miercuri, 18 februarie 2026

Lamentație la Steaua de Mare

 


 

Să fii lopătar

într-o lotcă

şi să constați

că iarna în bar

apa de mare

e votcă

 

Să vezi valul

cum vine

izbind furios

ca un marfar

deraiat

de pe șine

 

Tu curajos

să-l cinstești

asmuțind

însetat

animalul bețiv

din tine...

 

Ajuns în rai,

la Steaua de mare,

mort de viu

mă trezesc

cu Domnul

la mine în cort evaziv.

 

Îi vorbesc cu

diplomație,

mă port

ca un fiu între fii

lecuit

de beție

 

Doamne

nu te necăji,

ai răbdare

şi ascultă-mi ruga

până

la sfârșit

 

Am rău de mare

dobândit.

Nu-mi trece!...

Dar aici în rai

nu voi fi atât

de calicit...

 

În schimb

la plecare

ar fi înțelept

pentru bună purtare

să nu mă pui

la panou, în hotel.

 

N-ar face bine nimănui.

 

Accept mai bine

un cadou mititel

un pârâu

cât Azuga,

să nu sece

şi să curgă pe el

 

tot Votkă Beluga


sâmbătă, 14 februarie 2026

Două întâmplări întămplătoare împreună


 











Într-o arhivă sentimentală de Valentines Day sau Dragobete, nu mai sunt atât de sigur care sărbătoare era, a trecut ceva timp de-atunci, am găsit în biblioteca digitală Arcanum o anchetă a ziarului Adevărul făcută printre scriitori, despre primul lor sărut rămas în minte. M-a uimit într-un mare fel răspunsul poetului Brumaru, care, ocolind cumva răspunsul la întrebare, a ținut la început să ne poarte spre locurile natale, în județul Orhei, undeva în Poiana Nistrului într-un sat, unde toți localnicii erau între ei rude, neamuri.(Pare, dar cred că nu e întrutotul un pleonasm. Și nici ce povestesc eu aici nu e întrutotul un basm)

Ne-a descris apoi cu multă dragoste, amăgindu-ne cumva, cum o româncă „extrem de atrăgătoare, veselă și lipsită de prejudecăți”, povestea cui stătea să o asculte,  cum patrulele rusești treceau Nistrul în fiecare zi, înotând doar cu o mână, cu cealaltă ținând arma deasupra apei, îmbrăcați în uniforme, ca s-o sărute şi să le fie iubită cât să se usuce hainele. Mă rog, ea păzind la 14 ani singură vacile gospodăriei în zăvoi pe malul râului.

Rămânea după ce plecau „cu ochii ei verzi, măriți, uitându-se pierdută într-o zare numai de dânsa știută…” Fata aceea nu mult mai târziu, avea sa devină mama iubitoare a Brumarului.

Atât de iubitoare încât ca să întârzie să-l piardă, să plece de-acasă când a mai crescut, îi organiza săptămânal în salon, legat la ochi cu o brasardă, un joc de societate conceput de ea, un fel de unde ești Chimiță(?), să-l pregătească pentru viață, susținea. Toate mătușile de vârsta ei binevoitoare și verișoarele sărace, erau chemate la conac. Îmbăiate, parfumate, învățaseră să joace jocul. De unde la început erau rușinate și stângace, deveniseră care mai de care mai pregătite să-l provoace, mulțumite că erau plătite.

Dăduse peste ele norocul, tratate cu lichioruri și bunătăți, se alergau prin salon dezbrăcate, fără haine de tot, sperând fiecare să fie ea cea aleasă, care să-l învețe pe domnișor sărutul și celelalte taine... Iar dimineață să plece acasă în buzunare cu marele pot.

Dar nu el era cel care își alegea partenera, căci mama lui cam geloasă, rar alegea să-i împingă în brațe o parteneră mai tânără și mai frumoasă.

„Să nu rămână băiatul prins în ațe cu gândul la ea!”.  

El doar trebuia să-i ghicească numele, legat la ochi, pipăindu-i cu degetele mâinii drepte fața și sânii. Aleasa dacă dorea nu-l lăsa să aștepte, îi șoptea la ureche numele și se retrăgeau amândoi în dormitor. Dacă se întâpla careva să nu dorească sau nimerea împinsă în brațe o mătușă, aceasta se lăsa doar pipăită și chiar de-i plăcea se retrăgea rușinată strigând apă. Odată s-a prins în joc  maică-sa. Tot salonul înnebunise, se striga Foc! Foc! Părea fericită în brațele lui când a luat-o de mijloc, dar i-a cunoscut parfumul și i-a dat imediat drumul.

„Baiatul ăsta al meu mă îngroapă de vie!

Mărturisea într-o carte Brumaru cu umor, că în tinerețe a avut parte și spor numai la cadâne bătrâne.  

 

Citindu-l pe Brumaru mi-am amintit de rusoaica mea(15-16 ani eu, 17-18 ea.), aflat pe malul mării, într-o tabără la Neptun. Dansam în grup pe terasa de la restaurantul Marea Neagră, şi, odată formația a schimbat ritmul într-unul mai lent, învăluitor. Voiam să mă retrag pe margine, neavând o parteneră şi de nicăieri a apărut Maşenka. M-a luat în brațe şi a început să danseze conducându-mă ușor. Părul ei de aur îmi atingea fața, trupul ei șarpe veninos îmi curenta mâinile.

Încerca să-mi spună ceva, eu o priveam nătâng nu înțelegeam o iotă în limba rusă. Îi repetam, ocen krasivaia, ca o bandă de magnetofon stricată şi ea râdea. La un moment dat s-a desprins şi m-a tras către ieșire. Mi se părea în sfârșit că tradusesem corect momentul şi începusem să pricep. Prinși de mâini mergeam destul de repede, inima îmi ajunsese în gât. Eram sigur că în seara aceea îmi voi preda copilăria în mâna dușmanului sovietic. Din punct de vedere estetic, am privit-o, n-ar fi fost rău.

 

Ne apropiasem prin parc, hotelul meu era primul, m-am controlat dacă aveam cheia camerei în buzunar, dar ea m-a tras mai departe către următorul hotel. Începusem să mă îngrijorez puțin. Maşenka era totuși rusoaică, ardea pe mine cămașa, dar nici așa să plonjez în necunoscut…

Am ajuns în dreptul hotelului. S-a oprit, m-a privit lung şi buzele ei au atins buzele mele, întâi ca o briză, apoi s-au contopit într-un sărut nesfârșit. S-a lipit de mine, corpul îi tremura, m-a sărutat încă odată, știa toate secretele avea expertiză, şi m-a împins cu putere rupând vraja şi luând-o la fugă către hotel. La intrare, un autobuz își încălzea motorul. S-a urcat direct în el.

Nici nu m-am întors bine în cameră, cătrănit. Se surpase ceva în mine şi am auzit un ciocănit ușor la ușă. Pe palier vis a vis stătea o arădeancă cu o fetiță de patru ani. La plajă îmi puneam prosopul lângă ele şi-i mai aduceam apă fetiței cu găletușa din mare. Avea 23 de ani și era divorțată.

Te-a așteptat aia mică, acum a adormit. De dimineață plecăm spre Arad. M-a rugat bietul copil să-ți dau un pupic din partea ei, şi, dacă mă v-a întreba mâine nu vreau s-o mint, ce să zic!.

Aveam încă gustul de aur amar al Mașenkăi pe buze. Mi-a fost scris să sfârșesc în seara aia copilăria cu un sărut de argint. I-am cerut sa-mi dea adresa să-i scriu, nu mi-a dat-o, nu ne-am mai întâlnit, nu mai știu nimic despre ea…


luni, 9 februarie 2026

ÎN CURÂND O NOUĂ LANSARE











https://youtu.be/pNd7jqGnzYw?si=8gia5Dfce47iY4ag 

S-a împlinit un an de la lansarea romanului “ionic“ Ferma Gușterilor. “IONIC“, după clasificarea devenită clasică a romanelor, inventată la origini de Nicolae Manolescu. Nu vă speriați el nu a apucat să citească Gușterele meu, dar suntem cu toții de acord că un mare critic poate fi vizionar, la greu.

M-aș îndoi ca viziunea lui clasicizantă, să se fi rezumat doar la stilurile arhitectonice, IONIC, DORIC și CORINTIC; împărțire importantă de altfel, cum a susținut în cadrul lansării primul vorbitor, criticul de artă Liliana Popa. Dați-mi voie să mă gândesc, logica se poartă și am credința că ionic ar putea să-și tragă resursa, fără dubii nu din Ursa Mare. Mat degrabă din IONII dubli ai numelui meu, ION IONescu(disociați de Toma că Toma e mai puțin credincios...)

Am scris asta având-o în minte pe Irina Lazăr. Ea gustă mai mult din zona mai îngustă a autoironiei și umorului.

Prietenul meu Domnul Marian Nencescu care ne-a onorat cu prezența, ne-a vorbit despre om în relație cu istoria, despre faptele sale în raport cu evenimentele vieții de zi cu zi, mai mult sau mai puțin imaginare, ale unei realități care ne copleșește, concluzionând că om sau șopârlă vis a vis de Guștere, este să fie dintotdeauna o realitate dublă.

Singurul care și-a adus aminte că de fapt lansam cu acest prilej și Fiul măslinului, spunând într-un târziu și despre fiu câteva cuvinte, a fost Dorin Croitor, un poet pe care îl apreciez mult și îmi place să-l ascult. El a adus  în context și poezia lângă Ferma de gușterilor, ca stare inductivă sau neinductivă care în mod firesc poate luneca, precum săgeata pe platoșa unui cangur australian. Te pătrunde sau nu!

Mi-a rămas ca un corolar rostirea memorabilă a lui din final.

Poezia lui Ion Toma Ionescu te pătrunde, grație unicității! Și vorbind de el, ca poet este riguros de epic, iar ca prozator este zăpăcit de metaforic!. Au mai fost vorbitori ca de exemplu un alt prieten, Ică Salișteanu, care a abordat ca expozeu teza masculinități rare a gușterilor, abordând subiectul ca expresi a genezei în starea ei de limbaj nudă, dar partea asta a fost nevoie s-o excludă regizorul la montaj...

De ce am re-postat acum acest filmuleț cu cea mai din urmă lansare? Pentru că va apare în curând la Ediura Hoffman un nou volum de poezie al subsemnatului, Fotografii mișcate. Reverențe lirice, și va trebui lansat. Unde când și cum rămâne de aflat.

Filmul aici




joi, 5 februarie 2026

Chat GPT-ul și Gușterele

                                                                                                                                                                    















(Răsfoind pagini din viața nevăută a Gușterelui)
Am fost primul Sef de UEL(Unitate Elementară de Lucru), cel de la Cutii Viteze, al Direcția de Calitate Dacia Renault, atestat la Nivelul 2, după ce au venit francezii. Chat GPT-ul ne-a onorat cu prezența lui la evenimnt și ne-a făcut poze pe care le văd și eu abia acum, după 25 de ani. Atenție la imagini!
Ce transformare! Nu se știe ce a turnat Chat GPT-ul în pahare de ne-a provocat atâta veselie... Dacă aflați să-mi spuneți și mie


miercuri, 4 februarie 2026

VERIGA MISIONARULUI


      Există un însemnat număr de prozatori şi poeți le vom spune blestemați, ale căror cărți ajung în mâinile cititorilor cu totul şi cu totul întâmplător. Nu valoarea din păcate este cea care dă șanse vieții cărților, spre marea dezamăgire a celor care cred că odată cu ultimul rând adăugat în manuscris, misiunea scriitorilor s-a încheiat şi se așteaptă să curgă mulțumirile şi aprecierile, se vor înghesui cronicile în reviste literare şi nu vor mai înceta aplauzele. Satisfacția e mare când știi că munca ta e cunoscută şi rezultatul ei a ajuns unde trebuie. Nu se pune problema de a fi şi răsplătită, ar fi prea mult!

Ne lipsește veriga misionarului, fără ea nu are cine să răspândească zvonurile, învățăturile, să incite gusturile, că doar nu ne permitem toți pârliții, PIAR-ul unui Igor Bergler spre exemplu. Despre circulația normală a obiectului carte n-ar putea fi vorba, la tirajul confidențial de 100-200 de exemplare, cum se poartă în majoritatea editurilor(din fericire mai sunt și excepții!), pe banii nebunilor orgolioși care vor să le rămână numele pe o copertă colorată şi în registrul ISBN, unde odată înscris te poți socoti deja nemuritor.

Dacă ar exista și un registru paralel cu rubrică în care să se consemneze și moartea cărților Doamne câte surprize am avea!

Sunt perfect conștient că la numărul imens de cărți tipărite, evident că n-are sens să gândești optimist! E greu să te regăsești pe listele cu cărțile citite şi comentate de critici, dar eu tot răsfoiesc lunar revistele literare, poate observ vreo mușcătură de „Guştere din Fermă”… sau măcar un „Dosar albastru”, O „Cruce de piatră”, sau aflu de vreun training media cu PIAR…

Există un însemnat număr de prozatori şi poeți le vom spune blestemați, ale căror cărți ajung în mâinile cititorilor cu totul şi cu totul întâmplător. Nu valoarea din păcate este cea care dă șanse vieții cărților, spre marea dezamăgire a celor care cred că odată cu ultimul rând adăugat în manuscris, misiunea scriitorilor s-a încheiat şi se așteaptă să curgă mulțumirile şi aprecierile, se vor înghesui cronicile în reviste literare şi nu vor mai înceta aplauzele. Satisfacția e mare când știi că munca ta e cunoscută şi rezultatul ei a ajuns unde trebuie. Nu se pune problema de a fi şi răsplătită, ar fi prea mult!

Ne lipsește veriga misionarului, fără ea nu are cine să răspândească zvonurile, învățăturile, să incite gusturile, că doar nu ne permitem toți pârliții, PIAR-ul unui Igor Bergler spre exemplu. Despre circulația normală a obiectului carte n-ar putea fi vorba, la tirajul confidențial de 100-200 de exemplare, cum se poartă în majoritatea editurilor(din fericire mai sunt și excepții!), pe banii nebunilor orgolioși care vor să le rămână numele pe o copertă colorată şi în registrul ISBN, unde odată înscris te poți socoti deja nemuritor.

Dacă ar exista și un registru paralel cu rubrică în care să se consemneze și moartea cărților Doamne câte surprize am avea!

Sunt perfect conștient că la numărul imens de cărți tipărite, evident că n-are sens să gândești optimist! E greu să te regăsești pe listele cu cărțile citite şi comentate de critici, dar eu tot răsfoiesc lunar revistele literare, poate observ vreo mușcătură de „Guştere din Fermă”… sau măcar un „Dosar albastru”, O „Cruce de piatră”, sau aflu de vreun training media cu PIAR…