luni, 29 iunie 2020

Autostrada Art Creativ



Apariţia unei antologii e ca o investiţie finalizată în infrastructura literaturii. Cea de acum a Editurii Art Creativ are anvergura unei autostrăzi. Tăietura proaspătă dar sigură prin locuri cunoscute şi mai puţin cunoscute, dezvăluie călătorului un peisaj care te surprinde şi te satisface în acelaşi timp vorbindu-ţi despre starea de învingător a poeziei, crescută liber şi oarecum în sălbăticie…departe de lumea plină de nimicnicii.

Mulţumim Daniela Toma pentru efortul tău de constructor!













duminică, 28 iunie 2020

Breviar editorial

"Cîte ceva despre cărți 
care contează, semnate 
de Ion Toma Ionescu, 
Virgil Rațiu, Valeriu 
Valegvi și Christian 
Bistriceanu ...! 
La pagina 8!"
Dacă zice așa Adrian Alui 
Gheorghe, asta e o veste,
înseamnă că graul s-a copt;

pentru că el păcătuiește
și vibrează numai 
după ce citește 
și se încredinţează
că lucrul acela
e din poveste...
 http://exprescultural.ro/wp-content/uploads/2020/06/Expres-cultural-nr.-42.pdf

joi, 25 iunie 2020

Rapsodia Covid 19



Cineva acolo sus, a reglat norilor
sita potrivită şi
controlează pe un ecran uriaş
frecvenţa scurgerilor de viruşi.

Nici un tunet,
nici o scânteie de fulger
nu întrerupe ritmul mărunt,
interminabil al ploii.

Aşezat în şezlong,
în balconul închis,
gândul îmi zboară liber
la cei puternici.

Nu-i puţin lucru să fii Trump, sau Putin
şi să te trezeşti dimineaţa,
cu faţa la toate problemele Rusiei
şi ale lumii întregi!

Ca să vezi cum e viaţa sarcastică,
dacă mă-nţelegi!... E obligatoriu măcar,
pentru echilibru planetar,
să ai un tigru, antrenor de gimnastică...

(Kabaeva ca... Kabaeva,
dar nici cu Melania nu-mi e ruşine!...
de unde tragem concluzia că tigrii sunt bine
şi n-au nicio treabă cu pandemia...)

marți, 23 iunie 2020

Comunitatea artistica. Adrian Alui Gheorghe



„Moartea e tot ce rămâne în urmă!”
Zice Adrian Alui Gheorghe rebel, dar şi împăcat cu Nietzsche, în Comunitatea artelor, dându-mi libertatea de a alege să nu gândesc în acord cu el.
Din punctul de vedere firesc, moartea culege întuneric şi tăcere, din livresc. Doar viaţa se ia după soare, se dedulceşte la miere şi o vreme în aceeaşi durere, parcă pluteşte scriind poeme, cioplind statui, sau dorind să danseze unul într-altul în ritmul ei sau al lui în înaltul...
Doar viaţa lasă în urmă o umbră banală, în mişcare, niciodată egală cu sinele, care nu înţelege nici răul nici binele şi pe care încearcă s-o coloreze până ce constată că e muritoare…
Numai artele din comunitate cred că pot aduce în spate pe cruce un strop de culoare şi un dram de candoare din departele…

duminică, 21 iunie 2020

Multumim de urari



Se povesteşte că în vremi de demult, o fată frumoasă, căreia îi plăcea să călătorească şi să se bucure de frumuseţile naturii cu care Dumnezeu înzestrase pământul, a nimerit în nişte locuri mai puţin ofertante, câmpuri aride, deprimante, a căror urâţenie i-au umplut ochii de lacrimi. Din izvorul lacrimilor ei, ce a udat în lung şi în lat locul acela, căutând un semn cât de mărunt care să-i bucure ochii, se zice că au înflorit micuţele flori de lavandă, cu un parfum intens, având darul să te liniştească…
Mi-am amintit legenda florilor de lavandă în dimineaţa aceasta, vrând să mulţumesc celor mulţi care au făcut urări şi au dat like-uri, cu ocazia aniversării fiicei mele Cristina Maria, iar facebookul mi-a scos în amintire, o fotografie atât de potrivită.
Vă mulţumim tuturor!

sâmbătă, 20 iunie 2020

La multi ani Cristina-Maria!

Azi e o zi specială, sărbătorim, pentru că fiica mea cea mare, e specială pentru cei care suntem familia ei şi o iubim!. LA MULTI ANI CRISTINA- MARIA! Îţi doresc să rămâi o luptătoare ca să poţi dărui cu nobleţe, după inima ta!


marți, 16 iunie 2020

Cronica la Al cincilea...



Multumiri pentru profesionalismul lecturii, doamnei 
Mamier Angela Nache si pentru gazduire prietenului 
Florin Dochia!
 https://en.calameo.com/read/003821790f913dd01ea54?fbclid=IwAR3bYVZ_r2_CoGMD23vCsEjOMdde5dB_b3VLNyOBsafEVrtFaE3DPIPhiKI

sâmbătă, 6 iunie 2020

Cronică de carte. Ceară și miere



Cronica volumului „Ceară și miere”, Editura Grinta, 2017

Ion Toma Ionescu este o prezență cât se poate de complexă și mai ales dinamică în peisajul literar românesc. Poet, prozator și cronicar, toate cu normă întreagă, el este prezent la mai toate evenimentele culturale majore, oferind uneori chiar iluzia ubicuității. Cea mai recentă carte a sa, volumul de poeme „Ceară și miere”, a apărut la editura clujeană Grinta, în anul 2017, în colecția „Poezia Vie”, marcă înregistrată a Asociației Culturale Direcția 9, coordoantă de poetul Adrian Suciu.
Volumul „Ceară și miere”, compus din două cicluri poetice, primul purtând titlul omonim al întregului, cel de-al doilea, denumit în spiritul Centenarului Marii Uniri, „astăzi scriu despre patrie”, se prezintă ca un regal de poezie, oferind cititorului, de la început, până la sfârșit, plăcerea de a se delecta cu metafore subtile și cu imagini poetice dintre cele mai rafinate.
Ciclul „ceară și miere” începe cu o artă poetică în adevăratul sens al cuvântului, poetul exprimându-și convingerea că poezia vie va sta întotdeauna sub pecetea divinului, a acelui verset ioaneic: „La început era Cuvântul”, extinzând inclusiv dogma despre întruparea Logosului divin, deloc eretic, la planul plenar al lumii: „nu eu sunt/ cel care a împărtășit/ această taină/ căci însăși el/ întâi a rostit/ apoi și-a dezlegat/ păsările gândului/ să prindă înțelesul/ vorbelor sale/ pe care/ le-a adeverit/ binecuvântându-le// cuvintele sunt ființe”.
O altfel de artă poetică se dovedește a fi și poezia de inspirație niponă, „haiku”, în care ni se dezleagă taina titlului: „sumă de poveri/ încovoiată sub nopți/ ceară a mierii”. Așadar, în concepția lui Ion Toma Ionescu, aceasta este poezia: ceara mierii, înțeleasă ca acea parte solidă, având mai degrabă valențe practice, fiind folosită atât în ritualuri și cult, cât mai cu seamă în rețetele leacurilor trupești, ce se împletește până la momentul decantării, cu mierea cea dulce, provocatoare de extax. Altfel spus, poezia trebuie să fie și dulce ca mierea, dar mai cu seamă utilă sufletului cum ceara trupului. Și tot din acest tristih mai înțelegem că poezia este rodul unor poveri ce încovoaie sufletul poetului sub pecetea nopții, adică a îndoielii, a slăbiciunii, a durerii, a tot ceea ce este mai uman cu putință.
De altfel, în poemele lui Ion Toma Ionescu, printre cele mai des întâlnite imagini se numără „ceața”, „fumul” sau „visul”, toate vorbind despre aceeași stare de suspendare perpetuă între abstract și concret, între vis și realitate, între dilemă și certitudine.
O altă prezență constantă în lirica acestuia, o constituie moartea, care se bucură însă, sub pana poetului, de o înfățișare exotică cu ușoare tendințe erotice, ce denotă pe de o parte fascinația pe care o trezește în mintea acestuia, în veci nedeslușita moarte, iar pe de altă parte, disponibilitatea lui de a flirta cu aceasta, în scopul parșiv, dar mântuitor, al zădărnicirii ei : „nu-mi îngăduiam/ să mai privesc miezul încins/ al astrului zilei/ mă încălzeam la palida lună/ pipăind/ coapsele lucind reci/ ale negresei// mă credeam tânăr/ și m-am trezit/ într-o bună zi/ fără vârstă”; „o negresă tânără/ se înflăcăra/ obraznic în aer/ lepădându-se de hanțe/ dansa din buric // șișul meu/ cu tăișul în jos/ se trezise/ în prăsele de os.../ ardeam la foc mic// i l-am răsucit de teamă/ morții sub piele.../ cu zăpadă am șters/ sângele pe lamă/ și-am fugit// ea ținându-se de stele mă striga/ duios/ poiete/ cu ce ți-am greșit”.
În lupta sa cu moartea, care este de fapt lupta cu însăși viața, poetul Ion Toma Ionescu își ține aproape o seamă de aliați de nădejde, care sunt prietenii poeți. În paginile acestui volum, el dedică o serie de poeme, unor poeți- prieteni apropiați: Elena Katamira, Dana Toma, Adrian Suciu, George Mihalcea, Eugen Pohonțu, Emil – Iulian Sude. Dar, poate cel mai frumos poem-prietenie, este cel dedicat poetului Lucian Vasilescu: „vasilescul ăsta lucian/ dumnealui/ e un fel de/ brâncuși/ poartă barbă/ ca el/ și scapără/ înalt/ cu dalta/ cuvintele/ deschizând/ în piatră/ porți spre cer// vasilescul ăsta lucian/ și-a cioplit/ din sufletul/ dumnealui/ fără grabă/ pe masa/ tăcerii lui/ viața lui// dragostea lui/ într-o casă/ cu pereți”.
În cel de-al doilea ciclu poetic, „astăzi scriu despre patrie” poetul ne surprinde cu o serie de poeme patriotice, dar de un patriotism subtil, abia sugerat de prezența unor cuvinte cheie cu puternică valoare de simbol, nu la modul naționalist – extremist sau patriotard – patetic, tonul fiind unul mai degrabă suav, intim, ca și cum poetul și-ar alinta țara, nu în văzul lumii, ci în cămara sufletului său, unde nu uită să-i pomenească nici pe cei prea devreme uitați: „astăzi scriu despre patrie/ cu lancea unui steag/ scrijelesc/ anul 2017/ pe marțipanul/ unui tort/ ornat în trei benzi vderticale/ roșu – galben – albastru// tricolorul este al patriei/ și tortul al fiicei mele/ ce poartă numele/ sfântului andrei// (...)// e 1 decembrie/ patria își scoate/ ia subțire/ din odaia bună/ cu fotografii/ de familie/ atârnând/ pereții de cer/ și o îmbracă/ peste sânii goi// (...)// la colectiv au venit/ cu lumânări/ în mâini/ tații și fiii lor îngeri/ să vadă câmpuri/ de sângeri în foc/ de iarnă/ înfrunzind”.
Poezia lui Ion Toma Ionescu nu se cere analizată critic, din punct de vedere stilistic sau estetic, deși nu duce lipsă nici de metafore puternice și nici nu trădează vreo lipsă de siguranță a penelului, cum ar fi și absurd să se întâmple, dată fiind experiența de câteva decenii în arena literelor a autorului. Ea se vrea însă descoperită mai ales la nivel... grafic. Un ochi bine șlefuit, va observa de bună seamă că poemele acestuia au deseori imaginea unor coloane, ca cea a infinitului, a lui Brâncuși. Zveltețea lor, dată de versurile scurte dispuse ordonat unul sub celălalt, precum și diafanul dat de cuvintele folosite, atent selecționate dintre cele mai subtile și mai sublime cu putință, vorbesc de la sine despre tendința poetului spre transcendență, spre zbor, spre cer, spre acel tărâm magic și sacru, unde nicio taină nu va mai rămâne ascunsă.
Așadar, poetul Ion Toma Ionescu rămâne unul dintre seniorii poeziei românești contemporane, provocând cititorilor o reală plăcere cu fiecare nou volum de versuri publicat.

Multumesc Romeo Aurelian Ilie!

vineri, 5 iunie 2020

Viaţa cu ale ei,

Aşa a fost ales să fie de obicei.

Bărbatul la semănat  
şi femeia la cules…
Între cele două,
viaţa cu ale ei,
închinând cruce
şi aşteptând 

să plouă
sau să se usuce...

marți, 2 iunie 2020

O cronica noua. Petronela Apopei

            
 „Un rege își pune pecetea pe documentele ce-i exprimă hotărârile. E semnul puterii lui. Un sigiliu de ceară (fără miere) pe un testament, împiedică deschiderea acestuia mai devreme. E simbolul unei taine sau a unei apartenențe legitime. Simbolul se prelungește azi în diferite și multiple utilizări și nuanțe.” mărturisește scriitorul Ion Toma Ionescu în volumul de proze scurte și tablete, „Copacul cu icoană”, apărut la Editura „Ecreator”, din Baia Mare, în 2018, punându-și pecetea asupra unei scriituri de înaltă clasă. Volumul „se dedică familiei care m-a lăsat la biroul meu, lângă calculator: Cristinei, Ramonei, Ionelei, lui Alexandru, lui Toma și lui Puiu...”, o familie frumoasă care devine personaj al narațiunii, sigur, surprins în diferite ipostaze de viață. Cartea este structurată într-un mod inedit. Începe cu „Pecețile lui Zamolxe. Studiu de guștere”, urmând șase capitole care încep cu o „tabletă” și culminează cu părți de „roman”. În interiorul acestui incipit și final se află ca într-o sferă aspecte din realitate, meșteșugite impecabil de pana artistului. Poveștile de viață reale și bine închegate te poartă printr-o lume necunoscută, o lume drenată de emoții și trăiri ce reușește să te transpună într-o tristă realitate a războiului, a perioadei comuniste sau a unei democrații înțeleasă greșit („Noi se pare că ne-am vândut sufletul”). Titlul cărții este mai mult decât sugestiv, pare rupt chiar din sufletul autorului. „Copacul cu icoană” este de fapt „Stejarul cu icoană” (titlul uneia dintre prozele scurte): „Era un stejar bătrân, cu coroana bogată și tulpină de trei metri în diametru... Cu timpul copacul și-a întins coaja peste icoană, dar au rămas în relief ridurile adânci pe chipul blând al Maicii Domnului, ca un semn divin.”
Deloc întâmplătoare această imagine care te duce cu gândul la simbolul salcâmului din „Moromeții” lui M. Preda, dar care poate deveni simbolul omului ce a dat viață acestei cărți prin mijlocirea dumnezeirii. Stejarul este simbol al trăiniciei, al rezistenței la vicisitudini, iar icoana Maicii Domnului este mai mult decât grăitoare. „Nihil sine Deo”, nimic fără crez, fără speranță, fără viață... O viață de om șade între coperțile acestui volum în care sunt evocate personaje reale ce și-au pus amprenta de-a lungul timpului asupra autorului. Scene de viață se perindă prin sufletele lectorilor, aducându-i într-o lumină nouă pe: Titi – „soldat în garda regelui Mihai” (socrul autorului), Ioni - soția, Victo - soacra, fiica, nepotul Toma („începuse războiul dintre bakugani”), Dona și povestea ei tristă, alături de alte personaje (Maria, Oanța, Teia, Jean Voiculescu, Ludmila, Mona, participanții Cenaclului Rebreanu, prietenul Aurel, Gicu, vecinul Eugen, Ică, Sanda, Elena, Anny, Nae, regizorul Varodi, actrița Luminița Borta, Mașa și alții). Toate aceste personaje dau savoare scriiturii, seducând prin farmecul imprimat de scriitor. „Totdeauna mi-am dorit să mă las sedus...” mărturisește autorul. Sigur este sedus și subjugat de talent și dăruire pe altarul frumosului, reușind să seducă prin calitatea scriiturii sale. Într-un ritm alert și extrem de realist, volumul ne incită să descoperim frânturi de istorie contemporană, din perioada ante 1989, din timpul războiului până în zilele noastre. Fragmente de viață ale membrilor familiei sale te fac să te cutremuri și să trăiești afectiv și efectiv în spațiul și timpul acela. Acesta este rolul prozatorului de a determina cititorul să se simtă personaj și să simtă trăirile acestuia. Nimic întâmplător, nimic nefiresc, nimic neadevărat. Trăind aceleași vremuri, retina ți se umple de evenimente ce nu pot fi tratate cu indiferență. Impresionante sunt scenele în care oameni aflați la o vârstă înaintată pierd noțiunea timpului trecut peste ei, necunoscând realitatea de fapt („Reforma sănătății”) sau pline de un umor fin care îți gâdilă simțurile („Operațiunea Caloriferul”, „Punguța cu doi bani”). Fin observator, analist, plin de ironie sau autoironie, autorul se joacă în acest volum cu emoțiile proprii, dar și cu cele ale celui împătimit într-ale cititului („Depășind mental propria condiție au sărit peste gard leopard după leopard”). Ion Toma Ionescu nota în „Tableta 5”: „Scrisura mea în proză e ca lucrătura bunicii cu andrelele”, iar cei care citesc trebuie să recunoască acest lucru. Așa cum din mâinile și andrelele bunicii ieșeau lucruri trainice, de bună calitate care țineau de cald sau aduceau un plus de frumusețe, așa și scriitura dumnealui oferă aceste beneficii sufletești prin întâmplările și personajele ce se perindă ca pe o scenă, oferind un spectacol distinct și cât se poate de adevărat („alegându-și cuvintele respectuos, îngăduitor cu rătăcirile vieții”). Pornind dintr-un început îndepărtat, al dacilor liberi, volumul „Copacul cu icoană” se termină cu moartea personajului principal Titi („Așa cum a început s-a și terminat furtuna. Brusc!”), un fel de revenire la nimicnicia omului și efemeritatea sa, un „Memento mori” al fiecărui exponent al acestei lumi. Nimic nu e veșnic, doar Cuvântul. Ion Toma Ionescu se întreabă „Oare spectacolul s-a terminat sau abia începe?”. Cu siguranță, ca într-un „neverending story”, spectacolul continuă cu măiestria și siguranța regizorului... Să lăsăm deci „tabletele” (și întreg volumul) să ne fie leac pentru suflete și să încercăm să abordăm viața cu alți ochi, încercând a ne cunoaște mai bine ca în acel „Nosce te ipsum!”