Am ascultat imnul României venind de la capătul
pământului, din Ţara Soarelui Răsare, mândri pentru că acolo la Olimpiadă se
întâlnesc toate privirile lumii înclinându-se gloriei, o clipă cât veşnicia.
Si cât de frumoase erau fetele noastre, Ancuţa Bodnar
şi Simona Radiş, zâmbind fericite la împlinirea unui vis şi privind emoţionate
cum se ridică tricolorul în cer pe cel mai înalt catarg.
Medaliile noastre olimpice sunt tot mai rare, căci
filonul de aur al fiinţei neamului s-a ascuns într-un nor negru, antrenat să colinde
dincolo de fruntarii, căci de la o vreme am uitat mineritul cinstit, pe pământ
şi în cer, de parcă noi toţi românii am muşcat dintr-un măr otrăvit...
Mi-e dor de ploile de vară cu soare, scurte şi
repezi, scuturate în câmp, limpezind
aurul grâului! Mi-e dor de bobul de nisip auriu, cernut din inima munţilor,
strălucind pe prundişul râului! Mi-e dor de chipul senin al Nadiei cu zecele ei
celest scris pe tabelă. De un rest de pagaie, frânt din braţul de titan al lui Paţaichin! Mi-e dor de Gabi Szabo cu pasul ei aerian
de gazelă şi părul de aur în vânt
Mi-e dor de o ninsoare curată, discretă, care să
albească în sufletele noastre toate relele, să nu mai auzim de pandemii, de furtuni
şi de grindină, de meteoriţi uriaşi căzuţi pe planetă, din stelele...
Mi-au venit în minte ca un cap de pod, versurile
Marelui Voievod al Neuvintelor sale, Nichita.
„Nu sunt altceva decât o pată de sânge care vorbeşte...”
Prea mult sânge şi prea puţin vorbim în ultima vreme,
româneşte!
