Textul inițial,
ceva mai vechi, era în proză cu o doză sau o sumă de umor intrinsec în el. Luați-l
ca glumă nu ca poem... E un cocktail, cu hidromel...
Vis cu
Dumnezeu.
Prin două mii
douăzeci și doi,
încă bântuia
pandemia,
nu știa nimeni
în Romania,
nu învățasem
la școală,
(manuale
comuniste de doi lei!...),
dacă lumea de
apoi, tristă acum,
la început de
drum în mileniul trei,
va fi la fel
cum o știusem noi înainte!
Doar ceva mai
fierbinte
de la
încălzire globală...
Trimisesem un
draft
la editură, la
Hoffman.
Era prima oară
când urma să pun
pe raft
o carte
jubileu, matură,
cea cu numărul
20
între cărțile
mele
și mă treceau
fiori reci
la gândul că asta
ar putea
însemna o
cotitură
în evoluția
mea
și în relația
cu nevasta,
căci scrisesem
în carte
despre
neamurile dumneaei...
Cu o noapte
înainte avusesem un vis.
Mă vizitase
Dumnezeu
şi pentru că
mi s-a părut totdeauna
un om deschis
la minte
şi priceput la
cuvinte,
am făcut o înțelegere
cu El.
Nu m-am mirat!
Știam
din Sfânta
Scriptură că El
a inventat
primul cuvântul,
cărămidă de
zidit
palate de
cultură
și biblioteci...
La început, să
mă fac auzit,
am vorbit mai
tare.
Mă luasem după
bârfa veche
că la bătrânețe,
surzești
de-o ureche…
— Doamne sunt
disperat!
Mă tem că la timpul
prezent, limitat,
e insuficient
să ajungi
să-ți termini în
nopțile lungi opera!
Și poate
pierzi taman capodopera
— Omule nu fi
disperat!
Facem şi noi
cât se poate.
Evident câte
ceva din toate!
— Doamne, știu
că știi!...
Am păcate!...
N-am postit,
nici miercurea,
nici vinerea
nici în ajun
de Crăciun
și nici în Postul
Mare de Paști
și nu-s bolnav(!),
n-am fost
internat în
spital, da, când te naști
probabil că ai
în tine un vas de umplut
cu păcatul mău
original(original,
nu originar...
că ăla nu ține de tine!)
Vasul meu e
mai lacom
și nu văd nici
în viitor
cum mă las de
lăcomie...
Dar cel mai
grav, mie mi se pare faptul
că scriu cărți
și nu sunt oficial scriitor!...
N-am actul doveditor
că sunt ori poet,
ori prozator!
Doream să-Ţi
spui că nu-i numai vina mea!
Un dosar la
Securitate
când eram
tineri puștani,
l-a oprit pe
poet în ascensiune lui
şi de-atunci
lucrurile au mers,
ani la rând
pentru mine,
împiedicat şi
încet.
Dacă n-ai
citit Dosarul Albaştrii, Doamne,
dar nu-mi vine
să cred(!),
am să Ţi-l
trimit neapărat cu smerenie,
mâine la
primul ceas după utrenie.
Eu nu-l mai
posed, s-a epuizat tirajul,
dar promit să
fac rost de el.
Cunosc doi
sihaștrii la Uniune,
încerc prin
ei. Nu dau nume...
Singurul
exemplar afundat în imersiune,
ăla de
candidat refuzat, acolo a rămas.
Convenția
ce-am semnat-o în vis
între mine şi
Dumnezeu suna cam așa:
“Pentru
fiecare carte, fie de poezie,
fie de roman
scris de autorul semnatar
al
documentului, i se va scade
câte un an din
anii vârstei dumnealui,
irosiți
excedentar cu securitatea
și alte cele!... Vremurile sunt grele!
Așadar,
poruncesc şi-i dau libertatea
să
întinerească un an cu fiecare carte
tipărită, până
când Uniunea Scriitoricească
îl va recunoaște
ca tânără speranță,
îndreptățită
să poarte titlul
de “scriitor
român contemporan”
şi-l va
trimite gratis în vacanță la Neptun.
Altfel îi voi renega
pe ei, şi-i voi face moaște!
(Cine știe,
cunoaște ce-i un edict Dumnezeiesc!)
A început să
se cunoască!... Întineresc!
Ce vis! Ce
vis! Abia acum am înțeles
ce e o putere
cerească!...
.jpg)
