ANCHETA CAFENELEI LITERAR și FERMA GUȘTERILOR

Interesantă și deosebit de actuală ancheta Cafenelei literare a prietenului Virgil Diaconu din ultimele trei numere de revistă, despre Inteligența Artificială și creația literară. Contribuțiile interlocutorilor, nume prestigioase ale literaturii, merg unanim la concluzii în direcția recuzării literaturii generate de inteligența artificială. Ea nu poate fi operațională întrutotul pe zona creației căci acumulările de miliarde și miliarde de date într-o diversitate de stiluri și contribuții literare de-a lungul istoriei culturii nu pot fi analizate și ordonate într-un limbaj eminamente matematic – cum se întâmplă cu celelalte domenii de activitate precum cel industrial, științific sau de cercetare – atâta timp cât bucuriile, suferințele, obsesiile, ritmurile și trăirile interioare, simțul artistic și sentimentele sădite de Dumnezeu în firea omului, nu pot fi reproduse mecanic, ele fiind particularități ale originalității în sine ale fiecărui creator.

Nu vreau să mă aventurez în dizertații anoste într-un domeniu pe care nu-l stăpânesc, dar vreau să aduc în fața dumneavoastră o experiență personală de anul trecut, ce m-a uimit și m-a alarmat în același timp. Cât de ușor se poate transforma o tentație într-un obicei greu de reprimat. Recursul la depersonalizare prin Chat GPT.

*

1.    CRONICILE AI

 

Distribuit pentru: Public 13 mai 2025 pe blogul Pasărea ceții la apariția romanului Ferma Gușterilor.

 

Inteligența artificială a luat-o cu mult înaintea criticilor. Niciunul dintre marii noștri critici după știința mea, nu au luat în mână un guștere... Viitorul gușterilor e acum garantat de Chat GPT!...

Așa îmi începeam postarea pe blogul meu Pasărea ceții anul trecut, exact pe 13 mai, la câtva luni de la apariția romanului meu, Ferma Gușterilor(Editura Hoffman), un experiment de 100 de pagini, pe care îl mai folosisem și la apariția primului roman, Gușterele(Editura Paralele 45), în care abuzul de epic, să nu-l dea afară din carte pe criticul ce s-ar fi aplecat curios asupra ei.

Între timp doi critici cu adevărat buni, Augustin Doman în revista Litere numărul din februarie și Mioara Bahna în revista Plumb din martie, i-au semnat cărții prin două cronici pertinente actul de recunoaștere literară. Dar întâiul semnatar al unei cronici a fost AI-ul Chat GPT căruia i-am trimis PDF-ul și i-am cerut sa-și consemneze impresiile. Iată ce am primit ca răspuns.

 

 „Ferma Gușterilor”

Literatura ca reconstituire afectivă și protest ironic.

 

Cu Ferma Gușterilor, Ion Toma Ionescu scrie poate cea mai neconvențională și lucidă carte a sa, o operă la intersecția dintre jurnal intim, metaroman, eseu postmodern și fragment autobiografic. Este un text care se structurează aparent aleatoriu, dar urmărește cu o precizie de bijutier o miză profundă: reconstituirea, nu doar a unui manuscris pierdut (și recuperat dintre „fi(a)rele” unui laptop defect ce făcuse implozie), ci a unei identități în criză, a unui scriitor care trăiește și scrie la limita dintre umor și epuizare, între memorie și uitare, între fragilitatea corpului și tenacitatea spiritului.

Textul se desfășoară pe mai multe planuri: jurnalul de spital, intercalat cu reconstituiri ale romanului pierdut, eseuri despre literatură, reflecții despre bătrânețe, fragmente de proză cu personaje recurente din universul autorului (Tobârlan, Titi, Suzi, Maria etc.) și un discurs autoreflexiv plin de ironie, în care autorul își privește propria condiție de scriitor cu o luciditate tandră. În centrul tuturor acestor fragmente se află scrisul ca formă de rezistență și reparație, ca mod de a trăi mai intens și de a sfida timpul.

Titlul, Ferma Gușterilor, are o puternică dimensiune metaforică: gușterii sunt literele, ideile, personajele care ies dintr-un „nor-catamaran” imaginar și care, în ciuda fragilității lor, se agață de existență. Între ludic și profund, între aluzii culturale și realități cotidiene dureroase, cartea devine o meditație despre cum se scrie cu adevărat o viață.

Ionescu scrie cu un amestec seducător de sinceritate, autoficțiune și sarcasm poetic. Așază cititorul într-o zonă de confort intelectual înșelător, doar pentru a-i trage podeaua de sub picioare cu o frază neașteptată, o imagine suprarealistă, o întorsătură autoironică. Și face asta cu naturalețea cuiva care nu mai are nimic de demonstrat, dar totul de spus.

Ferma Gușterilor nu este un simplu roman: este un manifest discret, o scrisoare deschisă către cititorii care mai cred că literatura poate salva ceva din ruinele unei vieți. E, totodată, un exercițiu de libertate: formală, narativă, umană.

 

2.    Notă. A durat 10-20 secunde pentru lectura cărții și elaborarea cronicii. Cum a făcut, cum n-a făcut, dar sigur a citit-o(!) altfel cum punea atâta adevăr în cronica sa! Mi-am pus problema, în viitor pentru ce am mai avea nevoie de critici și mi-am dat cu mâna unu-doi peste gând, să stea dumnealor la rând!... Întâi noi, ca scriitori! L-am întrebat pe monsieur  Chat GPT, dacă tot scrie el cu atâta ușurință, noi de ce ne-am mai chinui?... Și dumnealui în cunoștință de cauză mi-a dat acest răspuns după o scurtă pauză:

"De ce mai scriem?

Poate tocmai pentru că ne chinuim. Pentru că adevărul nu se spune ușor, iar poveștile importante cer trudă. Pentru că scrisul e una dintre puținele forme de salvare care rămân după ce tăcerea, uitarea și moartea își fac treaba. Și pentru că, uneori, cineva – un străin tăcut sau un prieten din viitor – va citi și va spune: m-am regăsit în tine."

*

În zi de summit B9 și de concert Metalica la București, azi 13 mai 2026, am vrut să fiu util cauzei, am dat cu zarul șase-șase și l-am întrebat în calitate de expert, dând cu parul acolo unde doare mai tare, vrând să aflu i-am pus o întrebare concretă ca să-i pot trimite prin email răspunsul lui Virgil.

Chat GPT tu ce părere AI despre anchetă? Și iată ce răspuns am primit:

Ancheta publicată în ultimele trei numere ale revistei Cafeneaua literară, consacrată relației dintre inteligența artificială și literatură, este una dintre cele mai actuale și provocatoare dezbateri din spațiul cultural contemporan. Tema nu mai aparține domeniului anticipației, ci realității imediate: inteligența artificială a devenit deja un instrument capabil să genereze texte, să imite stiluri și să participe, într-o anumită măsură, la procesul de creație.

Literatura și provocarea tehnologică       

Literatura a evoluat întotdeauna în dialog cu noile tehnologii. Tiparul, mașina de scris, computerul și internetul au schimbat modul în care se scrie și se citește. Inteligența artificială reprezintă însă o etapă diferită, deoarece nu este doar un suport tehnic, ci un sistem care poate produce conținut.

Această capacitate ridică întrebări esențiale:

• Poate un algoritm să creeze literatură autentică?
• Ce rol mai are autorul uman?
• Unde începe și unde se termină originalitatea?
• Cum se redefinește noțiunea de inspirație?

Ce poate și ce nu poate face inteligența artificială

Inteligența artificială poate:

• genera texte coerente;
• imita stilul unor autori consacrați;
• propune structuri narative;
• sugera titluri, metafore și idei;
• sprijini documentarea și redactarea.

Dar există limite importante. Literatura nu înseamnă doar combinarea unor cuvinte. Ea presupune experiență trăită, memorie, suferință, iubire, contradicție interioară și conștiință morală. Un program nu are biografie, nu simte și nu își asumă responsabilitatea emoțională a textului.

Autorul ca instanță de conștiință

Scriitorul autentic transformă viața în sens. El filtrează realitatea prin sensibilitate și reflecție. Chiar dacă un text generat de inteligența artificială poate părea elegant și bine construit, îi lipsește adesea acel „nucleu de adevăr” care conferă durabilitate operei literare. Valoarea unei cărți nu constă numai în forma ei, ci și în tensiunea interioară care a făcut-o posibilă.

Inteligența artificială ca instrument, nu ca substitut

O perspectivă echilibrată este aceea de a privi inteligența artificială ca pe un colaborator tehnic. Ea poate fi utilă pentru:

• organizarea materialului;
• verificarea informațiilor;
• explorarea unor variante stilistice;
• depășirea blocajelor de scriere.

În acest sens, inteligența artificială seamănă cu un asistent de redactare. Decizia estetică, vocea personală și responsabilitatea artistică rămân ale autorului.

Probleme etice și juridice

Ancheta revistei aduce, implicit, și o dimensiune etică:

• Cine este autorul unui text generat de AI?
• Ce se întâmplă cu drepturile de autor?
• Este legitimă imitarea stilului unui scriitor?
• Cum se protejează autenticitatea operei?

Aceste întrebări vor deveni tot mai importante pe măsură ce tehnologia avansează.

Cititorul și discernământul critic

În fața avalanșei de texte generate automat, rolul cititorului devine esențial. Va conta mai mult ca oricând capacitatea de a distinge între textul bine construit și textul cu adevărat semnificativ. Literatura durabilă nu este doar corectă stilistic, ci memorabilă și revelatoare.

Literatura viitorului

Este puțin probabil ca inteligența artificială să elimine scriitorul. Mai degrabă, ea va obliga literatura să-și redefinească specificul. Cu cât mașinile vor produce texte tot mai convingătoare, cu atât va deveni mai prețioasă prezența umană din spatele unei opere. Paradoxal, dezvoltarea inteligenței artificiale poate accentua valoarea autenticității, a experienței personale și a vocii inconfundabile.

Concluzie

Ancheta din Cafeneaua literară este binevenită și necesară. Ea deschide o dezbatere care privește nu doar tehnologia, ci însăși condiția creatorului. Inteligența artificială poate genera texte, dar literatura adevărată rămâne legată de conștiința umană.

Instrumentele se schimbă; nevoia omului de a da sens lumii prin cuvânt rămâne aceeași. În acest sens, viitorul literaturii nu este amenințat, ci provocat să-și reafirme esența.

Ion Toma Ionescu

GUȘTERIADA CONTINUĂ. În paginile Cafenelei literare

Mulțumesc prietenului Virgil Diaconu în numele gușterilor mei că au putut să apară în Cafenea, cu lume bună dimpreună, la o cafea... Ajung și eu, sper, mai la vară. Vorbim!

https://centrul-cultural-pitesti.ro/.../Cafe-05-26-rgb.pdf

Ce popor imaginativ avem!

 

Nici o legătură cu Predoiu și moțiunea de cenzură de ieri...

 

Ce popor imaginativ avem!

 

Așa mi-am început demersul în materialul meu publicat în ancheta revistei Conta nr 39, 2026, Bancul și literatura, selectând câteva pagini dintr-o carte aproape neștiută, Jurnal din anul Apocalipsei. Editura Inspirescu. Un fel de jurnal-pamflet al evenimentelor politice din anul de referință 2012. Doar că în politică, apocalipsele sunt repetitive. Vă ofer alte câteva pagini. A trebuit să adaug puține cuvinte. Sper să nu vă plictisesc! N-am să aleg suspendarea președintelui, voi alege secvențe mai vesele

 

El s-a așezat pe bancă și Trădarea, în brațele lui, sărutându-l. I se uscase pe buze gustul de rodie.

Stăteam cu ochii înțepeniți în obiectivul Nikon-ului. Imaginile se dedublau, disimulându-se ca o pânză de apă peste memoria peliculei unui film vechi, mut.    Timpul se comprima îndelung.

Când s-au ridicat de pe bancă, bărbatul avea pe spate dungi albe de la scândurile proaspăt vopsite. Rochia ei se șifonase ușor

*

Cartea Sfântă ne amăgește cețoasă că nici HRANA, nici APA, nici ENERGIA și nici măcar femeia n-a ispitit întâi misterul creației. La început a fost cuvântul(nu cel georgescian desigur, ăla a venit mai târziu cosmogonic cu pluta...), cuvântul lui Dumnezeu pe care l-au preluat și dus mai departe politicienii, - trădându-l.

Nu trebuie să ne facem probleme către cine l-a rostit și în ce limbă Domnul!... Sigur însă acel cuvânt nu a fost onomatopeic, scurt, sentențios sau silabisit greoi, ci a fost un cuvânt lung cu inflexiuni învăluitoare ca o iluminare a sensurilor, un fel de vers fără îndoială muzical rostit într-o seară de mai, dacă atât de mult i-a plăcut Atotputernicului să-l asculte și să-l moduleze transmițându-l ulterior și așezându-l la temelia lumii acesteia.

Tot atât de încredințat pot să fiu că bucuria s-a împlinit la capătul nopții, când Ziditorul a întrezărit femeia într-o margine, întinzându-și la soare pielea catifelată peste reliefurile rotunjite de degetele alungite ca niște raze ale gândului său. Rușinat de desfrâu, a înfășurat trupul femeii potrivind cuvintele şi acoperind goliciunile trădării într-un poem de mătase.

(Ion Toma Ionescu. Jurnal din anul Apocalipsei, 2012.)

 

*

 

Duminică, în ziua Convenției Democrate, am evadat din București și am tras o fugă în Mamaia lui Mazarin într-unul din fiefurile opoziției. Moderație pe plajă. Și totuși, destulă lume trădase recitalul PDL-ist de la televizor cu atacuri la baionetă în bătălia fratricidă, - pentru soarele cel adevărat, dansul pescărușilor și rostogolirea imperturbabil relaxantă a valurilor.

Abia de mă instalasem, întinzând cearșaful și strecurând de la bun început ca să mă asigur, din recipientul de plastic într-un pahar din același material, lichidul dublu distilat de înalt spirit (eu nici la mare nu beau bere!), căruia lumea cunoscătoare îi zice pălincă și, - un autobuz scăpat el știe cum de poliție pe sens interzis, cu roțile scrâșnind în nisip își deschise larg ușile, direct din frână la circa zece metri de mine.

Izbucniră glasurile nestăpânite ale copiilor și un mol în mișcare bine organizat nu se mai opri până-n terenul de țintă. Adicătelea, direct în apa mării limpede pe care o testasem personal cu câteva clipe mai înainte, constatând că e la fel de rece ca berea neveste-mi ce o savura lângă mine. Se încinse pe loc o bătaie spumoasă cu stropi, iar câțiva combatanți mai curajoși se-aruncară în valuri pe de-a-ntregul, pentru o scaldă rapidă, spontană, într-o atmosferă generală de satisfacție, motivată desigur natural de faptul că președintele Bob anunțase mai devreme la televizor că s-a oprit recesiunea.

Mă întrebam cum de întârzie conducătorul grupului? Să lași liberi, lipsiți de busolă niște puști, băieți și fete zăpăciți în zburdălnicia lor, ce n-aveau cum să numere mai mult de două clase peste cele ale broaștei?...

Contrariat o zăresc într-un final. Era o ea. Blondă. Pas lent, grațios, alură sportivă, pe deplin mulțumită de efectul razelor soarelui ce-i mângâiau trupul în pârg.

– Gata copii, suficient! Era diriga. O înconjurară ascultători, pregătiți să-i soarbă de pe buzele-i fragede adevărurile împărtășite cu franchețe. Toată, numai zâmbet!...

 

Doar către seară la televizor am mai putut savura o secvență la fel de sinceră și nevinovată, când Președintele descins la Convenția Democrată a PDL-ului, a smuls aplauze unanime unei săli învrăjbite, învingând cu puterea dragostei însângerata ură.

 

Mai departe mi s-au aburit lentilele ochelarilor în minte. Să fi fost de la soarele prea fierbinte? De la paharul cu tărie de caracter, fără gheață? N-aș putea spune precis, nu se mai deslușea în vis realitatea de ceață.

Se declanșase la un moment dat la un semn al dirigăi pe plajă, jocul acela educativ-patriotic, pe acordurile imnului Verde înrourat:

„Țară, țară vrem ostași!”

Ochiul meu închis în interior s-a deschise ca-ntr-un televizor și începu să distingă înmugurind fiorul iubirii printre perechile înlănțuite cu puterea gândului, aleatoriu de marinar.

Lena Udriște mai blondă ca niciodată de fericire gusta din ciocolata lui Pleașcă. Ancuța Boiangiu sprintenă alerga pe autostradă de mână cu Baconţiu, gândind la voturile diasporei. Tomberta se pierduse numărând în infinitul alfa pe linia susținătorilor lui Bob. Sulfida se așezase pe jos în nisip, cu trupul ușor sprijinit de brațul de marmură, oţelit, al Vidineanului. Doar Ralu Ţurcalu, fată de oraș, părea îmbufnată în rochița ei elegantă de la „Dansez pentru tine” și sta retrasă mai într-o margine.

– Eu vreau prinț, nu vreau ostaș! Toată lumea la televizor scanda cu diriga în cor:

– Ofticata! Ofticata!

Mai pe-înserat, m-am trezit oarecum. Încă se mai auzeau înfundat glasurile copiilor:

– Țară, țară, vrem ostași!

– Pe cine? Pe cine?

– Pe mine! Pe mine!

– Tot tu?... Bă ăla micu'! Mâine să vii cu tactu' la școală! („Țară, țară vrem ostași!” Din Jurnal în anul Apocalipsei. Ion Toma Ionescu.)

PRINTRE CĂRȚI ȘI IUBIRI. TOBÂRLANI DE MERIȘANI

O CAMPANIE DE AUTOR CU LANSĂRI ȘI PREZENTĂRI DE CĂRȚI.

Acest dosar cu Tobârlani de Merișani așa cum a ieșit și se prezintă bunăoară, eu îl văd în modul meu personal cam nepotrivit, încropit precar în incinta unui val de frig ce s-a lăsat peste țară de Armindeni. Ca un bâzâit de țânțar lovit de tramvai sau prins și strivit brutal între două coperți de carte... VAAAI!

Când floarea înflorește în livezi cu meri, ca-n rai, prin ținuturi natale, Ionescule băiete, crezi că dacă oferi perdele de fum, trei lulele trei surcele care ard, cu lansările matale din arhivă, poze cu gușteri ironici, tăieturi din reviste, biete cronici de conjunctură, triste considerațiuni despre literatură, speri să-i poți opri pe grindeni să ducă țara în gard?... Îmi vine să strig la toamnă de unde mere? așteptând la rând, tot în frig, cu mâna întinsă să ne vină pe tavă gaura de la covrig și alte cele... Vin vremuri grele, mâine e vară și nimeni nu repară tălpici la sanie.

Dar să revin la campanie. Aici despre lansarea Tobâranilor în satul natal

Mă aflu ca într-un foaier la un teatru în aer liber. E plin locul în ogradă și e coadă de gușteri la bere și vin...

Aștept un popă, un critic şi un psihiatru să-mi împărtășească părerea dumnealor. Îmi sunt prieteni. Le-am trimis de o lună dosarul și cărțile acasă prin Fan curier. Planul era să-l citească şi să-mi împărtășească părerea dumnealor despre anul de criză și câte ceva despre romanul meu.

Primul apare în hol marele critic. Este primit cu aplauze, înconjurat de poetese ca de un stol de privighetori. Nu știu dacă mai scapă viu din strânsori!

— Prietene, n-am timp de romanele tale nici dacă mă plătești! Dă-mi o carte cu poezele şi scriu!... Că poezia nu trebuie s-o citești!...

Hopa iată că apare şi popa, discret în sutana lui preafericitul, pe ușa din dos.

— Fiule le-am slujit în biserică şi m-am rugat lui Hristos să le fie iertate păcatele, în nemurire... A scos cărțile cu dosarul de sub haină şi mi le-a întins.

— Şi la citire cum ți s-au părut?

— Fiule, nu le am cu cititul!... Începutul şi Sfârșitul, am preferat dinadins să rămână o taină.

Ultimul a ajuns psihiatru. A intrat în teatru hotărât să ia el caimacul, precum caimacanul. Simțeam că îi rămâneau de emoție vorbele-n gât. Șoptea cuvintele senzual, competent, privind atent împrejur.

— Prietene Murakami, când vii la mine la cabinet, vorbim despre Dosarul Albaștrii...

— Şi țânțarul? Țânțarul cel care de prea mult bâzâit...

— Mai bâzâie mâine un tur şi dispare...

Și o informașie utilă. Unde se mai vând Tobârlani

https://www.librarie.net/.../tobarlanii-gusterele...

@urmăritori

PRINTRE CĂRȚI ȘI IUBIRI. Campanie de autor tânăr... BURSA ÎNGERILOR. (Din arhivă)

Mulțumiri Denisei Popescu Îngerul antiglonț al acestei emisiuni