luni, 31 decembrie 2012

Poveste 2013


Printre sarcinile concrete ale acestei zile, voi căuta să strecor pe blog şi o altă poveste dacă va rămâne timp...

      


           2012 şi-a încheiat toate socotelile. Câteva ore i-au rămas să cugete înainte de a se elibera de zbuciumul de neînţeles al acestei lumi. Împăcat cu sine, a trebuit să se recunoască înfrânt, împărtăşind la rându-i destinul unui preşedinte. Pornise la drum cu idei. Pe cer străluceau artificii, şampania în cupe îi unea pe toţi locuitorii strânşi în pieţe să celebreze noul născut. Şi tabloul acum la capătul drumului, arăta un bătrânel neputincios prăbuşit în scaun, dar mai ales în sondaje, singur şi părăsit.

          N-a fost totuşi cum au vrut uselinii în iulie în numele democraţiei grăbite, sau cum au prezis mayaşii în decembrie la comedia e finite, în noaptea luminii. Timpul e totuşi un concept precis, anii nu se numără precum voturile, jumătate le urnă, jumătate în fundul grădinii.

          La ce ne-am mai raporta dacă cerul deschis n-ar mătura riguros, scara gradată cu spoturile. E nevoie de stele fixe pe boltă. E nevoie din an în an să semănăm pentru o nouă recoltă, ţintind viitorul, cum zice complice bădica Traian arând ogorul.



          2013 poate să vină! Îl primim cu şampanie şi exuberanţă! Poate că ne aduce lumină şi pace, şi speranţă!

LA MULTI ANI! (închei aici că se pune masa.)

          

sâmbătă, 29 decembrie 2012

Plimbare prin Bucureşti


              Cu Nikonul şi nepoţii printre luminiţele Bucureştiului. Las imaginile să vorbească singure:
Fotografie: Cristina F

vineri, 28 decembrie 2012

Întâmplări de la bloc



             Felurite sunt întâmplările de la bloc. Şi ele se multiplică exponenţial dacă beneficiezi, ca să zic aşa, de mai multe blocuri. Din punctul ăsta de vedere sunt un om avut. Iarna plec de la scara E, din Piteşti, Cartierul Craiovei, vis-a-vis cu Kauflandul – taman în frumoasa noastră capitală împodobită cu beculeţe şi lampioane cât se poate de european de primarele Oprescul –, la reşedinţa copiilor, din scara A, pe Onisifor Ghibu, vis-a-vis de Auchan, în Cartierul Titan.

          Am care va să zică o experienţă suficientă ca locatar şi, nu e necesară nici comfirmarea imformaţiei din trei surse, avantajul scriitorului din mine, ca să pot ieşi în piaţă să povestesc întâmplări de la bloc. Pot face şi o comparaţie între preţurile de la hipermarketuri, dacă vă interesează.

          Azi subiectul e de la scara A şi personajul, o cucoană grasă ce înfloreşte ca o muşcată în fereastra din stânga, la parter, lângă o pisică neagră, de fiecare dată când  intru în bloc. De la o vreme se pare că m-au părăsit toate blondele şi mă urmăreşte doar ghinionul.

          Asta e! Căt să te ocrotească şi Dumnezeul atotputernic la atâta nărod! Până la urmă tot se sparge ţeava şi coboară milităria din pod. Bine că ne-a lăsat, măcar de sfânta zi a Crăciunului!

          O sonerie insistentă mi-a ghidat privirea înceţoşată, întâi în perete, către ceas, unde limbile lămureau cumva că e trecut de 11, iar apoi către ochelarii de pe măsuţă, care mi-au confirmat prin lentilele progresive că trebuie să deschid omului care-o fi la uşa. A doua zi de Crăciun nu se face, nu-i aşa, să ţii pe nimeni să aştepte. Oricine ar fi, e binevenit!

          Părea un necunoscut. Era un necunoscut pentru mine. Civilizat, omul mi-a zis că stă la parter, i s-a umezit peretele şi luînd-o pe firul apei în sus a ajuns la noi. L-am invitat să intre în casă, s-a descălţat, dar nu s-a oprit în sufragerie, cunoştea dispunerea camerelor şi a făcut escală direct în baie, pregătit să ne recomande magazinul de unde puteam cumpăra eventual o pereche de cizme de cauciuc.

          Surpriza mare a fost a lui. Locul era uscat, lacul secase. Insistent, a pipăit zidul şi dintr-o dată s-a luminat. O urmă de umezeală îi confirma că pe-acolo se retrăseseră marţienii cu barcă şi lac cu tot.

          Depăşind momentul, constatăm împreună că nu există nici o fereastră de vizionare, problema aflăndu-se desigur dincolo de zid, în coloana comună.

            Tot de la el a venit şi continuarea, ne-a asigurat să stăm liniştiţi, insul încercând între timp să penetreze misterul, de pe cealaltă scară a blocului, cunoscând persoana ce locuieşte perete-n perete cu noi. Ca să nu ne stresăm inutil, ne-a promis că urcă să ne detalieze rezultatele investigaţiei. Ce vecin cumsecade! Cinste asociaţiei de locatari care l-a crescut!

          Chiar s-a dovedit de toată isprava. A revenit jubilâd:

          – E în dreptul dumneavoastră spartă ţeava! Am rezolvat dilema. O să opresc de la vană de jos apa caldă pe coloană şi o să pun un afiş, civilizat, frumos. Azi nici o scaldă, nici un duş! Asta-i tema! Să se ştie că e zi de economie, până se rezolvă problema. Rămâne să chemaţi prin administrator, ţevile sunt comune, un instalator să repare. Nu ştiu dacă vine, e totuşi sărbătoare!... Ce minune de om! În sfârşit putem pleca la plimbare în parc cu copiii.

          Pe drumul de întoarcere, după ce am admirat luminiţele de Crăciun şi lampioanele lui Oprescu, am primit telefon de la nevastă-mea, că o asediaseră vecinii.



          Cum am ajuns, muşcata, în fereastră, ne aştepta după perdea. Nicidecum pudibondă, mai degrabă ca o sondă gata să erupă. Eu bunic grijuliu, cumva pe ascuns, în pragul disperării, nici nu ştiu cum am ajuns să ating palierul scării, strategic cu nepoţii, la etajul patru, ieşind din teatrul de operaţiuni şi scăpând de inamic viitorul ţării.

          O vălmăşeală teribilă de glasuri se-amestecau ca într-o operă tragică. Muşcata, triumfătoare, cu pieptul înainte, parcă era lady Machbeth, soţia ce şi-a împins soţul la crime. Glasul ei de soprană celebră, puncta în urechea subsemnatului, când şi când, dramatic, faptul că nu putea să ia coroana regatului dacă nu se repara ţeava.

          Machbeth, chiar dacă nu era soţul doamnei, combăteau împreună. Un zdrahon, antropofag ca expresie, venise de pe scara vecină să împlinească profeţiile vrăjitoarelor.

          În rolul lui Duncan, regele sacrificat, bietul Puiu, ginerele meu, abia de făcea faţă asaltului turbat. Drept e, mai presta şi fiică-mea Cristina, dar elocinţa argumentelor ei nu era la înălţimea vocilor din spectacol. Până ce îi veni ideea salvatoare lui Puiu să sune la 112.

          Ca într-un miracol, o patrulă de poliţie pătrunse în scară. Şi ca într-un miracol şi mai mare, în vocea muşcatei se produse o transformare. Câtă dulceaţă, ce miere îi lumina faţa ce vărsase până atunci pe gură doar fiere!

          Ce bine că aţi venit domnilor poliţişti! Eu sunt şefa de scară şi oficial vă informez că aceşti doi intruşi trişti, de când sau mutat la noi, ne-au stricat atmosfera în scara blocului. Nu respectă programul de linişte între două şi cinci, scapă obiectele din mână la bucătărie special după ora zece şi au spart şi ţeava de apă caldă sau rece, nu ştiu precis, ca să ne inunde. Iar azi, în loc să cheme instalatorul să repare, au ieşit la plimbare. 
           Pe deasupra, doamna care stă cu copilu şi zice că e mama lor, nu mă salută regulamentar când mă întâlneşte pe stradă şi fumează la geam ca un căprar, tabac, de-au căzut frunzele din copac.

          – Poate nu vă cunoaşte, abia ne-am mutat! încercă fiică-mea o idee... şi... e iarnă!

          – Bine dar nu m-a invitat nici la cafea. Şi vă mai spun ceva, încă un aspect. Răstoarnă gunoiul la tomberon în fiecare zi. E deja suspect. Iar domnul acela bătrân care zice că-i soţul ei, sună la interfon, n-are chei.

miercuri, 26 decembrie 2012

Divagaţie de Crăciun



              
           Nici pisicile nu se mai uită la televizor.
           Sunt lucruri în istoria unui popor, care îi pot schimba cursul, opţiunile, până la urmă viaţa însăşi. Nu-i bun începutul, e convenţional, plin de didacticism. Cuvântul, ca să nu plictisească, trebuie să penetreze ca o idee simplă care ţi-a venit, un spot luminos în noaptea minţii, capabil să alcătuiască un nou început.

          Biserica spre pildă –, cât de mult a însemnat instaurând reguli, norme precise şi împartăşind taina Celui Divin; s-au scrierea –, pasul uriaş, puntea dialogului dintre veacuri; sau explozia în desfăşurare –, bumul de neevaluat al internetului.

          Revoluţiile, de orice fel, sunt desăvârşite de reforme. Aici se amestecă, nu totdeauna fericit, politicul. Una din demonstraţiile cele mai uşor de făcut pentru că se întâmplă sub ochii noştrii, se poate aplica televiziunilor. Se vorbeşte mult, s-a vorbit destul şi inutil, despre reforma statului, reforma sistemului de învăţământ, reforma sănătăţii, reforma justiţiei, dar n-am auzit nimic despre reforma televiziunii.

          Nu ştiu dacă de acolo trebuia început, dar pâlnia aia dreptunghiulară prin care se insinuiază viermele, târându-se prin studiouri, agresându-ne ca un animal monstruos şi impregnându-ne existenţa se cuvine a fi oprită

          Şi ce simplu ar fi, fără costuri, fără sacrificii! De mâine seară, să epilăm prin omisie picioarele dizgraţioase ale miriapodului, să-l deposedăm de excrescenţele cu care atinge murdărind sticla şi, să-l lăsăm să colcăie în limbajul lui sordid, doar în propria casă unde să-şi facă legi scrise şi sinecuri doar pentru el şi eventual preşedinte.

          Dacă pe ogurul arat proaspăt am pune sămânţă de flori, am planta meri şi viţă de vie, am redescoperii bucuriile vieţii şi plăcerea de a cânta, dacă l-am redescoperii pe Nichita sau pe fiecare din noi, am opta pentru viitor.

          Sunt lucruri în istoria unui popor...



Notă: Se pare că vinul şi cele porceşti...
          Da care-i treaba cu motanul?...

luni, 24 decembrie 2012

Colind

                                Pictura prietenei mele: Constanta Abalasei-Donosa

Bulgăre de taină
cât o lacrimă de stea,
s-a pogorât din cer ca o haină
peste casa mea.
lerui ler,
lerui ler.


Intraţi şi vă bucuraţi!
Vinul e bun în pocale
şi sarmalele fierb în ceaun.
Poftiţi de colindaţi,
c-aşa-i în ajun
de Crăciun!

Tuturor cititorilor acestui blog:

Sărbătorile Crăciunului cu linişte, împăcare şi bucurii!
 

sâmbătă, 22 decembrie 2012

"Superman, Spiderman sau Batman"


 Un filmulet cu multe premii al lui Tudor Giurgiu, (a primit premiul pentru cel mai bun scurtmetraj, la gala Academiei de Film Europeană (EFA))pe care va invit sa-l vedeti aici. 11 minute dense.


vineri, 21 decembrie 2012

21



            În staţia acoperită, în dimineaţa Apocalipsei călătorii aşteptau doar autobuzul. Nimic nu arăta diferit, faţă de o zi obişnuită în care oamenii luau abătuţi drumul către servici. Nu ştiu ce căutam acolo, împreună cu prietenul Sibiceanu. Doi pensionari hârşiţi, ce ar fi trebuit la ora asta să-şi învioreze spiritul, tăvălindu-l în zăpada nestârnită de vifor, tot mai groasă, a hârtiei de scris. Nicidecum să sprijine zidul lateral al blocului 21, plasat undeva în dreapta staţiei, în aşteptarea producerii, puţin probabile, a niscaiva fenomene paranormale. Totuşi, ceva îmi ţiuia în urechi pe un fond muzical, astfel că în lungile pauze ale conversaţiei, când mă rupeam de spusele învăluitoare ale prietenului Aurel, mă trezeam fredonând o melodie care se insinua plăcut.

          Undeva, lângă trotuar, o maşină nu tocmai nouă odihnea parcă după un drum lung. Şi probabil chiar aşa se întâmplase, căci înăuntru, în habitaclu, o tânără încerca să-şi învioreze, privind în oglinjoară ce o ţinea într-o mână, cu cealaltă tamponându-şi cu grjă faţa, trăsăturile afectate (ofilite) de călătorie. Alături partenerul ei întinsese banca şi dormea profund. Cred că blonda mea, care parcă mă studia în tăcere, asculta şi ea aceeaşi muzică şi, la un moment dat îmi facu semn prin geam să mă apropii.

          M-am uitat în jur. Cu siguranţă eu eram alesul căci Aurel, se întorsese cu faţa în direcţia opusă, preocupat sa-şi ofere câteva mişcări într-o gimnastică uşor comică, de relaxare. M-am apropiat de maşină. Frumoasa blondă a dat jos parbrizul şi m-a întrebat direct, ce fredonam acolo lângă peretele blocului. Era inutil răspunsul, căci din interior se revărsau aceleaşi acorduri şi ea, cu un zâmbet larg, îşi arăta mulţumirea că ni se potriviseră matinal gusturile. Îşi împinse uşor partenerul, vădit cu intenţia de a-l trezi.

        
             – Zoli, avem musafiri! Şi dintr-o poşetă roşie încrustată cu un desen ciudat dintr-un metal galben pe care nu-l mai văzusem, scoase două obiecte ce păreau dintr-un plastic negru lucios. Cel cât o tabacheră, încastra un obiectiv plat, părea un aparat foto şi celălat, un fel de card, o componentă ce intra cu uşurinţă prin lateral.

        
               – V-am făcut o poză în timp ce fredonaţi! Şi deschizând cardul ca pe o cutie, dezvăluii o fotografie.

        
              – Acesta e un scanner şi o să am placerea să vi-l ofer. Mărturisec, în prima clipă am crezut că sunt nişte străini care doresc să-mi solicite o informaţie, de aceea mirarea, când am perceput cuvintele româneşti. Doar glasul parcă funcţiona pe altă frecvenţă. Avea un timbru uşor nefiresc. Între timp partenerul se trezise şi el.

        
             – Am să vă rog să-mi daţi o secundă cartea dumneavoastră de identitate, să pot nota nişte date. Ştiţi cum e, ne verifică şi pe noi patronul dacă ajung ofertele unde trebuie. Nu am ezitat, i-am dat buletinul care a lunecat imediat în mâna partenerului, în timp ce blonda încerca să-mi explice cum funcţionează aparatul.

          Când s-a apropiat de mine opturându-mi vederea, adia un parfum misterios, învăluitor, persistent, l-am simţit prin toţi porii. Cu siguranţă îl achiziţionase de la o casă renumită de parfumuri, poate Christian Dior. Femeia îmi zâmbea, străduindu-se să încropească o conversaţie. Era ceva ciudat în toată scena.

          Invidios, Sibiceanu îmi studie o clipă fericirea tâmpă ce-mi lumina chipul. Încercă s-o penetreze, dar nu reuşii. Îşi continuă caraghios exerciţiile. Ar fi putut fi ales el în locul meu. Observ pentru o clipă bărbatul. În mâna cu două cărţi de identitate şi extrăgâd, printr-o tehnică ciudată fotografia, înlocuind-o apoi tocmai cu poza pe care mi-o făcuse blonda, cu minute bune înainte. Parcă în transă, văd cum se include, prin plasticul moale poza originală în celălalt document. Mi-a fost imposibil să citesc numele.

          Am simţit că ceva nu e în regulă şi mi-am cerut supărat documentul înapoi. I-am împins obiectele femeii, debarasându-mă de ele ca de un cadou otrăvit. Continuam să-mi cer actul de identitate, cu fermitatea celui care realizase că atât de simplu şi stupid a fost păcălit. Panica se instalase nu doar în mintea mea, ci şi la ei. Ezitând, mi-a dat până la urmă documentul, pe cel modificat.

          Nemulţumit ameninţ că o să chem poliţia, dar de fapt realizez că nu ştiam nici un număr la poliţie. Zâmbetul fetei îngheţase. Ameninţ că voi nota numărul de înmatriculare al maşinii să fac reclamaţie. Ocolesc portbagajul. Mă uit sub haion, dar acolo nu exista nici un număr. Bag de seamă că roţile automobilului sunt romboidale. Mă îndrept către botul maşinii şi surprins, constat că nici aici nu era nici un număr. În spatele meu, vlăjganul se deşirase ieşind din habitaclu. Mă cuprinse cu braţele şi mă imobiliză. Îl strig pe Aurel. Lumea în staţie se mişcă, tocmai sosise autobuzul. Simt între coaste o înţepătură ca a unui ac de seringă şi un văl cald îmi inundă tot corpul.

       
              – Lasă-mă, ce ţi-am făcut! Vocea se scurge din mine ca un ecou mut. Mai încerc o dată strigătul disperat către Sibiceanu, acesta continuă caraghios genoflexiunile

            Respiraţia se accelerează, la fel şi pulsul, sparge captiv în urechi! Dispăruse muzica. 
           Deschid ochii. E dimineaţă. Fila din calendar arată 21 decembrie. Grea noapte şi lungă. Bieţii ăia de la USL, au negociat săracii toată noaptea. Dispăruse blonda, şi rombomobilul, şi vlăjganul, şi nici Aurel nu mai era acolo. 
           Eram în regulă. Putea să vină apocalipsa.

joi, 20 decembrie 2012

Moş Crăciun


 
Moş Crăciun cu dalbe plete,
căutând în buzunar
constată că la bugete,
s-a creat un vid bancar.


Neavând alte soluţii,
că era de zor Crăciunul,
apelă la instituţii
şi intră pe fir bătrânul.


Alo Ponta, eu sunt Moşu,
n-ai nevoie de un vot?
– Gata, a-nţărcat cocoşu,
ştiu ce vrei, dar nu mai pot!...


C-am avut trei useline
prospături, din teritoriu,
mi-au (miau) luat totul de pe mine.
Lasă totuşi un memoriu!


– Mugure, dă-mi o procură!
E nevoie de parale!
– Am doar banii de centură,
mergi în drumul dumitale!


Nu mai văd nici o ieşire.
Toată ţara n-are lei.
Când aud un glas subţire:
– Du-te taică la femei! (FMI)

miercuri, 19 decembrie 2012

Mark Gitenstein. Sabia în teacă.



          Rare sunt momentele când televizorul te încântă umplând ecranul cu oameni, în măsura lor adevărată, egali cu faptele ce le rămân în urmă. De obicei pe sticlă, politicienii şi pipiţele îşi expun goliciunea neruşinată ce ne intră în piele şi în ochi, precum vălul unui blestem care parcă nu vrea să se mai ridice. Aseară la DIGI 24, şi scriu postul TV cu majuscule pentru tendiţa moderaţiei şi consistenţa pe care încearcă să o imprime programelor sale, într-un regal al dialogului, Mark Gitenstein/ Emil Hurezeanu, ambasadorul american a dat măsură staturii morale şi legăturilor strânse, pornite din inimă şi contopite într-un corp comun cu poporul român.

          Trei ani omul acesta, prin venele căruia a curs şi curge un filon de sânge romanesc, a fost alături, a suferit cu noi înţelegându-ne frustrările, dar şi neputinţa de a ne depăşi condiţia resemnării pe care o purtăm în genă. Luciditatea analizei, diagnosticele precise, dar şi acurateţea sfaturilor şi descrierea capcanelor ce ne pândesc, ne-au îcredinţat că de partea cealaltă a camerelor ne vorbea cu deosebită sinceritate un prieten.

          S-a spus, pe bună dreptate că în lunga vara fierbinte a acestui an Mark Gitenstein a fost partizan pe faţă al preşedintelui. Ne-a dezvăluit că nu şi-a depăşit atribuţiile, a acţionat strict pe parametrii care-i primea de la departamentul de stat. Deloc întâmplător, corespundeau cu analizele proprii şi de aici nuanţele, sentimentul implicării, de fapt era o datorie de servici făcută din convingere pentru a proteja ce mai putea fi salvat.

          La Washington în centrul de comandă al lumii, sunt sute de lucruri care se întâmplă simultan în locuri fierbinţi. Stând cu ochii pe hartă, strategii nu au umorul nostru, nu înţeleg glumele pe care le fac la televizor sau aiurea vre-unul sau altul dintre politicienii dâmboviţeni, în somn sau în cine ştie ce alcov. Pentru o bună colaborare în NATO şi sincronizare a parteneriatului strategic, predictibilitatea e o condiţie obligatorie. Avem din partea americanilor nu doar aprecieri, ci şi responsabilităţi imense doar pentru că am dovedit că merităm.

            Militari români alături de cei americani, înfrăţiţi în luptă în Irak în Afganistan, câştigându-le respectul şi dovedindu-ne capacitatea, au primit drepul de a comanda unitătile lor de elită în câmpul de operaţiuni. Nu se câştigă uşor acest drept. În afară de noi nimănui nu i s-a făcut onoarea să comande trupe americane. Tineri români, inteligenţi şi instruiţi conduc proiecte majore la Silicon Valley, sau în alte locuri ce presupun înaltă pregătire şi abilităţi ieşite din comun. Avem profesori de mare renume care predau la catedră în cele mai mari universităţi ale lumii.

          Rămaşi în ţară, ne cheltuim energiile în bătălii interne, inutile, avem obiceiul să dăm foc la orice, să aruncăm în aer tot ce-am construit cu greu.

          Dăruiţi cu inteligenţă şi cu o ţară plină de frumuseţi şi bogăţii, ne suntem cei mai îndărătnici duşmani. Nefiind în stare să ne ţintim interesele mari, ne cramponăm în orgolii mărunte. Ne entuziasmăm şi uităm prea repede. Ne lipseşte doza necesară de optimism şi nu  ştim să ne bucurăm de viaţă.

          Ce a însemnat, dacă revin la intrebare voi deja aţi uitat, pentru poporul român, în evaluarea mea, lunga lui vară fierbinte, dacă m-aş raporta la propria ţară a fost o dramă americană sau dacă m-aş raporta la zonă, o tragedie greacă jucată într-o noapte a minţii unui cabotin.

          Ascultând un om căruia i se citea pe faţă nu doar sinceritatea ci şi faptul că îşi regăsise aici în suflet straturi sentimentale ale obârşiei, am descoperit că pot gândi la fel.

          Cât ar conta dacă măcar un timp l-am credita de împărat pe Ponta. Votanţii l-au ales pe el, şi zeii în Olimp. Să ducem săbiile la rastel şi să ne bucurăm de victoriile lui, ca de propriile noastre victorii.

          Un stol de vrăbii idioate tocmai treceau pe-acolo:

          – Nu se poate că a plagiat!

marți, 18 decembrie 2012

Concesii motaniceşti



Un pisic foarte mic,
îsi poartă în raniţă, sau în plic
mandatul de leu paraleu.
El, e premierul meu!...

Mario, Motanul din casă, în disperare
nu mă mai lasă să scriu pamflete, la mine pe blog,
că se lasă răcoare şi fac depresii...
La mare preţ e batista pe ţambal! Pliscul închis!

Aista nu-i pamflet măi băiete.
E ceva la graniţă dintre un futurolog chel
şi un vis de scaiete glumeţ prins în voalul miresii...
Mă rog, sau ceva analog

luni, 17 decembrie 2012

Întristarea neamului



            O zi mohorâtă. Întrucâtva, uşor date peste cap, scenografia şi planurile regizorale. Măcar de-ar fi fost zăpadă şi viscol, cu drumurile blocate şi armata uselină  pe tancuri să descindă victorioasă sub comanda Generalului Oprea, cu plugul în faţă şi tulumbele de împrăştiat zăpada, ca să revendice mandatul premierului Ponta, la Cotroceni. N-a fost posibil să urci în tren viforniţa din fundul Moldovei, numai de dragul spectacolului. Abia de-ar fi cârtit cârtitorii, s-ar fi spus că USL-ul a adus pe şest de la ruşi, răsuflarea otrăvită, în inima Bucureştilor.

          Şi nici preşedintele, nu ştiu ce l-a găsit! După ce întreaga campania a afirmat că la consultări cheamă separat partidele, în tête-à-tête şi nicidecum cualiţiile, s-a întors şi a chemat combatanţii pe toţi odată, la o oră matinală nepotrivită, stricându-i se pare lui Crin visul la o serata romantică, afectându-i dreptul la identitate marelui absent şi, transformând gloriosul moment într-o reuniune colhoznică.

          Le-am văzut privirile marcate, parcă figurile încruntate ale delegaţilor, în salonul oficial al palatului, citiseră la intrare un document secret cu orarul apocalipsei.

          Însuşi Pontonel nu era stăpân pe el, îi curgea nasul, s-a ridicat în picioare şi i-a înmânt preşedintelui, discret, un dosar de la Androneasca, cu antet, să-l păstreze la el în fişet.

          Sincer să fiu semnalele nu-s optimiste pentru guvernare. Şi nu ne-ajută nici Crăciunul. Se pare că anul ăsta porcul are şoriciul tare şi nu-i oportun să-l înghiţi.

Notă:


            Am aflat pe surse că voi renunţa în curând la comentarii politice. Se pare că opiniile mele de pe blog nu rezonează cu cele ale majorităţii votante. N-aş vrea să contribui suplimentar la întristarea neamului.
 

sâmbătă, 15 decembrie 2012

Faleze in sarbatoare




          Sărbătorind trei ani împreună, cum zice în pagina revistei Faleze de piatră, Emanuel Pope, mentorul unui iniţiative de înaltă ţinută culturală şi artistică – Proiectul Cititor de proză – am plăcerea de a mă regăsi printre cei care semnează aducându-şi contribuţia la împlinirea unui număr aniversar de excepţie, bogat şi fără îndoială valoros. Linkul către contribuţia mea aici, dar câştigul e al dumneavoastră dacă parcurgeţi întreaga revistă.

          Dom Quijote Emanuel, Sărbători fericite!