1.4. DIN JURNALUL MEU CU PRIETENI. ADRIAN ALUI GHEORGHE.

 1.4. DIN JURNALUL MEU CU PRIETENI.

ADRIAN ALUI GHEORGHE.

 

Notă/ Reiau aici un proiect care cuprinde în partea de proză gânduri notate în Jurnalul meu de pe blog, iar partea de poezie este extrasă din volumul în curs de apariție la Editura Hoffman, Fotografii mișcate. Reverențe lirice.

Cu Adrian Alui Gheorghe într-un tur prin sălile Muzeului literaturii din București, prin orașul Piatra Neamț sau oriunde în altă parte, nu ai cum să te plictisești. Atins de magia locurilor natale unde înaintea lui a copilărit Creangă, tot ca el dăruit cu har de povestitor, văr de-al doilea cu Nicolae Labiș, tobă de carte, risipind printre informații prețioase, întâmplări hazlii cu şi despre scriitori importanți, trăite sau doar auzite, am avut parte de câteva după-amiezi deosebit de agreabile în viața mea.

În plus am primit în dar întotdeauna cărțile lui de proză. Pe cele de poezie le-am căutat singur. Astfel Laika, a luat Urma, Lunei Zadar, pe Strada cu o singură ieşire, Zugzwang, le-am citit și le-am așezat la locul de onoare pe rând în biblioteca mea. Încă aștept Povestea elefantului care trăia într-o nucă, dar până se rostogolește nuca de la Piatra Neamț cu elefantul în ea mai durează, nu e gata nici autostrada Moldovei... Că dacă ar fi trăit invers adică nuca în elefant, elefantul de mult ar fi ajuns.

Se pare că Dumnezeu, acolo sus la Piatra Neamț, în atelierul Lui, a desăvârșit lucrarea îngăduind în același aluat, un om, un poet, un prozator și un prieten adevărat. Și cum în vremi de secetă, o ploaie liniștită venită la timp, înseamnă bucurie și belșug, l-a pus pe el Paznicul ploii.

În instrumentarul poetului, cuvintele sunt ca niște actori. Ei/ele, pot îmbrăca hainele împăratului sau pot merge la bal în pantofii Cenușăresei, te pot învârti în ritmul constant al valsului, sau te pot pierde privindu-te în ochi, în dansul senzual al seducției – salsa, la mare modă prin cluburi selecte. Important e doar visul, mișcat de regizor, împingând aerul cu o baghetă înaripată, ca o libelulă de argint.

*

Am dat search pe blogul meu Pasărea ceții pentru o fotografie cu Adrian și mi-a mai apărut o fotografie cu mine și cu el, tineri, însoțită de un text:

M-au chemat la poliție să-mi schimb cartea de identitate şi să mi-o dea pe cea biometrică, nouă, cu cip şi amprente digitale. Am fost oarecum fericit, văzusem pe facebook într-o fotografie, cipul și chipul prietenului Adrian Alui Gheorghe, refuzat în prima fază de organe, pentru că nu avea cravată.

Arăta bine Adrian, întinerise! Probabil se schimbă şi viaţa odată ce ţi se iau amprentele digitale, și îți recapeți tinerețea cu schimbrea buletinului. Da cărţile, alea care le-ai scris, ţi se iau şi ele? Va trebui să-l întreb, cu ce s-a dus în geanta lui aia mare de piele, cu poezia sau cu proza?...

Nu l-am mai întrebat! Cum adică Ionescule tu nu ştii cu mintea ta proprie nici acum, identitar, ce eşti, prozator sau poet? Că scriitor precis nu eşti… că nu ţi-a cerut nimeni de la Uniune, poza. Dai satisfacţie duşmanilor? Hotărăşte independent!

M-am gândit. O carte identitară poate fi Gușterele în versiunea Tobârlanii(Căutați-o cât se mai găseşte în librăriile online!), Dosarul Albaştrii, Casa Roşie, Ferma… Nu! Casa roșie, nu! O casă la roşu și o Fermă în dezvoltare nu sunt terminată, e timp să mai pui un etaj!...

Mai bine las gaj Crucea de piatră la poliție şi mă duc după ea cât pot eu de târziu!... 

1.3. DIN JURNALUL MEU CU PRIETENI. GHEORGHE TOMOZEI

1.3. DIN JURNALUL MEU CU PRIETENI.

GHEORGHE TOMOZEI, 06. noiembrie 2014.

Notă/ Reiau aici un proiect care cuprinde în partea de proză gânduri notate în Jurnalul meu de pe blog, iar partea de poezie este extrasă din volumul în curs de apariție la Editura Hoffman, Fotografii mișcate. Reverențe lirice.

Invitat să particip la cea de-a 60-a aniversare a revistei Argeș și neputând ajunge, aleg să postez din Jurnalul meu cu prieteni, rânduri cu și despre Gheorghe Tomozei. LA MULȚI ANI REVISTEI ARGEȘ care m-a debutat, iar la cea de-a cincizecea aniversare mi-a acordat o Diplomă de excelență.

„Sunt scriptorul, îmi scot de la brâu călimara şi pana, nimeni nu-mi dă de lucru, îmi scriu mie scrisori pe care le trimit cu poșta...”

Spunea Tom Prințul într-o poezie de-a sa, caligrafiind cu eleganță pe coala albă a veșniciei cuvintele de zăpadă. Pe atunci, anii șaptezeci, toate scripturile erau cenzurate şi rar scăpau lupi singuratici în migrație spre Europa Liberă. Poștalionul special al lui Tom a fost revista Argeș, un fel de corabie a nebunilor la bordul căreia dacă urcai, ți se părea că ai primit botezul zborului.

Am văzut un set de fotografii postate de Jean Dumitrașcu nu de mult pe facebook, cu Gheorghe Tomozei printre scriitori și colaboratori în curtea clădirii de pe bulevard a redacției revistei Argeș, azi dărâmată. La comentarii, Claudia Duminică a devoalat povestea acelor clipe imortalizate în memoria aparatului de fotografiat. O mână de scriitori coborâseră de la bordul corabiei, din redacție, să facă poze pentru un pariu cu destinul. Tom cu multă delicatețe încerca să-i întârzie la țărm pe mateloți, să-i desprindă de chemarea valurilor şi să-i așeze în poză pentru pariul lui. În timp ce sus, la etaj, oala cu sarmale fierbea pe reșou şi o damigeană plină ochi cu zaibăr, adusă în dar de tatăl lui Adrian Păunescu, aștepta semnalul de început al festinului. Nu mai știu dacă erau sărbătorile Paștelui sau altceva...

L-am întâlnit pe Tom fără ca el să-mi dea atenție credeam eu, în mai multe ocazii. I-am ascultat vocea învăluitoare care parcă tot timpul din lume era într-o sărbătoare a cuvintelor, potrivind pe grumazul unei femei tinere, un șirag de perle. L-am privit de la distanță. Când îl avea în preajmă pe Nichita, pălea! Se mulțumea să fie doar umbră a voievodului, dar când nu era lângă prietenul său, ci singur, o lumină vie, blândă ca o aură, îi lumina fața măslinie de înger.

Odată, toamna lui 70, eram programat să citesc poezie la Cenaclul Liviu Rebreanu. În seara aia printre participanți s-a numărat şi el, Prințul, împreună cu Florin Mugur. Cezareea Budescu, metodista Palatului culturii, mă anunțase că vor fi oaspeți, dar nu-i numise. Nu eram mulțumit de textele mele! Pregătisem un grupaj de poeme ce încă își căutau forma. N-a comentat nimic după lectură, şi, când ședința de cenaclu s-a încheiat, a intrat în biroul directorului Dorel Ștefănescu, împreună cu Cezareea şi Florin Mugur. Parcă şi Claudia Duminică să zic. Ea era deja de-a lor.

Am întârziat pe scările clădirii de vorbă nu mai știu cu cine, şi, în ușa palatului au apărut ei. Tomozei, l-am citit pe buze, întrebându-l pe Mugur:

–Nu e autorul?... Zi-i şi tu câteva cuvinte! Florin Mugur s-a apropiat cu mersul lui șchiop şi mi-a zis de conveniență o frază întortocheată. La sfârșit m-a invitat să trec prin redacție. N-a mai fost timp. Securitatea începuse să scrie „Dosarul Albaștrii”. Totuși, în anul acela mi s-a publicat în revistă o poezie pe care am considerat-o debutul meu scriitoricesc, fiind prima publicată într-o revistă literară.

Mult mai târziu, după tulburările din Decembrie 89, steaua lui Tomozei a pierdut pe nedrept ceva din strălucire şi întâmplarea a făcut să trecem din nou aproape unul de celălalt, fără însă a ne întâlni față în față, prin 95, după un sfert de secol. Aveam gata manuscrisul pentru întârziatul meu volum de debut, Pasărea ceții şi întâmplător vorbind cu prietena mea Claudia Duminică, ea mi-a propus: „Dacă vrei o părere avizată, îi duc eu poeziile tale lui Tom!” La câteva zile m-a sunat Claudia din București.

–Ioane, Tom vrea să stea de vorbă cu tine! Vino mâine seară la Cireșica. Te așteaptă la ora cinci. N-am avut curaj. Provincialul din mine!… Mă gândeam că mi-ar trebui ceva bani să-i ofer un whisky. Nu-i aveam! Cât să poată costa un whisky la Cireșica? Aveam nevoie şi de învoire la serviciu. Şi dacă îmi spune că nu-i plac poeziile mele?... Abia mă hotărâsem să public cartea. Convenisem deja cu editorul, făcusem rost şi de sponsorizare…

Fratele meu Dan era atunci student la istorie, l-am trimis pe el la locul întâlnirii. S-a descurcat. Tom l-a invitat la masă şi a vorbit cu vorba lui aleasă despre poezia mea.

–Ar fi trebuit să fi acolo! Un domn. Te știa. A fost plăcut surprins de poeziile tale. Venise pregătit. Pe o coală de hârtie cu o caligrafie desăvârșită, scrisese pentru coperta patru a cărții, o prezentare deosebit de măgulitoare.

–Să ştii că nu m-a lăsat să plătesc consumația. A plătit el pentru amândoi. A insistat să vă întâlniți după ce tipărești cartea.

La câteva luni am aflat că n-a mai putut să aștepte. L-a chemat Nichita în cer.

1.2. DIN JURNALUL MEU CU PRIETENI. IOAN ES POP,

1.2. DIN JURNALUL MEU CU PRIETENI.

IOAN ES POP, 20 iunie, 2024.

Notă/ Reiau aici un proiect care cuprinde în partea de proză gânduri notate în Jurnalul meu de pe blog, iar partea de poezie este extrasă din volumul în curs de apariție la Editura Hoffman, Fotografii mișcate. Reverențe lirice.

S-a întâmplat la Teatrul Nottara într-o serată literar-muzicală, celebrând-o pe actrița şi poeta Ioana Crăciunescu. Ioan Es Pop cu blândețea lui din priviri şi din glas ne-a citit o superbă poezie, şi, manipulându-ne, ne-a condus într-o odaie țărănească din fundul Ieudului cu trei paturi în ea. Într-o superbă simplitate am tranzitat alături de el etapele succesive ale continuității unui ciclu vital.

De la nerăbdarea copilăriei, care te împinge să părăsești cât mai repede patul dinspre fereastră,– ca să poți ocupa la soroc patul din mijloc, dominator, al părinților, în spatele căruia trona un covor țesut cu Adam şi Eva sub pomul vieții. Te-ai fi așteptat în noapte, între șoapte fierbinți, părinții să se ridice să culeagă merele din ramuri şi să-şi înfigă în carnea lor dinții, pe sub așternuturi. Somnul intra prin geamuri la miez de noapte cu un fâșâit de fluturi, dar merele dimineața tot alea erau când le număram, poate un pic mai roșii!

Pe patul din fundul odăii, moșii cu respirația urât mirositoare şi întreruptă, cufundați în gânduri și uitare se agățaseră(încleștaseră) cu mâinile descărnate de scânduri şi parcă n-ar mai fi vrut să coboare la luptă…

Şi poezia la fel ca viața te împinge în paturile ei, cu așternuturi fierbinți sau mai reci. Treci prin ea ca printr-o vâltoare ce abia te atinge…

Am rămas așezați pe bănci în sala de la Nottara încă o vreme. Doar Ioan Es Pop s-a ridicat întins spre ieșire… I se citea un dor în privire. Aflase că în Ieudul lui a nins…

1.1. DIN JURNALUL MEU CU PRIETENI. ȘTEFAN MITROI

 

1.    DIN JURNALUL MEU CU PRIETENI.

ȘTEFAN MITROI, 14 iunie, 2019

 

Notă Reiau aici un proiect care cuprinde în partea de proză gânduri notate în Jurnalul meu de pe blog, iar partea de poezie este extrasă din volumul în curs de apariție la Editura Hoffman, Fotografii mișcate. Reverențe lirice

Cu zâmbetul acela mijit în colțul gurii de țăran hâtru ajuns domn la oraș, adunase multe la viața dumnealui. Unele veniseră de la origini, altele culese din cărți… Nu le afișa ostentativ, nu avea aroganțe! Arunca de pe locul din dreapta lui Firiță Carp în oglinda de deasupra bordului, din când în când, o privire curioasă şi vorbe în spate către Florin Dochia, cât să aud şi eu.

”Firiţă, prietenul ăsta al tău Toma, nu zice nimic. E mai mut ca mine!” Dar domnul Ștefan Mitroi nu era mut deloc. Depăna cu har amintiri petrecute împreună, ei doi, mai demult, cu Firiţă tot obosit de drum lung la volan, în împrejurări mai vechi, ziaristice, documentând lumea pierdută a satului prin locuri uitate de Dumnezeu. Sau mai recente

întâmplări trăite ca scriitori importanți, invitați la diferite evenimente: lansări de cărți, întâlniri cu cititorii, mai ales cititoarele în frunte cu bibliotecara, doamna învățătoare de la școala primară şi stolul de fete tinere mobilizate la ferma zootehnică de patronul care scrisese şi el poezie patriotică, în tinerețea lui revoluționară.

„Mai mult ca sigur că prezumtivele cititoare abia atunci auziseră de noi. Și să le pici cu ceară dacă înțelegeau de ce a trebuit să-şi pună iile de sărbătoare(!), doar veniseră la club nu la biserică(!) şi seara se continua cu dans. Cum poți dansa rock şi salsa în iie şi velință, pe toc înalt?... ” Funcționa un curs de salsa în comună și se înscriseseră toate.

Nu evenimentul în sine, ci poveștile de după, în jurul mesei, cu un strop de palincă ce dezlega limbile, legau prieteniile. Lăsasem în urmă o noapte de poveste la Baia Mare cu Romeo Ioan Roşiianu, Florin Dochia şi Augustin Doman. Vorba lui Ștefan Mitroi măsurată, caldă, nu știu de ce ascultând, îmi dădea senzația că mă legănam pe drumul luncii, în căruța trasă de boii cu coarne uriașe ai lui tata-mare, Priam şi Vânătu, pe care nici greutatea bolovanilor adunați de pe prundul râului Argeș nu-i puteau scoate din ritm, cu atât mai puțin amenințarea cu biciul pe deasupra coarnelor, fără să-i atingă. Sau câte un hăis sau cea abia deslușit, menit să-i îndemne să ocolească vreo groapă. Degeaba, nu era nevoie, ei știau drumul, puteai să dormi în căruță. Când se opreau, știai sigur că ești ajuns acasă.

Firiţă își mâna bidivii săi nervoși rulând pe șosea. I-am întins lui Ștefan Mitroi peste bancă, Gușterele, o carte de-a mea. O luasem special de acasă. Era un Guștere de Merișani, satul meu natal unde cad de sute de ani, pe marginea drumului spre Curtea de Argeș,  castanele din castani şi cresc gușteri pe dealul Tomii, şi l-am rugat să fie atent la animal că mușcă dacă e băgat direct în cușcă şi nu e luat în seamă. Şi atunci mi-a sunat prima oară în auz Goarna lui Tuturuz.

„Să vii la Bookfest Guștere să te învăț, să cânți la fluiere a pagubă din goarnă, după satul tău sau al meu suspendat într-o cârjă de băţ!...”

TABLETELE LUI TOMA