscolea ceaţa,
descoperind
în călimări ciudate
cum izvora viaţa
în laptele…
Cerbii și căprioarele
Scuturau roua ierbii,
amirosind a iacint,
ţintuind în copite
umbra unui sărut
oglindit în sorele
cu sclipiri de argint
Fără seamăn ispitele
pândeau din copaci…
În solul reavăn
germinau seminţele,
Dumnezeu cântărea consecinţele,
sorbind printre maci
un shot de absint
Postmodernistul din mine,
tristul, şi-a scos la vedere
versurile-comori
și sufletul nimb
şi, le-a legat cu eşarfă
de nori,
ca un piercing
oferind în leasing marfă
trupu-i semincer
îngerului, la schimb.
Uscat de vânt,
cuvânt din cuvânt,
a ajuns în cer
pământ de flori…