21

            În staţia acoperită, în dimineaţa Apocalipsei călătorii aşteptau doar autobuzul. Nimic nu arăta diferit, faţă de o zi obişnuită în care oamenii luau abătuţi drumul către servici. Nu ştiu ce căutam acolo, împreună cu prietenul Sibiceanu. Doi pensionari hârşiţi, ce ar fi trebuit la ora asta să-şi învioreze spiritul, tăvălindu-l în zăpada nestârnită de vifor, tot mai groasă, a hârtiei de scris. Nicidecum să sprijine zidul lateral al blocului 21, plasat undeva în dreapta staţiei, în aşteptarea producerii, puţin probabile, a niscaiva fenomene paranormale. Totuşi, ceva îmi ţiuia în urechi pe un fond muzical, astfel că în lungile pauze ale conversaţiei, când mă rupeam de spusele învăluitoare ale prietenului Aurel, mă trezeam fredonând o melodie care se insinua plăcut.

          Undeva, lângă trotuar, o maşină nu tocmai nouă odihnea parcă după un drum lung. Şi probabil chiar aşa se întâmplase, căci înăuntru, în habitaclu, o tânără încerca să-şi învioreze, privind în oglinjoară ce o ţinea într-o mână, cu cealaltă tamponându-şi cu grjă faţa, trăsăturile afectate (ofilite) de călătorie. Alături partenerul ei întinsese banca şi dormea profund. Cred că blonda mea, care parcă mă studia în tăcere, asculta şi ea aceeaşi muzică şi, la un moment dat îmi facu semn prin geam să mă apropii.

          M-am uitat în jur. Cu siguranţă eu eram alesul căci Aurel, se întorsese cu faţa în direcţia opusă, preocupat sa-şi ofere câteva mişcări într-o gimnastică uşor comică, de relaxare. M-am apropiat de maşină. Frumoasa blondă a dat jos parbrizul şi m-a întrebat direct, ce fredonam acolo lângă peretele blocului. Era inutil răspunsul, căci din interior se revărsau aceleaşi acorduri şi ea, cu un zâmbet larg, îşi arăta mulţumirea că ni se potriviseră matinal gusturile. Îşi împinse uşor partenerul, vădit cu intenţia de a-l trezi.

        

             – Zoli, avem musafiri! Şi dintr-o poşetă roşie încrustată cu un desen ciudat dintr-un metal galben pe care nu-l mai văzusem, scoase două obiecte ce păreau dintr-un plastic negru lucios. Cel cât o tabacheră, încastra un obiectiv plat, părea un aparat foto şi celălat, un fel de card, o componentă ce intra cu uşurinţă prin lateral.

        

               – V-am făcut o poză în timp ce fredonaţi! Şi deschizând cardul ca pe o cutie, dezvăluii o fotografie.

        

              – Acesta e un scanner şi o să am placerea să vi-l ofer. Mărturisec, în prima clipă am crezut că sunt nişte străini care doresc să-mi solicite o informaţie, de aceea mirarea, când am perceput cuvintele româneşti. Doar glasul parcă funcţiona pe altă frecvenţă. Avea un timbru uşor nefiresc. Între timp partenerul se trezise şi el.

        

             – Am să vă rog să-mi daţi o secundă cartea dumneavoastră de identitate, să pot nota nişte date. Ştiţi cum e, ne verifică şi pe noi patronul dacă ajung ofertele unde trebuie. Nu am ezitat, i-am dat buletinul care a lunecat imediat în mâna partenerului, în timp ce blonda încerca să-mi explice cum funcţionează aparatul.

          Când s-a apropiat de mine opturându-mi vederea, adia un parfum misterios, învăluitor, persistent, l-am simţit prin toţi porii. Cu siguranţă îl achiziţionase de la o casă renumită de parfumuri, poate Christian Dior. Femeia îmi zâmbea, străduindu-se să încropească o conversaţie. Era ceva ciudat în toată scena.

          Invidios, Sibiceanu îmi studie o clipă fericirea tâmpă ce-mi lumina chipul. Încercă s-o penetreze, dar nu reuşii. Îşi continuă caraghios exerciţiile. Ar fi putut fi ales el în locul meu. Observ pentru o clipă bărbatul. În mâna cu două cărţi de identitate şi extrăgâd, printr-o tehnică ciudată fotografia, înlocuind-o apoi tocmai cu poza pe care mi-o făcuse blonda, cu minute bune înainte. Parcă în transă, văd cum se include, prin plasticul moale poza originală în celălalt document. Mi-a fost imposibil să citesc numele.

          Am simţit că ceva nu e în regulă şi mi-am cerut supărat documentul înapoi. I-am împins obiectele femeii, debarasându-mă de ele ca de un cadou otrăvit. Continuam să-mi cer actul de identitate, cu fermitatea celui care realizase că atât de simplu şi stupid a fost păcălit. Panica se instalase nu doar în mintea mea, ci şi la ei. Ezitând, mi-a dat până la urmă documentul, pe cel modificat.

          Nemulţumit ameninţ că o să chem poliţia, dar de fapt realizez că nu ştiam nici un număr la poliţie. Zâmbetul fetei îngheţase. Ameninţ că voi nota numărul de înmatriculare al maşinii să fac reclamaţie. Ocolesc portbagajul. Mă uit sub haion, dar acolo nu exista nici un număr. Bag de seamă că roţile automobilului sunt romboidale. Mă îndrept către botul maşinii şi surprins, constat că nici aici nu era nici un număr. În spatele meu, vlăjganul se deşirase ieşind din habitaclu. Mă cuprinse cu braţele şi mă imobiliză. Îl strig pe Aurel. Lumea în staţie se mişcă, tocmai sosise autobuzul. Simt între coaste o înţepătură ca a unui ac de seringă şi un văl cald îmi inundă tot corpul.

       

              – Lasă-mă, ce ţi-am făcut! Vocea se scurge din mine ca un ecou mut. Mai încerc o dată strigătul disperat către Sibiceanu, acesta continuă caraghios genoflexiunile

            Respiraţia se accelerează, la fel şi pulsul, sparge captiv în urechi! Dispăruse muzica. 
           Deschid ochii. E dimineaţă. Fila din calendar arată 21 decembrie. Grea noapte şi lungă. Bieţii ăia de la USL, au negociat săracii toată noaptea. Dispăruse blonda, şi rombomobilul, şi vlăjganul, şi nici Aurel nu mai era acolo. 
           Eram în regulă. Putea să vină apocalipsa.