Dragă Augustin,
Nu e o matcă regină într-un stup de albine, ci o meduză dintr-un grup întâlnit de mine la KABAKUM, după răsărit... Doar că apa este de basm
La mulţi ani fata mea! Mai frumoşi, mai buni şi ceva mai norocoşi dacă s-ar putea!
Nu ştiu dacă după
20 de cărţi, poezie şi proză, intrate pe uşa din faţă în literatură zic eu, zic
şi alţii, te numeşti sau nu scriitor, dacă nu ai legitimaţie cu poză
şi semnătură oficială valabilă. Am rămas se pare nelămurit şi marcat cu un semn
de întrebare pe coapsă de la fierul înroşit... Un fel de pedeapsă în formă
continuată din vremea ailaltă, când mi se luase dreptul la publicare.
Şi iată cum redevine
cazul tău de „albastru vendetă”, repus
pe tapet în Weekend adevărul, de o manieră discretă pe trei pagini, text şi
imagini şi te transformă într-o mică vedetă...
Mulţumesc Denis
Grigorescu!
Şi mulţumesc
adevul.ro
Mâine în Weekend Adevărul un interviu
pe trei pagini despre “Albaştrii”, securişti şi informatori, cărţi, Europa
liberă, dosare şi vieţi… Răspunzând la întrebările ziaristului Denis
Grigorescu.
« Se spune că destinul ţi se dă la naştere şi nimeni nu
poate interveni asupra lui. Pot fi nu zic nu şi străzi protejate care duc la
autostrăzile mari construite déjà, şi trebuie doar să te încadrezi pe banda ta, şi să
nu încalci regulile. N-a fost se pare
valabil şi pe uliţa noastră. Visurile la cheie au scăpat din control. Ni se
păruse că se asfaltează, se dărâmaseră nişte case şi se construiau blocuri noi.
Bisericuţa legată cu cabluri fusese tractată ca o corabie a nălucilor, mai în
spate.
Tineri şi optimişti treceam cu vederea peste amănunte. Ni
se părea că orizontul e aproape şi-l puteam atinge, dar cineva a avut ideea
lângă mărul fără gard cu poame roşii care ard şi potolesc setea, să
planteze din loc în loc pe marginea şoselei, semafoare cu lumină rece.
Eu purtam de-atunci ochelari cu lentilă groasă. Tot
timpul vedeam numai culoarea roşie. Unii spun că ăla era ochiul destinului,
alţii susţin că era ochiul vigilent al securităţii. (Să fi fost doar
securitatea circulaţiei ?...) »
.jpg)
Am citit undeva pe blog că azi ar fi Ziua Guşterelui. Scrie acolo că el a
văzut lumina pe 02 august 2013. Ceremonia botezului şi lansarea printre vietăţi
s-a produs în 15 noiembrie al aceluiaşi an. Dar fiind un animăluţ, nu l-a
primit nicio biserică şi a trebuit să organizez evenimentul la Bibliotecă. Deci
azi Guşterele împlineşte zece ani.
Ar trebui să marchez cumva momentul, chiar dacă proiectul l-am mai
reluat o dată şi încă o dată, în ediţii succesive. S-a simţit nevoia din mai
multe motive, căci animăluţul s-a vârât de la început în inimile cititorilor şi
mulţi dintre ei şi-au dorit să-l ia acasă să-l crească şi să-i dea educaţie.
De-asta m-am temut!...
Câtă înredere să ai în diversitatea culturală şi de gen, sau la o şcoală
cu renume, de ce influencer să ai noroc să dai, să te îndrume spre reţeau de
droguri care nu dau deplină dependeţă. De-aia mi-am zis, stop joc!
Speţa guşterelui lăsată o vreme în
paragină, aproape că îşi găsise un soroc natural la editurile mici care socotiseră
fiecare ban cheltuit. Sfătuit de Ştefan Mitroi, ultima dată am ajuns la editura
Hoffman, unde s-a produs un soi de mutaţie în cultura de guştere. Scuturând
pagină cu pagină, puietul de fiinţe stranii s-a înmulţit şi am simţit nevoia să
le schimb numele din Guşteri în Tobârlanii
*
Eram către ultimele pagini ale romanului. Am auzit un
clipocit aproape imperceptibil în apă, şi pe mal a apărut guşterele. Abia acum
zărisem în spatele lacului trei cufere de lemn, dintre care cel din mijloc avea
capacul deschis. Cu siguranţă un cufăr din margine aparţinea tatălui meu. Aş fi
putut afla în sfârşit acolo manuscrisul cărţii lui. Pe cufărul din marginea
cealaltă, un desen ca un cod de bare şi dedesubt, scris cu vopsea, Nilă. Cel
din mijloc trebuia sǎ fie desigur al lui Nicolae. Al lui se deschidea mereu să
se vadă cămaş verde şi centura legionarului ...
Coada micuţei reptile încă se extrăgea din luciul
lacului. Ghearele din faţă se proptiseră în mal şi ochii mari mă fixau
scăpărând un verde intens. Picioarele lungi din spate se cambraseră. Cu fiecare
clipă, dilatată de atenţia cu care îl studiam ca să-l pot descrie, guşterele
creştea în dimensiune cât un pui de crocodil, gata să ţâşnească să-şi apuce
prada. Împrejur liniştea devenise apăsătoare. Pierise şi zumzetul fântânilor
arteziene. Pielea verde a guşterului se înegrea vizibil. Frica îmi pătrundea în
oase, iar gândul că nu reuşisem să stau de vorbă cu personajele...
*
Mi-am adus aminte, la Siliştea-Gumeşti după ce lui
Marin Preda(Cel mai iubit...) i-au apărut Moromeţii, nimeni din satul natal n-a
mai vorbit cu el. M-am gândit că ar fi bine să previn cumva, până nu începe să
circule la mine în Merişani sau în altă parte pe unde se află neamurile,
informaţia. N-am scris despre neamuri numai de bine în carte!...
Contez pe faptul că neamurile mele în păr, nu prea se
omoară cu lectura. Nu fac nici casă bună cu internetul şi n-am nici ştire că
sunt prieten pe facebook cu vreo nepoată de văr...
Ştefan Mitroi pe care l-am mai invocat aici, un alt
mare scriitor, în romanul lui special Goarna lui Tuturuz, oglindeşte în pagini
memorabile drama destructurării satului românesc. Spun special pentru că în
satul părăsit de oameni, autorul însufleţeşte ca personaje, casele, obiectele,
turla bisericii, sufletele mormintelor care discută între ele, acţionează şi
călătoresc, în căutarea ultimilor locuitori plecaţi la Bucureşti. El a rezolvat
din start problema, strict vorbind... N-are cum să se mai afle în conflict cu
neamurile!
Am avut o sclipire strategică, premeditatată recunosc,
să le ofer neamurilor înainte de-a fi prea târziu, fiecăruia câte un guştere în
viu.
Ieri când am bătut la uşă, spăsit, m-a primit o
verişoară de mătuşă, Melania. Nu ne mai văzusem de mulţi ani. Avea un animal
canin în casă care tot mârâia. I-am pus Guşterele pe masă, la care m-a
întrebat:
– Costă bani? şi subtilă… Muşcă?
– Doamne fereşte, nu costă nimic şi n-are nevoie de cuşcă! Eu sunt mulţumit
doar să-l ţii în bibliotecă, dar nu din milă. Dacǎ nu-l deschizi nici nu ştii
că ai în casă o reptilă!…
(După o iluzionare adevărată)
Există un
însemnat număr de prozatori şi poeţi blestemaţi de soartă, ale căror cărţi merg
pe mână moartă, ajungând în mâinile cititorilor cu totul şi cu totul
întâmplător. Nu valoarea din păcate este cea care dă şansă vieţii cărţilor,
spre marea dezamăgire a celor care cred că odată cu ultimul rând adăugat în
manuscris, misiunea li s-a încheiat şi pot da cep vinului să curgă, aşteptând
mulţumirile, aprecierile, cronicile în reviste literare şi aplauzele dacă s-ar
putea, iar ei satisfăcuţi că munca lor e recunoscută şi a ajuns unde trebuie,
încep o nouă călătorie iniţiatică
Nu se pune nici
în vis problema de a fi răsplătit şi remunerat scriitorul, căci harul creaţiei
primit de la Dumnezeu, e pe gratis!
Lipseşte veriga
misionarului, aici e drama! Fără ea nu are cine să răspândească veştile,
zvonurile, că doar nu ne permitem toţi pârliţii reclama, piarul lui Igor
Bergler. Despre circulaţia obiectului cărţii, n-ar putea fi vorba la tirajul
confidenţial de 100-200 de exemplare, cum se poartă în majoritatea editurilor,
pe banii nebunilor orgolioşi care vor să le rămână numele pe o copertă colorată
inutilă şi în registrul ISBN unde când eşti înscris, te poţi socoti deja
nemuritor, căci nu există rubrică de stare civilă în care să se consemneze,
moartea cărţilor.
Sunt perfect
conştient că la numărul imens de tipărituri cu strigături, evident că n-are sens
să gândeşti optimist! E trist să nu te regăseşti pe listele cărţilor esenţiale citite
de critici, dar eu tot răsfoiesc lunar revistele oficiale, poate observ vreo
muşcătură de „Guştere” (Tobârlanii reload…), o notă informativă din Dosar („Albaştrii,
dosarul”), sau măcar aflu despre jaful secolului la un Argintar… („Argintarium”),
că doar nu i-o fi speriat pe toţi „Crucea de piatră” de la intrare spre „Casa
roşie”.
Intraţi stimaţi
critici poate câştigaţi premiul cel mare la „Bursa îngerilor”! Şi vă rog eu, luaţi
cu valul, decât să citiţi „Jurnalul din anul apocalipsei”, mai potrivit ar fi lucru
cert să încercaţi nu vă mint, un Glonţ de argint. Garantat fără durere... şi aduc fără niciun
resentiment cu plăcere la sfârşit ca desert un supliment de Ceară şi miere...
