Nici o legătură cu Predoiu și moțiunea
de cenzură de ieri...
Ce popor imaginativ avem!
Așa mi-am început demersul în materialul
meu publicat în ancheta revistei Conta nr 39, 2026, Bancul și literatura, selectând
câteva pagini dintr-o carte aproape neștiută, Jurnal din anul Apocalipsei.
Editura Inspirescu. Un fel de jurnal-pamflet al evenimentelor politice din anul
de referință 2012. Doar că în politică, apocalipsele sunt repetitive. Vă ofer alte
câteva pagini. A trebuit să adaug puține cuvinte. Sper să nu vă plictisesc!
N-am să aleg suspendarea președintelui, voi alege secvențe mai vesele
El s-a așezat pe bancă și Trădarea,
în brațele lui, sărutându-l. I se uscase pe buze gustul de rodie.
Stăteam cu ochii înțepeniți în obiectivul
Nikon-ului. Imaginile se dedublau, disimulându-se ca o pânză de apă peste
memoria peliculei unui film vechi, mut. Timpul se
comprima îndelung.
Când s-au ridicat de pe bancă,
bărbatul avea pe spate dungi albe de la scândurile proaspăt vopsite. Rochia ei
se șifonase ușor
*
Cartea Sfântă ne amăgește cețoasă
că nici HRANA, nici APA, nici ENERGIA și nici măcar femeia n-a ispitit întâi
misterul creației. La început a fost cuvântul(nu cel georgescian desigur, ăla a
venit mai târziu cosmogonic cu pluta...), cuvântul lui Dumnezeu pe care l-au
preluat și dus mai departe politicienii, - trădându-l.
Nu trebuie să ne facem probleme
către cine l-a rostit și în ce limbă Domnul!... Sigur însă acel cuvânt nu a
fost onomatopeic, scurt, sentențios sau silabisit greoi, ci a fost un cuvânt
lung cu inflexiuni învăluitoare ca o iluminare a sensurilor, un fel de vers
fără îndoială muzical rostit într-o seară de mai, dacă atât de mult i-a plăcut
Atotputernicului să-l asculte și să-l moduleze transmițându-l ulterior și așezându-l
la temelia lumii acesteia.
Tot atât de încredințat pot să fiu
că bucuria s-a împlinit la capătul nopții, când Ziditorul a întrezărit femeia
într-o margine, întinzându-și la soare
pielea catifelată peste reliefurile rotunjite de degetele alungite ca niște
raze ale gândului său. Rușinat de desfrâu, a
înfășurat trupul femeii potrivind cuvintele şi acoperind goliciunile trădării într-un
poem de mătase.
(Ion Toma Ionescu. Jurnal din anul
Apocalipsei, 2012.)
*
Duminică, în ziua Convenției
Democrate, am evadat din București și am tras o fugă în Mamaia lui Mazarin într-unul
din fiefurile opoziției. Moderație pe plajă. Și totuși, destulă lume
trădase recitalul PDL-ist de la televizor cu atacuri la baionetă în bătălia
fratricidă, - pentru soarele cel adevărat, dansul pescărușilor și rostogolirea
imperturbabil relaxantă a valurilor.
Abia de mă instalasem, întinzând
cearșaful și strecurând de la bun început ca să mă asigur, din recipientul de
plastic într-un pahar din același material, lichidul dublu distilat de înalt
spirit (eu nici la mare nu beau bere!), căruia lumea cunoscătoare îi zice
pălincă și, - un autobuz scăpat el știe cum de poliție pe sens interzis, cu
roțile scrâșnind în nisip își deschise larg ușile, direct din frână la circa
zece metri de mine.
Izbucniră glasurile nestăpânite ale
copiilor și un mol în mișcare bine organizat nu se mai opri până-n
terenul de țintă. Adicătelea, direct în apa mării limpede pe care o testasem
personal cu câteva clipe mai înainte, constatând că e la fel de rece ca berea
neveste-mi ce o savura lângă mine. Se încinse pe loc o bătaie spumoasă cu
stropi, iar câțiva combatanți mai curajoși se-aruncară în valuri pe
de-a-ntregul, pentru o scaldă rapidă, spontană, într-o atmosferă generală de
satisfacție, motivată desigur natural de faptul că președintele Bob anunțase
mai devreme la televizor că s-a oprit recesiunea.
Mă întrebam cum de întârzie
conducătorul grupului? Să lași liberi, lipsiți de busolă niște puști, băieți și
fete zăpăciți în zburdălnicia lor, ce n-aveau cum să numere mai mult de două
clase peste cele ale broaștei?...
Contrariat o zăresc într-un final.
Era o ea. Blondă. Pas lent, grațios, alură sportivă, pe deplin mulțumită de
efectul razelor soarelui ce-i mângâiau trupul în pârg.
– Gata copii, suficient! Era
diriga. O înconjurară ascultători, pregătiți să-i soarbă de pe buzele-i fragede adevărurile
împărtășite cu franchețe. Toată, numai zâmbet!...
Doar către seară la televizor am
mai putut savura o secvență la fel de sinceră și nevinovată, când Președintele
descins la Convenția Democrată a PDL-ului, a smuls aplauze unanime unei săli
învrăjbite, învingând cu puterea dragostei însângerata ură.
Mai departe mi s-au aburit
lentilele ochelarilor în minte. Să fi fost de la soarele prea fierbinte? De la
paharul cu tărie de caracter, fără gheață? N-aș putea spune precis, nu se mai deslușea
în vis realitatea de ceață.
Se declanșase la un moment dat la
un semn al dirigăi pe plajă, jocul acela educativ-patriotic, pe acordurile
imnului Verde înrourat:
„Țară, țară vrem ostași!”
Ochiul meu închis în interior s-a
deschise ca-ntr-un televizor și începu să distingă înmugurind fiorul iubirii
printre perechile înlănțuite cu puterea gândului, aleatoriu de marinar.
Lena Udriște mai blondă ca
niciodată de fericire gusta din ciocolata lui Pleașcă. Ancuța Boiangiu
sprintenă alerga pe autostradă de mână cu Baconţiu, gândind la voturile
diasporei. Tomberta se pierduse numărând în infinitul alfa pe linia
susținătorilor lui Bob. Sulfida se așezase pe jos în nisip, cu trupul ușor
sprijinit de brațul de marmură, oţelit, al Vidineanului. Doar Ralu Ţurcalu,
fată de oraș, părea îmbufnată în rochița ei elegantă de la „Dansez pentru tine”
și sta retrasă mai într-o margine.
– Eu vreau prinț, nu vreau ostaș!
Toată lumea la televizor scanda cu diriga în cor:
– Ofticata! Ofticata!
Mai pe-înserat, m-am trezit
oarecum. Încă se mai auzeau înfundat glasurile copiilor:
– Țară, țară, vrem ostași!
– Pe cine? Pe cine?
– Pe mine! Pe mine!
– Tot tu?... Bă ăla micu'! Mâine să
vii cu tactu' la școală! („Țară, țară vrem ostași!” Din Jurnal în anul
Apocalipsei. Ion Toma Ionescu.)
.jpg)
