Fructe de pădure

        Cred cu tărie că o cronică a unei cărţi are rolul de a conduce discret paşii călătorului însetat sau îndrăgostit de poezie, care intră într-o pădure necunoscută sie-şi, pentru a descoperi fructe sălbatice dulci-acrişoare, ascunse după hăţişurile tulburate rar de picior omenesc.

        Dincolo de unde se opresc potecile, cu siguranţă vor apărea luminişuri unde razele soarelui, strecurate în spaţiul dintre funze, mângâie pielea rozalie a fructului din care e gata să ţâşnească metafora izbăvitore...

        Am scris aceste cuvinte ca pretext pentru a reproduce o cronică reapărută azi în amintirile de pe facebook sub semnătura lui Daniel Marin dedicate cu asupra de măsură volumul meu Ceară şi miere.

*

Atunci când gândul şi faptul se împacă

într-o benefică năucire continuă

În spaţiul dintre cuvinte e de găsit însuşi poetul, de aceea e făcut acel spaţiu pentru ca să aibă poetul pe unde respira de atâta broboadă a sufletului şi a minţii. Poetul e rupt de cuvinte tocmai ca să le poată pieptăna adăpa el nu dresează şi nu călăreşte cuvinte ziua-n amiaza mare nu el îi bâzâia luminii să treacă pe o altă frecvenţă să se facă subversiv cum plouă. Nu-l poţi citi pe poet pentru că el n-a fost niciodată dacă e de găsit e doar din pricină de ploaie odată pornită judecând aspru lumina.

Pornind a scrie despre o carte, mai rar ţi se întâmplă să-ţi iasă poem, astfel încât trebuie să o iei de la capăt, de unde o fi el acel capăt asta în caz că ar trebui să existe, iar dacă nu atunci de oriunde din cuprins.

Cântărind esenţele, după ce iniţializându-le în felul său bine definit, Ion Toma Ionescu evită să aibă o busolă sau un gps cu care să călătorească zările înţelesurilor. El trăieşte pur şi simplu în confortul stupului propriu, de unde „ceară şi miere”, iar de acolo dă lumea peste cap după legi încă neomologate, poate chiar neinventate, dar care funcţionează.

Este remodelat universul nu neapărat din vreo ambiţie ci mai degrabă din bună-voinţă. Atunci când se ajunge la anti-arhetipuri, sau neo-logisme, în loc de cea mai vagă urmă de surpriză se întâmplă trecerea mai departe, de pe o linie de probă pe alta, de fabricaţie. Produsul este de regulă halucinant, niciodată previzibil.

A se vedea cum răstoarnă poetul, ca pe un cuplu de forţe, un cuplu de simţuri, în „poem alb”: „de atâta alb răzvrătit/ mă dor ochii/ privesc fix şi aştept/ să-i ţâşnească/ miresei prin rochii/ uraniu îmbogăţit// la uin capăt al ceţii/ privesc fix şi aştept/ un concept încolţit/ din fum de ţigară/ viscolit în cafeaua/ amară a dimineţii// privesc fix şi aştept/ (ca)trenul încărcat/ cu metafore/ ieşit de pe şine/ înzăpezit undeva/ între coline veline…”

Jocul imagistic nativ deloc naiv doar aparent ca datul pe tobogan ori în montagne-russe, îi este caracteristic poetului şi pare a nu avea limite, ceea ce e perfect… „nu e decât/ un ghem/ de lână/ care/ se desfăşoară/ rostogolindu-se/ în ghearele/ unei pisici/ jucăuşe// numai tu vezi/ obstinat până/ dincolo/ de departe/ că cea ghemuită/ e o zână/ cu degete lungi/ şi manichiură/ îngrijită/ nu/ blâna/cruda/ moarte…/ şi ajungi/ să te luminezi/ te îndoi/ de mamă/ de copil/ şi de ploi/ te cobori de/ umeri// şi nu mai crezi/ că lâna-i de aur/ în ghem…/ firul se rupe şi/ nu rămâne/ nimic/ din tezaur// …degeaba numeri/ din doi în doi/ înapoi” (viaţa ca o pisică sălbatică).

O exaltare lirică îndreptată spre autodepăşire provocând această „aguridă”: „sunt cel mai iscusit vânător// vânătorul ne nopţi/ dintr-o vamă/ dacă-mi intri-n vizor/ şi sunt strugurii copţi/ gloanţele mele/ de-argint/ n-au nici tată/ nici mamă// sunt cel mai îndrăgit vânător// vânătorul de nopţi/ dintr-o dramă/ am în vizor/ numai struguri necopţi/ aguridă/ fără tată şi mamă/ şi-n piept/ port un glonţ de aramă”.

Dacă e să găsim o explozie, fiind oricum pe tărâm minat ideatic, de aflat că se poate la tot pasul; eu m-aş ancora de „insurgenţă”: „opriţi larma vocalelor/ ţipetele lor deşănţate/ exacerbează/ păcatele şi trufia// cu umilinţă/ consoanele/ sunete oarbe/ aproape mute/ secerate de gloanţe/ îngenunchiate/ în faţa porţilor/ se vor ridica/ mărşăluind/ în cadenţă/ pre limba morţilor”.

Concisă conclusivitate: „sumă de poveri/ încovoiate sub nopţi/ ceară a mierii…” (haiku).

Vrându-se – sigur vrându-se?... fiind una dintre cele care chiar sunt, de fapt „definiţie poetică”: „sherezadă/ virgină/ ispitind/ în surdină/ o mie şi una/ de nopţi// are inimă/ cu aripi/ şi sept/ de ceară/ flacăra-i/ trece/ de pe umărul/ stâng/ pe cel drept/ ca un lingou/ de povară// într-o groapă de nor/ şi vinul/ ţâşnit din apă// îl bei/ sau te bea”.

Ceea ce mă cutremură: „doar în noaptea învierii/ sunetul clopotelor/ intră în carne/ precum lumina/ prin cuiele/ lui hristos” (noaptea învierii). Şi: „îngerul/ introvertit/ se fereşte să treacă/ pragul luminii…/ nu se îngăduie/ zidit// dar lasă însemn/ în troiţe/ de vânt/ cruci din lemn/de salcâm/ înflorit” (îngerul).

Întotdeauna cauţi „cuvintele”, dar se întâmplă ca ele să vină de la sine, trec pe lângă tine, agaţă-le, nu trece indiferent mai departe: „nu eu sunt/ cel ce a împărtăşit/ această taină/ căci însuşi el/ întâi a rostit/ apoi şi-a dezlegat/ păsările gândului/ să aprindă înţelesul/ vorbelor sale/ pe care/ le-a adeverit/ binecuvântându-le// cuvintele sunt fiinţe”.

Ceea ce neapărat trebuie spus dinspre şi despre Ion Toma Ionescu, este „credinţă”: „s-a ridicat umbra/ de la picioarele mele/ ca o flacără vie/ înconjurându-mă/ şi mi-am zis/ se poate să fii/ o singură dată/ şi să arzi/ de mai multe ori”. Da!

Mulţumesc Daniel pentru cronica asta şi toate celelalte cronici!

 

Semnal în Săgetătorul

 

O carte după ce e scrisă nu mai e a autorului. Ea rămâne a lui cât timp e literă netipărită. Există totuşi riscul să nu fie a nimănui, când zace necitită, ascunsă undeva într-un raft de bibliotecă. De aceea întotdeauna mă bucur când descopăr întâmplător o însemnare undeva într-o pagină de ziar sau revistă, despre o carte de-a mea.

Luată în seamă(cartea), chit că însemnarea poate fi mai veselă sau mai tristă, după starea de spirt a emitentului şi gusturile dumisale ARTISTICE, îmi arată mie că povestea dintr-însa e vie şi poate trezi satisfacţii estetice, invidie şi uneori duşmănie. Ce mi-aş putea dori mai mult!?

Fereşte-mă doamne de prieteni!...

În cazul de faţă, Magda Grigore - la a cărei părere ţin sincer, pentru că nu se lasă influenţată de trendul vântului în nemişcarea culturală argeşeană şi, are mai curând spirit de factor perturbator, ţinând întotdeauna cont de evoluţia şi schimbările generale climatice - mi-a produs în Săgetătorul o bucurie reală pentru că ştiu că e o persoană  deosebit de ocupată.

Mulţumesc Magda pentru lectură! Poate că ar trebui să fac precizarea că începuturile poeziei mele au fost mai degrabă albastre decât „timide”şi de atât albastru au fost oprite. Cât despre proză, cu timpul, nu eu, viaţa m-a făcut prozator!

La "Dumitra"

 

De Ziua Satului Românesc, ieri 25 septembrie cu o seamă de împătimiţi ai scrisului din gruparea Poeţii ceţăţii ne-am adunat într-o zi senină de toamnă liniştită, uitând câteva ore de toate răutăţile ce se întâmplă în jurul nostru şi oferindu-ne o plimbare pe uliţele Muzeului Satului inventat de Dimitrie Gusti, ca să dăinuie şi în vremuri potrivnice, tăciunii aprinşi în vatra noastră de suflet. Ce bine că s-a aflat printre noi şi Nichita Stănescu, adus de Editura Semne-Artemis şi evocat într-o zi de duminică, de Duminică Keuterman Claudia, o bună prietenă a poetului!

Am adăstat preţ de două ore la umbră, lângă scena „Dumitra”, depănând amintiri legate de sat, dintr-o copilărie mirifică a fiecăruia, sau făcând consideraţii triste şi inconfortabile asupra stricăciunii care a cuprins urzeala unei poveşti care ne individualiza pregnant ca popor. Personal am citit poezie, dar aveam la mine şi o pagină dintr-un roman recent, Tobârlanii, pe care o inserez aici. Unul dintre personajele din pagina mea  are numele scenei, „Dumitra”, dar cel care a dat numele scenei n-a citit cu siguranţă Tobârlanii...

*

În satul de baştină al copilăriei mele, tata-mare îşi purta doar porecla – Tobârlan, – nu şi numele. Aspru, viguros, răzvrătit, falnic, aşa îl ştiu eu, cu cămaşa lungă de in, brăcinar, pantaloni albi de dimie, mustăţi şi baston. Bastonul îl căpătase bunicul târziu, cam pe la 75 de ani, când a căzut din tei, urcat să-i culeagă floare Dumitrei. Dumitra, o femeie frumoasă la viaţa ei, fără bărbat, aşezată cu casa pe Valea Pribei înainte de mama-mare Lina...

... Când erau tinere, Lina şi Dumitra au fost bune prietene şi pe deasupra ceva neamuri mai de departe.

... Frumoase amândouă au frânt multe inimi în Merişani şi chicoteau împreună povestindu-şi aventurile.

... Până ce Lina i-a destăinuit într-o seară, așezate pe bancă sub teiul de peste drum, că Mitică a cerut-o de nevastă. Locul de peste drum unde crescuse teiul, o coastă de deal lăsată pentru fân, era tot al ei. Pe fruntea Dumitrei, s-au strâns norii și fulgere au ţâșnit din ochi-i neguroși. Avea pentru Mitică Tobârlan un gând ascuns. Îl ştia harnic, sărac dar cinstit, iar pământurile ei mai mult nelucrate aşteptau un stăpân. Lucrurile s-au precipitat, cei doi au încheiat căsătoria şi Dumitra nu s-a mai măritat niciodată, de ciudă.

          Cu bunicul însurat, Dumitra a păstrat legăturile de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic și la timp potrivit (când bunica Lina rămânea grea și slavă cerului a născut opt copii), li s-au împletit nu doar gândurile, ci, s-au înnodat şi niscaiva legături ascunse, pe care le știa toată Valea Pribei. Probabil le aflase și teiul, fragil la suflet și sensibil, nu s-a opus când Dumnezeu a rupt o cracă de sub picioarele lui Mitică, pedepsind călcătura strâmbă.

...De la răsaduri şi până la recoltă, coverga din luncă, împletită meşteşugit din crengi, cu patul în ţăruşi înfipţi direct în pământ, cu sarică de aşternut şi cu vălimărencele mână de lucru ieftină, trecând râul mulţumite că ştie cineva să le aprecieze corect munca şi beneficiind, ale mai tinere, de confort sporit, coverga aceea păstra neatinsă libertatea lui. (Spre seară pleca şi ultima vălimăreancă, premianta acelei zile rămasă să-şi ia coroniţa, a cărei strălucire încă o simţea ca o umbră iradiind din interior şi pe care abia de se îndura s-o risipească în apa râului. Acolo în undă era locul cel mai ferit s-o ascundă, până să ajungă acasă, sub privirea uneori bănuitoare a celui cu care-şi împărţea necazurile.)

... Am avut privilegiul în câteva rânduri să mă întind, după festin, în patul din covergă. De-a lungul vieţii am încercat nenumărate paturi de lux, confortabile, somptuoase. Acele scânduri tari, au rămas în memoria oaselor mele crude, ca şi cum m-aş fi odihnit într-un pat de uriaş.

Poate de aceea în rarele incursiuni pe Valea Pribei, când Dumitra ieşea în poartă şi drumul bunicului nu se mai vărsa până în fundul văii, gândeam că aşa se cuvine la uriaşi.

Atitudini la o lansare de cărţi

 

Dacă ar fi să trag o concluzie parcurgând materialul publicat de prietenul Virgil Diaconu în ziarul argeşean Atitudini, aş aprecia că în fond spiritul critic şi combativ recunoscut al autorului, a fost de data asta ceva mai blând şi îndeajuns de concesiv cu mine şi cărţile mele,(micile răutăţi au fost puse în paranteze, chiar dacă uneori parantezele nu se văd…) - fapt pentru care ţin să-i mulţumesc!

http://www.atitudineinarges.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=16469:clipa-de-literatur-dou-romane-de-ficiune-i-refacerea-celulei-albatrii&catid=5:cultura&Itemid=6

Însemne

https://argesulonline.ro/eveniment-cultural-iti/?fbclid=IwAR3uu6fSVrjCiHlt0UwKEzsqn57pMRrZiGDVzKIukdUdeDOPI2ROea2CSpU
 

Revista Nouă

 Revista Nouă

O cronică în Revista Nouă la volumul Crucea de piatră

 Mulţumiri Petronela Apopei şi mulţumiri Florin Dochia

TOBARLANII SI CASA ROSIE LA BIBLIOTECA JUDETEANA ARGES

Casa Roşie şi Tobârlanii la Argeş TV

Casa Roşie şi Tobârlanii la Argeş TV 

https://www.facebook.com/popescu.denisa.549/posts/pfbid02TNB3UV2EK2bEJbGgNKJKfCNzmPnWvEgN2PrnvuqosVnU4aB4eNsqZMuoU4NGEGY1l

Casa Roşie şi Tobârlanii la biblotecă

 

Mărturisesc am avut mari emoţii înainte de lansarea de la Piteşti!... Din motive de pandemie, întrerupsesem de vreo trei ani obiceiul de a mă întâlni cu publicul piteştean, unde m-am simţit întotdeauna acasă. Se nimerise ca manifestarea să se desfăşoare marţea, într-o zi de 13, la ora 13… în plin program de serviciu, cu anul şcolar abia început, mă aşteptam să găsesc în sală câţiva seniori şi cam atât!

Pe deasupra, nu apucasem să trimit înainte cărţile prietenilor literaţi argeşeni, doar nişte PDF-uri şi e ştiut că dacă nu răsfoieşti pagină cu pagină cartea, n-ai cum vorbi despre ea.

Nu voi face o descriere a evenimentului în sine, las fotografiile să vorbească singure. Spun doar atât că m-am simţit la vârsta mea, ca un elev care a avut bucuria să întâlnească într-o după amiază, la bibliotecă, patru profesoare tinere de literatură care au chiulit de la ore, să vobească pertinent cu înţelegere şi rafinament despre cărţile mele. Şi ca să fie în legalitate, cum s-ar cere mai des într-o Românie educată, au adus cu ele şi elevii.

Mulţumesc Denisa! Mulţumesc Magda! Mulţumesc Alora! Mulţumesc Liliana! Mulţumesc Claudia că ai bătut din Olanda atâta drum! Şi mulţumesc tuturor prietenilor care mi-au fost alături şi se vor recunoaşte în fotografii! O  menţiune specială, printre cei prezenţi s-au aflat câteva persoane, dragi mie, care vor locui de acum înainte şi ca personaje în Casa Roşie.