Semnal de lansare Casa Roşie

Mulţumiri pentru SEMNAL Jean Dumitraşcu!

Lansare Piteşti, 13 septembrie, ora 13,30, Biblioteca Judeţeană

Poezia ca frunza

 

Alungată de la

Curţile Împăraţilor,

nici împăraţii

nu mai sunt ce-au fost,

dată afară în stradă,

nomadă, fără adăpost,

scoasă în suspensie

actual,

din inima graţiilor...

(Graţiile tivesc fiscal

limbul frunzei,

doar în schimbul

euro-dolar...)

Iar un amărât de poet

n-are salar

şi nici buget special

de pensie,

pentru vicii...

Poezia nu piere!...

Doar că cere

sacrificii...

Lansare cărţi

 Jurnalul cărţilor esenţiale

Lansare Biblioteca Judeţeană Piteşti, 13 septembrie. (Revenim cu amănunte. Cine doreşte dintre prietenii mei să ne însoţească în demers, să lase aici un semn). Mi-a spus Denisa Popescu Martin, că dacă aduc eu 10 prieteni, mai vine şi Domni(ţ)a Sa cu 10, se cheamă că autorul nu e singur în nebunia lui...

https://jurnalul.ro/.../nimeni-nu-si-a-purtat-porecla...

Noul Sisif

 

(Din ciclul Plai bălai, al pamfletarului...)

 

Adevărurile în istorie ca și în mit sunt cel puțin trunchiate. Vremea adaugă însușiri noi care depășesc statura inițială,  la fel cum umbra unui om se lungește, sau se adună, după cum cade lumina soarelui.

Să-l luăm de exemplu pe Sisif, tatăl lui Ulise. El a rămas în memoria matricială, cu perseverența sa de a împinge până în vârful muntelui piatra, care, nestatornică, se va rostogoli de fiecare dată la vale, omul trebuind s-o ia de la capăt cu cazna lui în infern.

Mai știe cineva că Sisif ar fi fost de fapt cel mai viclean dintre muritori? Păcălindu-și propria moarte și încercând să-l păcălească pe Zeus și să devină nemuritor?...

Mă uit la Halep cum în fiecare turneu pornește de jos și urcă pe munte, sfidând resursele sale fizice, rostogolind peste fileu un bolovan din ce în ce mai greu, și, aș fi înclinat să o compar cu Sisif.

De fapt aş face o mare greșeală, cum suntem predispuşi să facem toți! Simona chiar nu păcăleşte pe nimeni!

Adevăratul Sisif seamănă cu Ciolacu, de fapt într-o oglindă răsturnată imaginea rămâne la fel aşezată. Ciolacu seamănă cu Sisif. El a primit bolovanul său, un PSD din clăbuci de săpun şi cu viclenie și minciuni îl umflă la pompă în fiecare zi, ca să-i fie uşor să-l urce pe munte! Drept că e un munte de prostie, la mâna şi a liberalilor şi a celorlalţi.

Am văzut undeva la Haga, cu ani în urmă, dar mi-a rămas în memorie, prin geamul unei Galerii de artă modernă, arta în stare pură. S-au schimbat planurile. Perspectiva are altă lumină. Azi arta e întinsă  pe jos, nu pe sus ca-n Capela Sixtină(vezi fotografia).

Mitul modern al unui nou Sisif, pedepsit de zei să urce pe Colina Infernului, a spart în mintea întraripată a vizual-artistului, ce-o fi fost el!... A spart cum ziceam, într-o mulţime de coji de ouă(dimensiunea operei sale depăşind limitele unui concept strict!). Libertatea debordantă a novatorului neputând fi îngrădită, mai degrabă, viziunea sa făcând parte dintr-un sistem integrator îngăduit doar filozofilor.

În perplexitatea mea măruntă, am scrutat, privind îndelung prin geam să mă dumiresc asupra măreţiei sensurilor. Din păcate, un soare pieziş interfera acuitatea demersului meu. Totuşi, matricea vieţii, reprezentată de cojile de ouă împrăştiate într-un echilibru al scenariului în cadru, din care plasma osmotică se deversase, amestecând gălbenuşurile, colcăia de embrioni gata să se războiască între ei cu timpul. Fiecare în piatra lui sisifică, pe propria lui colină, într-o coloană în mişcare.

În faţa coloanei, ca un cap de pod, un om singur, lipsit de cap, călărit de un alt om singur(dedublarea!) şi el fără de cap, cu un rucsac în spinare plin cu ouă.

Surprinzător, violenţa lipseşte din acest tablou. Rămăsese doar blândeţea acelei voci. Nicăieri nu curgea sângele, ceea ce însemna că aşa a vrut artistul, să împace personajul dual, cu destinul. Doamne cât semăna personajul cu bunul Ciolacu!

Casă la roşu

 

Nu poţi fii cu adevǎrat un scriitor important dacǎ nu ai trǎit întâmplǎrile personajelor tale la propriu, dacǎ nu gǎsești în cartea de care tocmai te-ai eliberat, însǎși viaţa ta. Ficţiunea poate juca rolul ei important, doar dacǎ se bazeazǎ pe trǎiri și fapte din locuri umblate de tine cu piciorul, într-una dintre vieţile tale pe care ochiul camerei de filmat le-a înregistrat deja în tainiţele procesorului tǎu personal și rǎmâne ca montajul sǎ le recompunǎ, dându-le forma finalǎ, ţesând cum vrea el firul poveștii şi adăugând magia. Știinţa aceasta a montajului dǎ modernitate textului, nu întorsǎtura frazei pe care de altfel, prin exerciţiu, mulţi o pot stǎpâni. Ea e cea care te poate face sǎ nu mai lași o carte din mână pânǎ n-o termini de citit.

Din punctul acesta de vedere, nu pot afirma că sunt un scriitor important,(ar fi culmea infatuării!), dar pot susţine cu mâna pe inimă, cărţile mele importante, atât Guşterele(Tobârlanii), cât şi Dosarul Albaştrii, şi acum Casa Roşie se bazează pe lucruri şi fapte care mi-au marcat existenţa.

Şi mai au ceva în comun, dacă le priveşti în desfăşurarea lor ca într-o oglindă a sufletului. Prima versiune e voit scurtă şi densă, pentru ai da posibiltatea cititorului să o parcurgă dintr-o răsuflare fără să-l plictiseasă, cu acumulări continuie, cu reveniri temporale incitante, care solicită din plin atenţia şi paticiparea celui care lecturează.

Şfârşitul aduce cu el o uşoară nemulţumire. Unele personaje şi-ar fi dorit mai mult. E greu să admiţi rolul tău în poveste, dacă nu eşti Zmeul sau Făt Frumos. Tu însuţi ca scriitor simţi că ai lăsat o poartă deschisă pentru a putea reveni. Musai ar trebui să revezi şi să întregeşti cartea. Cu siguranţă autorul este întâiul care ştie că va urma o ediţie viitoare.

M-a întrebat odată la Sibiu, Silviu Guga, de ce revenirile asupra unei cărţi scrise are la mine un caracter întrucâtva programatic? Nu ştiu dacă explicaţia mea l-a mulţumit atunci şi încerc să argumentez şi aici.

Consider că scriitorul are un timp al său pe care dacă din diferite motive nu l-a întrebuinţat drămuindu-l parcimonios şi eficient când trebuia, spaţiul se îngustează. Eu ca prozator am început foarte târziu, cei care mă cunosc ştiu deja motivele cumva fortuite. Ştiu de ce spaţiul meu de joc a devenit foarte mic, existând teama că nu pot termina ce am început. A trebuit întotdeauna să sar peste etapa de sertar care sedimentează şi aşează lucrurile. Am preferat să scot la lumină eboşul, schiţa de roman, casa la roşu, cea care împlineşte rotund visul. Există riscul ca proiectul întregit să-şi piardă din supleţe şi tencuiala să îngreuneze zborul.

Îmi voi asuma, sau nu, acest risc!...

Conducătorii sfinţesc locul

 

 

Expresia cu alinierea planetelor în sport pentru Românica, părea să fie scoasă din vocabular pe termen nelimitat. Nu pentru că s-a uzat excesiv (în presa scrisă mai ales), ci pentru bezna compactă a găurii negre care se crease vis a vis de performanţă.

Dacă mai scăpa din strânsoarea întunericului câteodată, licărul vreunei perseide timide, abia de întrezăream sâmburele speranţei, dar nu mai credeam în gândurile mele că seceta prelungită, înoptată, mai poate fi vreodată binecuvântată cu o ploaie de stele.

E drept că Simonei Halep, simbolul C/constanţei, rămăsese să ne reprezinte cu onoare! Dar cu o floare, când ai o singură lingură, un singur tacâm la masa celor bogaţi, ce te faci?... Nu te bagi în vorbă, n-ai decât să taci!... N-a tăcut Simona la Toronto şi bine a făcut!

 

Şi iată că a venit de nicăieri o răpăială torenţială de stele, ca o ploaie de vară cântând la tobe peste tăceri...

Mai întâi David Popovici a făcut senzaţie cu medaliile şi recordurile lui mondiale şi eurpene la nataţie! Ce mândră şi senină era Camelia Potec! L-ar fi luat pe David acasă cu medalii cu tot, să-l aşeze între trofeele sale în vitrină.

Patru medalii pentru gimnastică, cea mai mare în rang cândva, adormită de-o vreme într-un nor. Ne era dor! Doamna de fier şi de aur Mariana Bitang, a putut mulţumită să-şi schimbe prefixul.

Opt medalii pentru flotilă, la canotaj. Elisabeta Lipă cea cu pixul ăla fără milă, care n-a vrut să-şi invite ministrul la festin, sfinţeşte locul şi completează tezaurul cu aurul a 5 medalii. Aferim comandant!

Un titlu european la fel de important  pentru floarea de măr din atletism, Bianca Ghelbăr. Anişoara Cuşmir Stanciu preşedinta federaţiei este medaliat olimpic la Los Angeles.

Şi salba de medalii la tenis de masă încheie fericit întoarcerea acasă sperăm dfinitiv a fenomenului sportiv românesc. Zicea undeva Cristian Romanescu, „tenisul de masa face parte din viaţa mea”

Dacă n-ar fi fotbalul!... Apropos Burleanu ăsta, care s-a ales pe viaţă preşedinte, unde o fi jucat fotbal?...

 

Numai despre diversitate. Nimic despre Casa Roşie

 

 

Un lin e un peşte cu solzi mărunţi care nu trăieşte în munţi, îi place să facă popas mai la vale şi să se culce prin bălţi de apă dulce...

Un lin e un vas cu doage din lemn ca un jgheab în care se desface la prohab vinul rubiniu din boabe oloage de struguri...

Sau fierb ca nebunele, prunele, toamna târziu şi e gata să joace viu, alcoolul pe ruguri …

Lin e zborul domol, potolit, fără salturi şi treceri bruşte. Un fel de momeală cu muşte din care să muşte-n cârlig linul (Tinca-tinca)...

Şi scriitorul are la îndemână litera lui, de ţipirig sau de lână şi se leagă cu ea de linkul sau linka din seninul cerului...

 

Fierbe alambicul în Casa Roşie. Ce-ţi torn cititorule, vinul sau pălinca?

 

Tobârlanii şi Casa Roşie fac parte din colecţia, Jurnalul cărţilor esenţiale şi vor putea fi cumpărate în curând de pe site-ul Editurii Hoffman. Vom reveni... 

N.A. Au plecat către adresanţi primele 4 case

Casa Roşie la Cafenea

 Un fragment din romanul Casa Roşie - Editura Hoffman - a intrat în Cafenea. Mulţumiri Virgil Diaconu pentru Semnal!

https://centrul-cultural-pitesti.ro/cafeneaua-literara.../

Revenire magică

                 

       Poţi uşor cădea în greşeala comentatorilor de ocazie, ăia care fac cu  mâna la ocazie, aşezându-se pe jos în mijlocul şoselei când văd că se apropie în mare viteză bolidul unei vedete, să zicem că de data asta ar fi fost Simona Halep, ce se grăbea să câştige un turneu important la Toronto. Şi Simona opreşte ce să facă nu te pui cu ziaristul! Ăsta e în stare tristul,  să strige şi să scrie, dacă n-ar fi oprit, că Halepa de fapt se grăbea să se întâlnească icognito cu Mouratoglou într-un hotel discret, să antreneze intensitatea sunetelor şi tonalitatea potrivită ce urmau a fi eliberate la contactul on/ off al rachetei cu mingea pe lovitură, spre intimidarea şi ieşitul din minţi al lui Coco Gauff sau Jessica Pegula...

Dar să-l lăsăm pe ziarist în durerea lui şi să savurăm bucuria revenirii Simonei între primele zece tenismane ale lumii acolo unde îi e locul!

Felicitări Simona! şi succes diseară!

Umbrarul

 

O carte e o fiinţă vie, un fel de oglindă fermecată ce împarte adevăr şi magie personajelor sale.

Planul a fost ca romanul meu Casa roşie, să fie un umbrar de hârtie, un adăpost pregătit pentru oaspeţi în luna lui cuptor, ale cărei pagini să fie parcurse uşor în câteva ceasuri.

Nu mi-am dorit categoric popasuri lungi în muzeul adevărului istoric, cu program riguros, cu fotografii îngălbenite pe pereţi şi statui de ceară.

Aş fi avut categoric resurse căci Titi, eroul meu principal(ar fi împlinit anul acesta de Ziua Americii 100 de ani) e un personaj ce şi-a trăit fabulos viaţa cu dulcele şi amarul ei.

De săptămâna viitoare încep să  trimit prietenilor chilipir, câte o casă...(Să-i zicem umbrar să nu intre ANAF-ul pe fir!

Tabletă regală

 

Balcic 2019

 

Valuri izbite de stânci ne însoţesc în plimbarea prin grădinile Castelului de la Balcic de parcă inima reginei urcând sau coborând pe scări, s-ar auzi de departe încă bătând, în liniştea frunzelor prin care se strecoară o lumină specială, răcoroasă şi blândă în miezul caniculei.

Călcăm cu atenţie pe aleile pietruite căutând urmele paşilor reginei.  Alături de alee în oglinda apei un nufăr şi-a deschis o floare albă cu un soare la mijloc. Nemişcată, pe o lespede de piatră, ţestoasa sfidătoare ne aruncă o privire pasivă din pragul casei ei, sprijinindu-şi greu anii pe lujerul subţire al gâtului.

Oare ţestoasa ce ne stă dinainte în amorţire, o fi mai ţinând-o minte pe „Sultana”? Aşa îi spuneau localnicii reginei Maria…

Casa Roşie

 

Eu am fost încredinţat toată viaţa că-ţi împlineşti menirea de om şi eşti pe deplin realizat, dacă poţi să răspunzi afirmativ la întâlnirea cu Dumnezeu, întrebărilor Lui esenţiale, când îţi face bilanţull şi-ţi îngăduie sau nu, să treci şanţul plin cu apă din jurul Împărăţiei Dumisale.

Dacă ai sădit un pom?...

Dacă laşi în urma ta urmaşi?...

Dacă ai clădit o casă sau o biserică? Nu contează în ţară, afară, în Peninsula Iberică sau în alte părţi, fiind cetăţean european!...

Iar de-ai fi căpşunar de cuvinte, îţi vând un pont ţie cititorule ca să ştii şi să ţii cont. Pune pe harţi dinainte în loc de case măcar câteva cărţi, da, să fie vii!

 

                      *

 

ce mai biserică mi-am dorit 

cu turla între dealuri îngenuncheate de ploi…

tot mai rar în clopotniţă foșnește dumnezeu

trosnesc căpriorii

şi eu…

 

şi eu

n-am reuşit să-mi ridic o biserică

şi nici măcar o casă pe pământ

şi ce mult mi-am dorit

să mă apere de ploi şi de vânt

cu grădină

şi în grădină un măr un prun

şi-un nuc

iar la rădăcină o fântână

să-mi rămână în

ea chipul tânăr

oglindit

 

să mă întorc toamna călător

din cerul pustiilor pe jos

când fructele-s coapte

să le miros

şi să le împart copiilor

de sufletul meu

noapte de noapte

 

atât mi-au rămas doar cărţile şi copiii

troiţe ale aerului fragile

prin care respir

cât voi mai avea zile

Imobiliare

 

Casa Roşie cu acte în regulă a ajuns acasă. Mulţumesc tuturor celor care m-au ajutat să sparg piaţa imobiliară!... În primul rând domnului Andy Barcan, directorul Editurii Hoffman, cel care a dat viaţă proiectului, şi, prietenului Florin Dochia, cel care a îmbrăcat cum s-a priceput mai bine casa, ca să rămână de roşu, aşa cum era prevăzut în proiectul iniţial.

De ce a dorit autorul să scoată la vânzare casa netencuită? Pentru că s-a gândit că viitorul proprietar va putea să aleagă faţada potrivită gustului său.

Un cititor avizat şi atent la detalii, a aflat cumva printre rânduri că scriitorul şi-a lăsat concret o marjă de adăugat ulterior la proiect. Un prozator serios n-ar face aşa ceva(!), dar dacă e şi poet, s-ar putea întâmpla!...

Poetul nu uită şi nu iartă

 

Prietenul meu olandez, vizual artistul Frederik Weerkamp, care mi-a îmbogăţit cu desenele lui parte semnificativă din cărţile mele de poezie: Norduri, Ceară şi miere, Din aginturile mele, Argintarium şi Al cincilea anotimp, mi-a trimis pentru coperta volum de poezie Crucea de piatră apărut anul trecut la Editura Art Creativ o mostră dintr-o serie cu 144 de fotografii despre cruci în artă. Un proiect curajos şi inedit!

Mi-a luat ceva timp până să dezleg firul poveştii celor două statuete de maici moderne, privind îndelung la imagini. Bine că am meditat răsfoind pagini din Teoria vieţii eterne a lui Rodney Collin şi n-am asimilat potirul, cu Sfântului Graal!

Şi mai mult mi-a trebuit, să pătrund taina crucii şi să înţeleg că în interiorul de sticlă, după ce dădeai haina, învelişul la o parte, era un lichior de nuci din care să închini pentru poezia din carte.

„Există un filon religios în poezia lui Ion Toma Ionescu. Ascuns. Ca orice fibră de valoare. Poetul are flerul de a nu eşua în declaraţii şi în predici. E duhul ascuns, omniprezent al creaţiei şi, deci, al artei.

…………………………………………….........

Cine citeşte poezia lui Ion Toma Ionescu devine mai bun. Şi se înalţă pe aripi. Aripile lui nu sunt de vultur, ci de porumbel. Dar liniştea, blândeţea, bunavestire sunt ale păsării lui Noe.”

Se pare că a avut dreptate Petre Anghel care scria aserţiunile respective în postfaţa Nordurilor.

          Cum probabil are dreptate şi Adrian Alui Gheorghe în prefaţă volumului despre care facem aici vorbire.

„Poezia lui Ion Toma Ionescu este mesajul unui Orfeu care a privit în urmă printre degete, încălcând restricțiile, păcălind deitatea care l-a avertizat că dacă viața este frumoasă, ea este expusă, indiscutabil, păcatului. Numai că poetul a înțeles corect: nu e un păcat să trăiești, dimpotrivă, e un păcat să nu trăiești cu toți porii inimii deschiși.”

          Când am descoperit pe noptiera măicuţelor în fotografie, volumul meu de poezie, Crucea de piatră, după prima uimire, am avut dovada că şi măicuţele l-au bănuit de înţelepciune pe profesorul Petre Anghel, ca şi pe Adrian Alui Ghorghe, prietenul meu. Având la îndemână asemenea resurse au reuşit să se înalţe pe aripi şi să citească în loc de rugăciune, din poeziile mele...

Şi cum informaţia e venită din trei surse, cel puţin una dintre ele din internaţional, mulţumită bunului Frederik, e clar că am devenit dintr-un poet de Direcţie 9, unul universal…

Pentru amanunte, alea-alea... mai citiţi domnilor juraţi!... 

Cu modestie şi puţin umor al dumneavoastră scriitor...