1.3. DIN JURNALUL MEU CU PRIETENI. GHEORGHE TOMOZEI

1.3. DIN JURNALUL MEU CU PRIETENI.

GHEORGHE TOMOZEI, 06. noiembrie 2014.

Notă/ Reiau aici un proiect care cuprinde în partea de proză gânduri notate în Jurnalul meu de pe blog, iar partea de poezie este extrasă din volumul în curs de apariție la Editura Hoffman, Fotografii mișcate. Reverențe lirice.

Invitat să particip la cea de-a 60-a aniversare a revistei Argeș și neputând ajunge, aleg să postez din Jurnalul meu cu prieteni, rânduri cu și despre Gheorghe Tomozei. LA MULȚI ANI REVISTEI ARGEȘ care m-a debutat, iar la cea de-a cincizecea aniversare mi-a acordat o Diplomă de excelență.

„Sunt scriptorul, îmi scot de la brâu călimara şi pana, nimeni nu-mi dă de lucru, îmi scriu mie scrisori pe care le trimit cu poșta...”

Spunea Tom Prințul într-o poezie de-a sa, caligrafiind cu eleganță pe coala albă a veșniciei cuvintele de zăpadă. Pe atunci, anii șaptezeci, toate scripturile erau cenzurate şi rar scăpau lupi singuratici în migrație spre Europa Liberă. Poștalionul special al lui Tom a fost revista Argeș, un fel de corabie a nebunilor la bordul căreia dacă urcai, ți se părea că ai primit botezul zborului.

Am văzut un set de fotografii postate de Jean Dumitrașcu nu de mult pe facebook, cu Gheorghe Tomozei printre scriitori și colaboratori în curtea clădirii de pe bulevard a redacției revistei Argeș, azi dărâmată. La comentarii, Claudia Duminică a devoalat povestea acelor clipe imortalizate în memoria aparatului de fotografiat. O mână de scriitori coborâseră de la bordul corabiei, din redacție, să facă poze pentru un pariu cu destinul. Tom cu multă delicatețe încerca să-i întârzie la țărm pe mateloți, să-i desprindă de chemarea valurilor şi să-i așeze în poză pentru pariul lui. În timp ce sus, la etaj, oala cu sarmale fierbea pe reșou şi o damigeană plină ochi cu zaibăr, adusă în dar de tatăl lui Adrian Păunescu, aștepta semnalul de început al festinului. Nu mai știu dacă erau sărbătorile Paștelui sau altceva...

L-am întâlnit pe Tom fără ca el să-mi dea atenție credeam eu, în mai multe ocazii. I-am ascultat vocea învăluitoare care parcă tot timpul din lume era într-o sărbătoare a cuvintelor, potrivind pe grumazul unei femei tinere, un șirag de perle. L-am privit de la distanță. Când îl avea în preajmă pe Nichita, pălea! Se mulțumea să fie doar umbră a voievodului, dar când nu era lângă prietenul său, ci singur, o lumină vie, blândă ca o aură, îi lumina fața măslinie de înger.

Odată, toamna lui 70, eram programat să citesc poezie la Cenaclul Liviu Rebreanu. În seara aia printre participanți s-a numărat şi el, Prințul, împreună cu Florin Mugur. Cezareea Budescu, metodista Palatului culturii, mă anunțase că vor fi oaspeți, dar nu-i numise. Nu eram mulțumit de textele mele! Pregătisem un grupaj de poeme ce încă își căutau forma. N-a comentat nimic după lectură, şi, când ședința de cenaclu s-a încheiat, a intrat în biroul directorului Dorel Ștefănescu, împreună cu Cezareea şi Florin Mugur. Parcă şi Claudia Duminică să zic. Ea era deja de-a lor.

Am întârziat pe scările clădirii de vorbă nu mai știu cu cine, şi, în ușa palatului au apărut ei. Tomozei, l-am citit pe buze, întrebându-l pe Mugur:

–Nu e autorul?... Zi-i şi tu câteva cuvinte! Florin Mugur s-a apropiat cu mersul lui șchiop şi mi-a zis de conveniență o frază întortocheată. La sfârșit m-a invitat să trec prin redacție. N-a mai fost timp. Securitatea începuse să scrie „Dosarul Albaștrii”. Totuși, în anul acela mi s-a publicat în revistă o poezie pe care am considerat-o debutul meu scriitoricesc, fiind prima publicată într-o revistă literară.

Mult mai târziu, după tulburările din Decembrie 89, steaua lui Tomozei a pierdut pe nedrept ceva din strălucire şi întâmplarea a făcut să trecem din nou aproape unul de celălalt, fără însă a ne întâlni față în față, prin 95, după un sfert de secol. Aveam gata manuscrisul pentru întârziatul meu volum de debut, Pasărea ceții şi întâmplător vorbind cu prietena mea Claudia Duminică, ea mi-a propus: „Dacă vrei o părere avizată, îi duc eu poeziile tale lui Tom!” La câteva zile m-a sunat Claudia din București.

–Ioane, Tom vrea să stea de vorbă cu tine! Vino mâine seară la Cireșica. Te așteaptă la ora cinci. N-am avut curaj. Provincialul din mine!… Mă gândeam că mi-ar trebui ceva bani să-i ofer un whisky. Nu-i aveam! Cât să poată costa un whisky la Cireșica? Aveam nevoie şi de învoire la serviciu. Şi dacă îmi spune că nu-i plac poeziile mele?... Abia mă hotărâsem să public cartea. Convenisem deja cu editorul, făcusem rost şi de sponsorizare…

Fratele meu Dan era atunci student la istorie, l-am trimis pe el la locul întâlnirii. S-a descurcat. Tom l-a invitat la masă şi a vorbit cu vorba lui aleasă despre poezia mea.

–Ar fi trebuit să fi acolo! Un domn. Te știa. A fost plăcut surprins de poeziile tale. Venise pregătit. Pe o coală de hârtie cu o caligrafie desăvârșită, scrisese pentru coperta patru a cărții, o prezentare deosebit de măgulitoare.

–Să ştii că nu m-a lăsat să plătesc consumația. A plătit el pentru amândoi. A insistat să vă întâlniți după ce tipărești cartea.

La câteva luni am aflat că n-a mai putut să aștepte. L-a chemat Nichita în cer.

1.2. DIN JURNALUL MEU CU PRIETENI. IOAN ES POP,

1.2. DIN JURNALUL MEU CU PRIETENI.

IOAN ES POP, 20 iunie, 2024.

Notă/ Reiau aici un proiect care cuprinde în partea de proză gânduri notate în Jurnalul meu de pe blog, iar partea de poezie este extrasă din volumul în curs de apariție la Editura Hoffman, Fotografii mișcate. Reverențe lirice.

S-a întâmplat la Teatrul Nottara într-o serată literar-muzicală, celebrând-o pe actrița şi poeta Ioana Crăciunescu. Ioan Es Pop cu blândețea lui din priviri şi din glas ne-a citit o superbă poezie, şi, manipulându-ne, ne-a condus într-o odaie țărănească din fundul Ieudului cu trei paturi în ea. Într-o superbă simplitate am tranzitat alături de el etapele succesive ale continuității unui ciclu vital.

De la nerăbdarea copilăriei, care te împinge să părăsești cât mai repede patul dinspre fereastră,– ca să poți ocupa la soroc patul din mijloc, dominator, al părinților, în spatele căruia trona un covor țesut cu Adam şi Eva sub pomul vieții. Te-ai fi așteptat în noapte, între șoapte fierbinți, părinții să se ridice să culeagă merele din ramuri şi să-şi înfigă în carnea lor dinții, pe sub așternuturi. Somnul intra prin geamuri la miez de noapte cu un fâșâit de fluturi, dar merele dimineața tot alea erau când le număram, poate un pic mai roșii!

Pe patul din fundul odăii, moșii cu respirația urât mirositoare şi întreruptă, cufundați în gânduri și uitare se agățaseră(încleștaseră) cu mâinile descărnate de scânduri şi parcă n-ar mai fi vrut să coboare la luptă…

Şi poezia la fel ca viața te împinge în paturile ei, cu așternuturi fierbinți sau mai reci. Treci prin ea ca printr-o vâltoare ce abia te atinge…

Am rămas așezați pe bănci în sala de la Nottara încă o vreme. Doar Ioan Es Pop s-a ridicat întins spre ieșire… I se citea un dor în privire. Aflase că în Ieudul lui a nins…

1.1. DIN JURNALUL MEU CU PRIETENI. ȘTEFAN MITROI

 

1.    DIN JURNALUL MEU CU PRIETENI.

ȘTEFAN MITROI, 14 iunie, 2019

 

Notă Reiau aici un proiect care cuprinde în partea de proză gânduri notate în Jurnalul meu de pe blog, iar partea de poezie este extrasă din volumul în curs de apariție la Editura Hoffman, Fotografii mișcate. Reverențe lirice

Cu zâmbetul acela mijit în colțul gurii de țăran hâtru ajuns domn la oraș, adunase multe la viața dumnealui. Unele veniseră de la origini, altele culese din cărți… Nu le afișa ostentativ, nu avea aroganțe! Arunca de pe locul din dreapta lui Firiță Carp în oglinda de deasupra bordului, din când în când, o privire curioasă şi vorbe în spate către Florin Dochia, cât să aud şi eu.

”Firiţă, prietenul ăsta al tău Toma, nu zice nimic. E mai mut ca mine!” Dar domnul Ștefan Mitroi nu era mut deloc. Depăna cu har amintiri petrecute împreună, ei doi, mai demult, cu Firiţă tot obosit de drum lung la volan, în împrejurări mai vechi, ziaristice, documentând lumea pierdută a satului prin locuri uitate de Dumnezeu. Sau mai recente

întâmplări trăite ca scriitori importanți, invitați la diferite evenimente: lansări de cărți, întâlniri cu cititorii, mai ales cititoarele în frunte cu bibliotecara, doamna învățătoare de la școala primară şi stolul de fete tinere mobilizate la ferma zootehnică de patronul care scrisese şi el poezie patriotică, în tinerețea lui revoluționară.

„Mai mult ca sigur că prezumtivele cititoare abia atunci auziseră de noi. Și să le pici cu ceară dacă înțelegeau de ce a trebuit să-şi pună iile de sărbătoare(!), doar veniseră la club nu la biserică(!) şi seara se continua cu dans. Cum poți dansa rock şi salsa în iie şi velință, pe toc înalt?... ” Funcționa un curs de salsa în comună și se înscriseseră toate.

Nu evenimentul în sine, ci poveștile de după, în jurul mesei, cu un strop de palincă ce dezlega limbile, legau prieteniile. Lăsasem în urmă o noapte de poveste la Baia Mare cu Romeo Ioan Roşiianu, Florin Dochia şi Augustin Doman. Vorba lui Ștefan Mitroi măsurată, caldă, nu știu de ce ascultând, îmi dădea senzația că mă legănam pe drumul luncii, în căruța trasă de boii cu coarne uriașe ai lui tata-mare, Priam şi Vânătu, pe care nici greutatea bolovanilor adunați de pe prundul râului Argeș nu-i puteau scoate din ritm, cu atât mai puțin amenințarea cu biciul pe deasupra coarnelor, fără să-i atingă. Sau câte un hăis sau cea abia deslușit, menit să-i îndemne să ocolească vreo groapă. Degeaba, nu era nevoie, ei știau drumul, puteai să dormi în căruță. Când se opreau, știai sigur că ești ajuns acasă.

Firiţă își mâna bidivii săi nervoși rulând pe șosea. I-am întins lui Ștefan Mitroi peste bancă, Gușterele, o carte de-a mea. O luasem special de acasă. Era un Guștere de Merișani, satul meu natal unde cad de sute de ani, pe marginea drumului spre Curtea de Argeș,  castanele din castani şi cresc gușteri pe dealul Tomii, şi l-am rugat să fie atent la animal că mușcă dacă e băgat direct în cușcă şi nu e luat în seamă. Şi atunci mi-a sunat prima oară în auz Goarna lui Tuturuz.

„Să vii la Bookfest Guștere să te învăț, să cânți la fluiere a pagubă din goarnă, după satul tău sau al meu suspendat într-o cârjă de băţ!...”

TABLETELE LUI TOMA

 

12

 

Cifra 12 reprezintă simbolul fundamental al ciclului complet, al ordinii cosmice și al măsurării universale a timpului.

Anul solar este împărțit în cele 12 cicluri complete ale lunilor.

În astrologie cerul e divizat în 12 semne zodiacale, marcând călătoria soarelui pe parcursul unui an.

Zodiacul chinezesc: măsoară timpul în cicluri mari de 12 ani, fiecare an fiind guvernat de un animal diferit.

La echinocțiu orele de lumină și cele de întuneric stau în cumpănire egală, câte 12.

Putem spune că 12 este perfecțiunea divină și cosmică, încheierea naturală a unui proces înainte de a începe alt proces al ciclului. Si am putea continua desigur exemplificând cu cei, 12 Apostoli, cele 12 Porți, sau cei 12 Îngeri din doctrina creștină, sau cei 12 Zei ai Greciei antice, până la cele 12 perechi de coaste din scheletul corpului uman sau cele 12 steluțe de pe steagul european al Uniunii...

Primii care au făcut legătura între cifra 12 și astre, au fost matematicienii Mesopotamiei, nicidecum poeții.

De fapt unde doream să ajung înșiruind aici, mai mult sau mai puțin anapoda, un răspuns la o remarcă a unuia dintre marii prieteni al scriitorilor, în fața căruia mi-am manifestat și îmi manifest în continuare reverența(!), pe numele său de Director al Editurii HOFFMAN, domnul Andy Barcan.

“Domnule Ionescu, NICI LA PRIMA CARTE  CRED CĂ NU AȚI FOST ATÂT DE NERĂBDĂTOR!”

Da, dar aceasta pe care o aștept acum să apară, Fotografii mișcate. Reverențe lirice, dedicată prietenilor mei, este cea de-a 12-a carte de poezie pe care am comis-o ca autor. Timpul se grăbește și nu e despre perfecțiune, e despre scriitori, dintre care unii sunt mai grăbiți să-și întreacă timpul, ca să devină mai repede nemuritori. Dovadă că în loc să am pe copertă 12 fotografii cum am prevăzut la început, a trebuit să afișez 15...

Probabil că imperfecțiuni vor fi și în interior, până se va încheia ciclul complet de poet.

Ar mai urma doar o antologie de autor. ARGINTARIUM 2.

De-aia mă grăbesc, să nu vă rămân dator cu proza! Întotdeauna proza merge și mai încet, și mai înapoi. Tragi de ea!... Abia i-am găsit titlul(PORTALUL, o continuare a Fermei Gușterilor). Și e greu să-ți alegi și poză conform planului, la pas, în ultimul ceas rămas, în fine, pentru cea de-a douăsprezecea carte următoare de proză...

Să auzim de bine!