Noul Sisif

 

(Din ciclul Plai bălai, al pamfletarului...)

 

Adevărurile în istorie ca și în mit sunt cel puțin trunchiate. Vremea adaugă însușiri noi care depășesc statura inițială,  la fel cum umbra unui om se lungește, sau se adună, după cum cade lumina soarelui.

Să-l luăm de exemplu pe Sisif, tatăl lui Ulise. El a rămas în memoria matricială, cu perseverența sa de a împinge până în vârful muntelui piatra, care, nestatornică, se va rostogoli de fiecare dată la vale, omul trebuind s-o ia de la capăt cu cazna lui în infern.

Mai știe cineva că Sisif ar fi fost de fapt cel mai viclean dintre muritori? Păcălindu-și propria moarte și încercând să-l păcălească pe Zeus și să devină nemuritor?...

Mă uit la Halep cum în fiecare turneu pornește de jos și urcă pe munte, sfidând resursele sale fizice, rostogolind peste fileu un bolovan din ce în ce mai greu, și, aș fi înclinat să o compar cu Sisif.

De fapt aş face o mare greșeală, cum suntem predispuşi să facem toți! Simona chiar nu păcăleşte pe nimeni!

Adevăratul Sisif seamănă cu Ciolacu, de fapt într-o oglindă răsturnată imaginea rămâne la fel aşezată. Ciolacu seamănă cu Sisif. El a primit bolovanul său, un PSD din clăbuci de săpun şi cu viclenie și minciuni îl umflă la pompă în fiecare zi, ca să-i fie uşor să-l urce pe munte! Drept că e un munte de prostie, la mâna şi a liberalilor şi a celorlalţi.

Am văzut undeva la Haga, cu ani în urmă, dar mi-a rămas în memorie, prin geamul unei Galerii de artă modernă, arta în stare pură. S-au schimbat planurile. Perspectiva are altă lumină. Azi arta e întinsă  pe jos, nu pe sus ca-n Capela Sixtină(vezi fotografia).

Mitul modern al unui nou Sisif, pedepsit de zei să urce pe Colina Infernului, a spart în mintea întraripată a vizual-artistului, ce-o fi fost el!... A spart cum ziceam, într-o mulţime de coji de ouă(dimensiunea operei sale depăşind limitele unui concept strict!). Libertatea debordantă a novatorului neputând fi îngrădită, mai degrabă, viziunea sa făcând parte dintr-un sistem integrator îngăduit doar filozofilor.

În perplexitatea mea măruntă, am scrutat, privind îndelung prin geam să mă dumiresc asupra măreţiei sensurilor. Din păcate, un soare pieziş interfera acuitatea demersului meu. Totuşi, matricea vieţii, reprezentată de cojile de ouă împrăştiate într-un echilibru al scenariului în cadru, din care plasma osmotică se deversase, amestecând gălbenuşurile, colcăia de embrioni gata să se războiască între ei cu timpul. Fiecare în piatra lui sisifică, pe propria lui colină, într-o coloană în mişcare.

În faţa coloanei, ca un cap de pod, un om singur, lipsit de cap, călărit de un alt om singur(dedublarea!) şi el fără de cap, cu un rucsac în spinare plin cu ouă.

Surprinzător, violenţa lipseşte din acest tablou. Rămăsese doar blândeţea acelei voci. Nicăieri nu curgea sângele, ceea ce însemna că aşa a vrut artistul, să împace personajul dual, cu destinul. Doamne cât semăna personajul cu bunul Ciolacu!