sâmbătă, 29 septembrie 2012

Prizonier. Poem dramatic cu şifonier.



              Stau întins în iarbă şi pândesc fluturele. El desenează liber poeme în nisipul albastru. O dâră albă cu intorsaturi de frazare îşi potriveşte ritmul după bătaia aripilor.
          – Ionescule, bietul de tine în dimineaţa asta pare că nu te-ai spălat pe faţă de vise!
          – Mai lasă-l dracului de blog şi treci la cărat mobilă!
          – Ai dormit cu ferestrele deschise şi te-au năpădit fluturii! Voci aspre din toate părţile.
          – Da mamă, dar nu vreau să-i pierd. Stii ce spun cărţile că trăiesc o singură zi. 
           Îl iau pe Alexandru să-i prindem vii!

miercuri, 26 septembrie 2012

Otevistul Păcală în sacul lui



           I se urâse şi lui Păcală! După ce legase la gură sacii umpluţi cu prostia consătenilor săi otevişti şi îi scufundase în Dunăre la cererea lor expresă, în loc adânc, măsurat cu prăjina(nu mă indoiesc că ştiţi povestea!).
          N-a fost de loc uşor, milos cum e, să îmbrace după aceea anteriul popii. Lacom, popa se aruncase în valuri printre cei dintâi, să ia grosul din ce lăsase Păcală „să  mai ia şi altul(!)”
          Şi a trebuit să meargă apoi bietul Păcală din casă în casă, să mulţumeasca vădanele. Toate aruncânduşi hanţele de doliu şi înghesuindu-l ruşinate pe blana de vacă să încerce pantoful Elodiei. (Ţineţi minte, după ce Păcală vânduse unui creştin cu nevastă mai slobodă, nu pielea ursului din pădure ci pielea junincii sale de prăsilă, toată suflarea satului şi-a tăiat vacile fără milă să le vândă şi ei pieile la târg. Dar numai una e piele vorbitoare!... Acu, ce să mai facă, să le-arunce? Le-au pus pe jos în loc de covoare să le fie moale la picioare.
          Aşadar, plictisit Păcală şi cam rupt de şale, l-a-ncercat necuratul de cele sfinte, s-a gândit să părăsească satul dumisale în zori şi să devină ori magnat, ori preşedinte.
          Şi-a-ncălecat pe un cal de mare şi-a plecat la Olchim să cumpere covrigi cu sare. 
          Taman ieşise Ponta pe Dealul Negru de supărare să scoată ţara la mezat cu antetul de la guvern şi aprobare în parlament. Disperat că-s vremuri proaste şi nu scoţi bugetul cu copy paste şi şah etern, evident.
          Premierule, dacă vrei poţi! Tainul mai târziu. E suficient pentru toţi, n-are rost altă socoteală... Ţara la hoţi, că la ciocoi a fost!
          Şi la popor Dane? Ce facem cu ăia săraci?
          Poporul e prost coane şi îl punem în saci! Zise Păcală.

luni, 24 septembrie 2012

Vidanjorii





Arde Oltchimul!
Ce soartă!
Un plagiator şi-un vidanjor,
fac tumbe şi giumbuşlucuri la televizor.
Se hlizesc la popor
cu minciuni şi trucuri.

Îşi deşartă
zoaiele
şi-au adus tulumbe
deversând în aval,
murdărind pâraiele.
Lustragii de canal!

Carnaval
şi paradă.
Scălămbăieli
de saltimbanci,
în plină stradă
prăduind caşcaval.

Arde Oltchimul cu noi cu tot!
Popor de doi franci
şi-un zlot!...
Hai la vot!


duminică, 23 septembrie 2012

Mulţimi vide




Drumul din spatele umbrei aşa cum e viaţa
umblă cu capul spart.
Un pian imens potriveşte sunetele,
bile de sticlă albastră
rostogolite pe trepte către plajă.

Trece un tren pe calea ferată
şi lumina mătură în noapte
ferestrele vagoanelor.
La o crosnie de traverse –
cine să le numere, le purtăm în spate –
te plezneşte pe faţă un spot luminos.

Ai putea crede că nu se mai opreşte locomotiva,
E un ritm terestru cu intermitenţe
ca la naşterea unei femei gravide.

Adevar, adevaruri - Colocvii Argesene

La Pitesti sub egida Centrului Cultural se desfasoara lunar un colocviu cu tematica totdeauna interesanta. Doua sunt persoanele care au avut aceasta initiativa si care merita aplauzele: Poeta Magda Grigore si Directoarea Carmen Dumitrache. Sa aplaudam deci si sa oferim flori... virtuale desigur.


Realizator film Carmen Dumitrache - Director Centrul Cultural

sâmbătă, 22 septembrie 2012

Prinţesa nordică





Cu mersul tău de prinţesă nordică
te-am zărit într-o carte cu litere de iarbă,
amândoi pe insulă.
Uşoară ca un fulg de zăpadă,
alergând desculţă şi potrivind într-un puzzle cuvintele.

Atât de caldă, ca vântul învăluit în
parfumul florilor de cicoare!

Pielea ta albă,
îmi încreţise degetele arse de sare sub carnea vie.
Nu te puteam atinge!

În schimb te puteam respira, risipindu-mă în aer
şi luminându-mă de respiraţia ta.
Te puteam înota arcuind braţele curajoase
deasupra valurilor.

Mă regăseam eşuat la ţărm ca o scoică cu cochilia spartă.
Un timp,
sunetul mării mă însoţea ca un ecou nevăzut.

vineri, 21 septembrie 2012

Ferma animalelor. Judecata la Curte

Aceasta postare a aparut initial pe blog in data de 18 august. Cer scuze cititorilor care au lecturat-o deja. Nu stiu ce manevra gresita am facut si am schimbat ordinea fireasca a publicarii. Nu vreau sa pierd materialul si pana ma dumiresc va ramane aici. E greu cu "tehnica"...
            A început ziua de mâine. Va realiza Curtea, că de ea depinde dacă azi, noaptea soarelui va continua să ardă pământul? Se va putea ridica deasupra norului de lăcuste ce a desăvârşit agonia de după pârjol? Va şti să desluşească cu chei potrivite taina ploii şi să înţeleagă mişcarea imperceptibilă a vântului? Pe harta aceea cu codul roşu, va reuşi să îmblânzească culorile? Sunt întrebări pe care le poţi pune în zeci de feluri. Sunt îngrijorări ce ne-au atins ireparabil cu raza nestăpânită a fricii.
          Ieri am fost cu Alex, îl ştiţi deja cel cu elementele de autism, la Ferma animalelor în Pantelimon. La trei ani, a intrat şi el într-o noapte a soarelui, s-a supărat pe noi traversând singur o operaţie complicată. Poate în clipele lungi nu a înţeles unde ne pierduse. Poate că văzuse doar mâna neagră înflorind bisturiul.
          I s-au răsturnat pe jos cuvintele şi zâmbetele fericite le-a pierdut în sala aceea de operaţie şi, de atunci n-a mai vorbit cu noi.
          Au trecut anii. I-am recâştigat cu multă dragoste încrederea şi zâmbetul. Parcă să zic, începem să adunăm şi ceva litere de pe jos. Nu e uşor, nu e simplu să reintri în normalitate!
          La fermă nu ne-am speriat nici de struţi, nici de bivolii ăia mari care se bălăceau în noroiul fierbinte. Am atins cu mâna boticul pufos al unui mânz şi-am încălecat fără frică poneiul. Doar cocoşul ăla cu pene colorate, mai mare glasul decât el, a reuşit să ne sperie.
          Când scriu aceste rânduri e încă noapte. Mă gândesc dacă judecătorii de la Curte l-ar fi văzut la tiroliană pe Alex cum se bucură de alunecarea pe sârmă, sau în mijlocul saltelei zburând deasupra tuturor copiilor, sunt sigur, dacă l-ar fi văzut judecătorii, judecata lor ar fi devenit normală şi mult mai simplă.

Între două veşnicii. Lansare de carte

          O dupăamiază liniştită cu profesorul universitar Ion Popescu Sireteanu la pupitru – înconjurat de trei graţii, Magda Grigore, Alora Albulescu Serp şi Denisa Popescu Martin – prezentându-şi probabil a suta carte din panoplie, dacă cineva s-ar încumeta să numere pe rastel armele dumisale paşnice cu care cu siguranţă şi-a dorit să cucerească lumea. 
           „Între două veşnicii” – un titlu inspirat şi prolificul scriitor îşi face norma cantitativă pe care şi-a impus-o de întâi stătător în topul sclavilor pe plantaţia literelor argeşene. Sala, surprinzător de plină s-a lăsat cuminte cuprinsă în cadrele studiate cu ochiul profesionist al domnişoarei Carmen Dumitrache, Directoarea Centrului Cultural şi cameramană de servici, pentru ca la montaj, să nu fie obligată la cheltuieli inutile. Timpul e preţios, poate şi pelicula, iar responsabilitatea chivernisirii bugetului îi e cu prioritate înscrisă în fişa postului. 
          Şi pentru că am amintit de sclavi pe plantaţie, venerabilul Marin Ioniţă cu multă graţie, de la înălţimea staturii ne-a dat o lecţie vie despre soarta literaturii şi sclavie. Cu elocinţă şi-nţelepciuni.    

          Merită să rămâi printre frumoşii nebuni? Să-ţi sacrifici satisfacţii posibile, să ratezi întâlniri incredibile, să nu muşti din fructele coapte, să-ţi faci ziuă din noapte lustruind stele verzi? Biet scrib nu ştii ce pierzi! 
          Măcar Siretene eşti un norocos, tinerele doamne te-au vrăjit frumos! 
          Mă uit şi eu la Denisa ca la o vrăjitoare. Stă chiar în faţa mea. În alte vremi vrăjitoarele erau arse pe rug. Timpurile s-au schimbat, au venit ploi. 
          Vraja a rămas la ea, rugul arde la noi!

luni, 17 septembrie 2012

Balcicul Reginei Maria.

Bursa în haina nouă



           
           Bursa îngerilor, ultima mea carte de poezie şi-a găsit loc pe raft în Biblioteca Maiei Martin într-o haină nouă, inspirată, pentru care-i mulţumesc. Bucuria autorului este cu atât mai mare cu cât lectura gândurilor sale beneficiază de asemenea oportunităţi.

Clic pe link sau imagine si lectură plăcută:

joi, 13 septembrie 2012

Traviata de ...Bruxelles




          Am văzut ieri în transmisie directă în faţa ochilor o desfăşurare de pasiuni de parcă se prelua de la Bruxelles la televizor Traviata, opera celebră în trei acte a lui Giuseppe Verdi şi eu neînţelegând limba, culegeam de pe buzele sopranelor si tenorilor doar trăirile pasionale.
          Nu era Violeta, curtezana atinsă de dragoste, dar şi de o boală incurabilă, era Viviane Reding îmbrăcată într-un taior portocaliu ce-şi împărţea sentimentele între Alfredo Ponta, credinţa ei în justiţie şi statul de drept.
          Alfredo rănit în orgolii, tânăr necopt, nu s-a arătat în spectacol susţinând că are treburi mai importante la guvern. Veneau doi cocoşi ai lui Francois Hollande să trateze la Bucureşti pentru Europa, pacea cu ţiganii. Îşi trimisese însă o haită de emisari s-o jignească pe Vivien şi s-o acuze de trădare, susţinând că la înşelat cu Băsescu.
          Giorgio Germont Hannes Swoboda, tatăl lui Ponta pe linie politică socialistă, i-a cerut cu fermitate comisarului pe justiţie şi lui Barosso să-l lase din braţe pe marinar în plata Domnului Obama, că poporul nu-l mai vrea preşedinte şi fata, Românica, trebuie să se mărite cu Crin!... în toamnă când sunt alegeri, vin nuntaşii la parlament şi el va fi socru mare. (Unde o fi acum bietul Crin?)
          La secvenţa asta, din sală s-a auzit ca un semn de-ntrebare că tatăl de fată, e socru mic. El Nu şi nu Nu, că are familia politică mai tare ca ALDE!... Aşa o fi, ce să zic!...
          Şi mai era acolo unul important. Un fel de dirijor. Stând jos la pupitru, număra secundele celor care cântau, grăbind să nu se risipească preţiosul timp european cu ochii fixaţi pe Zgonea şi Dan Şova. Nu s-a ridicat de loc în picioare, de parcă se temea să nu vină ăştia doi cumnaţi, să-i ia Doamne fereşte(!) scaunul de sub picioare.

           S-o fi schimbat ceva între timp, au trecut 9 ani. Sigur s-a schimbat Viviane cu Ursula, Românica pare că e în divorţ, iar în partide se pregătesc miri.

marți, 11 septembrie 2012

Romania megalitică. Spune-mi cu cine te-nsoţeşti ca să-ţi spun cine eşti




Fişe:

          Ghişe e un cocoş pintenat jumulit de fulgi care s-a apucat de ouat şi înzestrat de natură cu gură de graur, a tot cântat prin bătătură că ouăle lui sunt de aur. Şi-ntr-un gest de protest liberal, singur, a mutat tezaurul de la Pietroasa la Braşov la spital.

          Crin e o babă ţâfnoasă ce se pudrează-n oglindă mereu când e trează şi-ntreabă:
          – Oglindă oglinjoară cine-i cel mai fierbinte preşedinte din ţară, nu-i aşa că sunt eu?
Şi oglinda-i rărpunde supus, lapidară.
          – Eşti frumos ca un zeu, dar e unul mai sus, Zeus, la Cotroceni, la palat. El, se dă jos din pat si trânteşte oglinda de se face ţăndări grinda.

          Comisia de la Veneţia a venit să întrebe doar, ce mai face Lucreţia.

sâmbătă, 8 septembrie 2012

MRU. Focuri de artificii



           „Sunteţi capabili de sacrificiu pana la a va culca cu inamicul? Atunci candidaţi pentru serviciile de informaţii!” Nu e o fabulaţie, e pur şi simplu un anunţ pe zona de publicitatea a televiziunii olandeze.
          „O şansă mare pentru tineri. Înscrierile se fac până vineri.”
          Conversam ieri cu prietena mea stabilită în Olanda schimbând vorbe de interes despre Schenghen, despre statul de drept salvat ca un urs înţelept haituit în campanie de USL, vis-a-vis de partidul lui MRU proaspăt lansat la apă pe canalul Dâmboviţei unde sticlele de şampanie izbite de carena partidului crapă(...).
          Ea, chestionându-mă cu privire la MRU era puţin rămasă în urmă, plecase de-o turmă de ani de-acasă. Eu pe val:
          – E un intelectual de rasă, rar. Executat ca ministru de externe, s-a aflat Şef la DIE, ăla cu spionii, aşa a căzut la sorţi numit de marinar!
          – Aha! După ce a fost executat a înviat din morţi aşadar.
Şi a pregătit Forţa civică adunând pioni din cele două extreme.

          Nu e atât de simplu să te culci cu inamicul! Presupun că e nevoie de condiţie fizică, de spirit de sacrificiu, în concurs fireşte contează probele practice, abilităţile speciale factice, le ai, ai beneficiu.
          – Dragă, când am plecat în Olanda, la divorţ, înainte de procesul meu s-a judecat un soţ violat de propria nevastă şi câteva dintre colegele ei, îţi stă minte-n loc, după ce l-au legat! Asta a fost pedeapsa că a înşelat-o.   Laitmotiv greşeala! Omul obstinato!
          În concluzie ca să concentrez:
          Nu mobilu ci cum se aprinde fitilu.
          Forţa Pirpirii! Forţa Tălmăceni! Inima sus şi torţa la Cotroceni!

vineri, 7 septembrie 2012

Operaţiunea „Caloriferul”




           Miercuri am fost în audienţă. Mă înscrisesem la poartă, în registrul unui personaj cu chipiu, câteva zile înainte, adică luni când contactul meu cu funcţionara de la ghişeu pentru o simplă aprobare fusese tratat cu refuz. N-a fost contactul ăla care-ţi înmoaie genunchii la prima vedere şi-ţi schimbă vocea răguşită a inimii, încălzindu-i timbrul de tenor italian la origini, numai bun pentru serenade! Studii temeinice demonstraseră firmei Termo Calor, cea care se ocupă de debranşatul caloriferelor, că eficienţa maximă în relaţiile cu publicul o au persoanele către vârsta a treia,  sau fără vârstă, ursuze, şterse, frigide care, şi să vrea, nu au cum să-ţi arate raiul pe pământ.
          De la prima zvârlitură de ochi lucrurile erau deja tranşate între noi. Compatibilitate zero barat iar violul era din start exclus, se vedea clar că prin conductele ei nu se putea pompa decât încălzire din reţeaua centralizată.
          Era deja târziu. Căutând cu binoclu urma botinei rătăcite a vreunei blonde în pustietatea mea de blog, pierdusem din vedere rostogolirea implacabilă a timpului oglindită sus în perete unde limbile ceasului se duelau către ora trei a după-amiezii. Am luat taxiul şi am ajuns pe ultima sută să prind deschiderea festivă a dialogului cu cetăţeanul, audienţa.
          Pierdusem în democraţia consolidată orice noţiune, îmi era cu totul străin modul de desfăşurare al momentului. Sincer, am rămas surprins când monstruleţul acela îmbrăcat unisex mi-a propus ca ultimă cale de rezolvare să mă prezint miercuri la audienţa cu directorul, menţionând, fără s-o întreb, că de cinci ani de când ea e în funcţie nu-şi aducea aminte ca cineva să fi rezolvat în acest mod vreo cauză. Intreprinderea totuşi merita să fie onorată.
          Parcă jucam într-un film vechi, secvenţele se derulau copy-paste, ochelarii mei căpătaseră proprietăţi 3D îngăduind un ceremonial în mişcare pe care mi-l închipuisem şters de mult din memoria colectivă. Aveam la activ zeci de audienţe desfăşurate în celălalt timp pentru a obţine casă, un apartament confort IV în Cartierul Trivale, fără uşi, cu două camere în miniatură, fără cadă la baie, dar mobilat cu tinereţea  aceea care-ţi înflăcăra imaginaţia când pe linoleum direct, lipsiţi de tăblia mesei, bând votcă cu suc de roşii sărbătoream cu prietenii un poem ce mi se părea genial sprijinindu-mă de privirile senine ale blondei mele muze şi, sorbind în acelaşi timp, o gură sănătosă din cafeaua cu sare.
          Mă aflam acolo, la Termo Calor, să obţin o iscălitură ca să-mi debranşez caloriferele şi, ca mine încă vre-o douăzeci de persoane de diverse condiţii. După ce insul cu tresele şi chipiul ne-a mai scris o dată în registru explicându-ne că prima listă nu mai putea fi după două zile valabilă, ne-a trimis să urcăm pe scări arătându-ne tacticos imagini într-un televizor unde o cameră video îşi facea datoria, proiectând trei doamne oprite în faţa unei uşi, cărora, n-avea vină, le explicase că pot intra in sala de sedinţe.  Dar, cum e omul nerăbdător, aşteptau proţăpite în picioare în mijlocul coridorului...
          Am urcat drept în faţă pe scară, prima uşă pe dreapta la singurul etaj. De mirare cum nu ne-a încurcat televizorul şi gesturile complicate ale portarului, descoperind surprinşi imediat la intrare, ieşirea din labirint.
          La ora stabilită, cu sfertul academic de rutină fixat, a intrat în sală primul strigat. Un domn bine, elegant, cu siguranţă bine informat în domeniu, se-auzea prin uşă cum discuta tehnic, documentat aş putea spune, despre normative, formule de calcul, surse convenţionale, temperaturi la intrarea în habitaclu, totul expus civilizat pe un ton care presupunea sigur că acea conversaţie avea să dureze. De partea cealaltă cel care asculta politicos îi repeta cam din cinci în cinci minute ca o banda de magnetofon stricată, că cifrele facturii calorice sunt OK şi desigur îi va raspunde şi în scris la termenul legal de 30 de zile dacă va lăsa un memoriu scris la secretariat sau la portar cumva de plecase secretara. Desigur că îi va pune la dispoziţie formulele de calcul, normativele şi toată documentaţia tehnică şi legislativă în vigoare, cea dupa care era facturată, cu siguranţă corect, resursa calorică ce asigura confortul localnicilor aflaţi în reţeaua centralizată, chiar dacă gigacaloria în Piteşti este şi va fi cu siguranţă şi în continuare cea mai scumpă în raport cu marile oraşe.
          Se cunoşteau şi se respectau desigur! După circa o jumătate de oră domnul acela şi directorul şi-au strâns cordial mâinile despărţindu-se în uşă cu promisiunea, din partea domnului elegant, că data viitoare va aduce cu sine un studiu de ultimă oră în domeniu care va revoluţiona baza de calcul.
          După ce au intrat şi au ieşit la fel cum intraseră, nedebranşate, două din primele trei doamne despre care am mai povestit la începutul vorbirii, mi-a venit rândul şi mie să pătrund în intimitatea procesului în plină desfăşurare al audienţei. Trei persone amabile şi rezonabil dotate verbal(bărbaţii) şi fizic(mai mult doamna!), după ce m-au ascultat cu atenţie în demersul meu de partea cealaltă a mesei, mi-au transmis într-un cor pe trei voci că debranşarea caloriferelor începând din cincisprezece august nu mai e cu putinţă. Cincisprezece a fost ultima zi aprobată de Consiliu. Se pare că aşa au vrut consilierii şi consilierele, pănă în cincisprezece să se debranşeze caloriferele. Picat cu ceară, sau din lună să fi fost şi tot nu puteam pricepe dacă 15 ăsta avea vre-un rost.
          – Da pe 16 ce e? Se rupe apa, încep durerile facerii?
          – Nu, dar e un termen fix al afacerii.
          – Caloriferele sunt la mine acasă, nu aiurea în miezul vreunei afaceri cu bani publici. Nu trebuie să organizez licitaţii, fac ce vreau, sunt privat, nu mai stau ca altădată cu chirie la stat.
          – Noi încă raspundem de nivelul de trai personal, suntem parte. Chiar daca tindem spre un stat minimal. Căldura la domiciliul omului e o centură de siguranţă până la moarte! Nu-i un covrig  să-l poţi rupe când vrei. Îngheaţă cetăţeanul de frig! Să nu înţelegeţi greşit, nu-s un bigot, dar aţi văzut cât înseamnă un afurisit de vot!
          – Domnule, omeneşte, nu plec în vacanţă, încui şi mă mut la nepoţi, nu vreau să plătesc degeaba căldura peste iarnă, e o cheltuială inutilă plec din ţară.
          – Unde e lege, ne pare rău, nu e tocmeală. Reveniţi la vară!

          Vizibil nemulţumit m-am ridicat să plec. Doamna din comisie părea că mă place, parcă era un fluid în admisie. Mă privea ca pe-un faun, se frământa şi stătea ca pe ace în scaun. Insist către dânsa:
          – Nu se mai poate face nimic? Să merg la primar, mă cunoaşte, ştie că sunt scriitor, chiar de n-am plete. I-am mai scris pamflete...
          – O să ne mai gândim, analizăm, lăsaţi-mi un număr de telefon, vorbim şi cu administratorul, găsim o soluţie, poate lămurim să se debranşeze toţi locatarii de pe scara blocului, venim la faţa locului...       
            Clinc!...Deja e suspect, mi-a căzut fisa. Nu consultase nimeni nici o hârtie, de unde-mi cunoaştea adresa şi administratorul de unde-l ştie? O fi de la MISA, s-a mai întâmplat! Numai ce citisem despre bietul taximetrist violat!...
          Prevăzător, i-am dat numărul de la telefonul fix, debranşat...


        

joi, 6 septembrie 2012

Intr-o gară la Lehliu arde popii anteriu




           Aş scrie ceva dspre ARD(Alianţa Romania Dreaptă), dar teamă-mi e că mă ard şi dau în bară speranţa. Să nu păţesc la fel ca Tanţa şi Costel, într-o vară când s-a aflat că fată mare e el şi l-a violat într-o gară. N-ar fi nici prima şi desigur nici ultima oară!
          Câţiva oameni de-acolo îmi plac. Par a fi persoane oneste şi Ungureanu, şi Papahagii dar mai bine tac, să nu provoc de pe creste carnagii.
          Să nu ma trezesc în tramvai singur plutind ca un falanger într-un nor şi ei patru vatmani la manşă sclipind ca la teatru într-o cabină etanşă. Eu să strig, stai! că vreau să cobor să iau ţara la pas, ei să ţină drept într-un glas drumul în Rai.

Notă:
          Să dea Domnul să fie zmei cât cred eu în ei!  

miercuri, 5 septembrie 2012

Crin împărat la Capri



            

          O bătaie imperceptibilă în uşa masivă, încrustată, a apartamentului regal şi o voce, desigur pierită, se strecură ca o umbră în interiorul camerei albastre unde trona baldachinul uriaş sub care o pădure de oase de stirpe nobilă venită cu vaporul să admire frumuseţile de paradis ale insulei a hodihnit de-a lungul timpului. Ce bine că Caesar Augustus, hotelul de cinci stele, a respectat lenea seculară a monarhilor care i-au trecut pragul!

        Stăpâne, sună cu insistenţă de două zile telefonul de la Bucureşti al premierului Ponta. Zice că vi s-a terminat şi concediul şi interimatul şi e musai să vă întoarceţi să conduceţi Senatul.
        Acu’, deontologul din mine nu-mi permite să intru la om sub baldachine! Nu ştiu dacă se consumase epilogul sau uzufructul se păstrase integru sub mărăcine, dar l-am văzut ţâşnind negru pe Crin, ca săgeata din arc, de s-a speriat lângă dânsul şi biata Jeanne d'Arc.
        Ponta ăsta mă calcă pe nervi, n-am cuvinte! E imatur de te-apucă plânsul şi flecar. Când ai fost preşedinte interimar nu mai poţi zi de zi să fi la Senat, cârciumar. Mi-a stricat momentul, visam fascinat că m-au votat insularii, aici la Capri, împărat, şi mi-au pus coroană pe cap sub un palmier. Iniţial mă gândisem să-l urc în barcă şi pe el, să-l scap de Băsescu, să-l fac premier, dar s-a dovedit o libarcă
        Bustul gol al lui Crin se îndreptă către geam şi, privind cerul senin, se mai liniştii. Vegetaţia luxuriantă şi stâncile albe de calcar ieşeau spectaculos din apa de culoare torcuoaz a Mării Tireniene. Undeva în dreapta, Monte Solaro, cel mai înalt punct a insulei(589 m), aştepta cuminte să sporească în înălţime. Toată noaptea gândise proiectul care să împlinească rotund cei 600 de metri, ridicând pe postament statuia, spre încântarea supuşilor şi noua fală a insulei.
        Singura nelamurire rămasă era dacă în braţele sale puternice avea să ţină lupoaica sau pe Jeanne d'Arc de alături.
Desigur, va organiza un referendum să cerceteze dorinţele caprioţilor.

P.S.
Se pare că PNL-ul a luat notă şi-i pregăteşte împaratului o rulotă

sâmbătă, 1 septembrie 2012

Un scafandru la Cotroceni





        Un scafandru Consilier de stat nu ar putea produce rumoare dacă acolo la Cotroceni s-ar afla puntea de comandă a unei nave. Chiar ar părea o întâmplare– ca să nu zic un lucru (fiind întruchipat de o persoană fizică) – cu scaun la cap. Forţată cumva expresia cu scaunul vis-a-vis de întâmplare! Doar o persoana fizică poate avea scaun(de consilier sau de palisandru?...) la cap, mai ales unul ca Onaca, puternic, sportiv, înţelept.
          Întâmplarea ar fi mai degrabă fericită pe vapor: se mai înţepeneşte o elice, se mai zgârie de vre-o stâncă stratul de scoici şi alge care acoperă opera vie, chila navei de sub pescaj. Atunci scafandrul ar putea descoperi în timp util locul sensibil, punctul G al navei predispus orgasmului la apa sărată şi, profesionist, i-ar coase un nasture sau i-ar suda un plasture subacvatic cu arcul electric, ca centură de castitate.
        Aseară în emisiunea lui Cârstoiu „La taifas” Onaca ne-a dat peste cap ideile preconcepute, convingându-ne întrucâtva că ţara este o navă iar preşedintele Băsescu cel mai potrivit comandant al ei. Referendumul pe care l-am traversat cu toţii a fost ca o furtună de gradul 7-8 şi, fără luciditatea şi verticalitatea comandantului, doar echipajul nu avea cum să ajungă în bune condiţiuni la destinaţia stabilită dinainte de armatori (Armatorii sunt unii care trag lumea de sfori).
          El poartă toată răspunderea şi faţă de marinari şi faţă de navă. La el e strategia, marea artă ţinând permanent prova pe direcţia crestei stânga-dreapta, perpendicular pe valuri şi cu credinţă în Dumnezeu.
          „Cum să vă spun eu!... De mic copil părinţii m-au dat la o şcoală germană, sunt un tip disciplinat şi organizat. Pe mare lucrurile sunt clare, căpitanul are un feeling al lui, priveşte de sus echipajul şi când nu-ţi spune nimic ori eşti prea bun ori te taie de pe listă şi te lasă de izbelişte în primul port. Dacă te dojeneşte, stai liniştit e de bine! Dacă nu te bagă în seamă, poţi avea o problemă mare!
          Se întâmplă pe mare să urce la bord marinari. Pot fi naufragiaţi, pot fi piraţi în diferite situaţii. Naufragiaţii îşi găsesc locul şi completează echipajul. De multe ori, ei rămân la bord. Piraţii scapă mai întâi de comandant, suspendându-lşi izolându-l în cală (sau într-un garaj), iau în stăpânire corabia şi seamănă vrajbă în echipaj. N-au viaţă lungă! Ori se ceartă ori scufundă corabia!”
          Aşa e când ridici sabia!
          „Domnule Onaca, te ştiu om serios şi profund, nu te-ai lăsat amăgit de beţia adâncurilor, a trecut furtuna, preşedintele comandant s-a întors la Cotroceni. Ce face? De ce tace? Care-i misterul?”, ȋl întrebă pe Onaca marele ziarist.
          "Dacă tace preşedintele-comandant, eu, ca scafandru consilier de stat, pot să constat întristat, n-am nici-o dilemă, că premierul şi celălalt pirat, au o problemă!





Notă:

M-am scufundat în adâncul textului cu uşurinţa scafandrului. La ieşire cu depresurizarea mi-a fost mai greu să pun virgulele.
Mulţumesc Domnule Robert Serban, am scăpat din vedere peştişorii grăbindu-mă să ajung la nunta Ebei ...