Mi-a căzut în mână întâmplător prin
Digiteca Arcanu, numărul din 02 noiembrie, anul 1948, al celebrului ziar
Universul, taman azi, 02 noiembrie 2023, când împlinesc trei sferturi de veac.
Să-l deschid, ce să fac?
Era
dimineaţă, cerul îngândurat încerca să se lumineze, şi, ceva ciudat se întâmpla
cu mine.
M-am
trezit dintr-odată pe strada Brezoianu 23-25 în mijlocul agitaţiei bucureştene.
Vânzătorii de ziare începuseră să strige titlurile primei ediţii. Un băiat
tânăr mai măsliniu la faţă mi-a întins Universul. Era acelaşi cu cel pe care îl
aveam deja în geantă. Am pacurs prima pagină cu gând să aflu ce ţinte au mai
atins loviturile aeriene din nordul fâşiei Gaza şi câţi luptători Hamas au mai
pierit în labirintul de canale subpământene. Nimic despre Gaza şi nici despre
războiul lui Putin cu Ucraina, nimic. Firesc ce să zic.
Pe
prima coloană a primei pagini mi-a sărit în ochi primul titlu. „Aţâţările
războinice sunt sortite eşecului”. În continuare „Trădătorii” şi „Ce cred cetăţenii
despre prietenia româno-sovietică”. Ar mai fi „Telegrama Congresului ARLUS
adresată generalissimului I.V. Stalin” şi „Inaugurarea nouei(grafie
originală)linii ferate Filiaşi-Bumbeşti-Livezeni. Uite că se întâmplă lucruri
bune la C.F.R.!... Întorc Universul la ultima pagină. Anunţuri, Publicitate,
Reclame. Poate găsesc o notiţă să consemneze faptul că m-am născut şi eu în
această zi. Insist. Vânzări, Cumpărări, Despre morţi numai de bine...
M-am
întrebat mereu, statistic vorbind vis a vis de populaţie, suntem egali ca număr/zi.
Câţi ne naştem, aproximativ atâţia murim. Şi atunci presa aservită puterii furnizoare
de cunoaşteri şi informaţii de ce ne prezintă doar eşantioane ale durerii şi
can-canuri, fără a avea o rubrică de naşteri?...
Angoasele
tinereţii la 75 de ani
Ion
Toma Ionescu
O
vreme închisă, umedă şi ceţoasă în dimineaţa despre care povestesc. Termometrele
stabilizaseră mercurul pe scala gradată în dreptul liniei cu ghinion ce indica
cifra 13, în acea zi când Titi Epure părăsea pentru totdeauna tipografia
ziarului Universul, în timp ce eu îmi sărbătoream printr-un ţipăt, debutul
literar în universul mic al unui dispensar de ţară, al doctorului Galibin, aflat în Merişani nu departe de gară.
Titi aruncă o ultimă privire, cumva cu părere de rău, către rotativele ce
continuau să se învârtească. Îşi luase banii de la casierie şi ziarul, cum îi
era obiceiul, din capătul benzii unde se pregătea expedierea coletelor.
Lucrase
din greu toată noaptea, lipsiseră nişte zeţari din echipă şi abia reuşiseră să
termine la timp ediţia de dimineţă, marţi 2 noiembrie 1948. Instinctiv se uită pe
prima pagină sus în dreapta la număr şi-l înregistră în memorie. Nr 255. Va
avea timp să-l citească în tren, căci îşi luase cu o zi înainte bilet la clasa
II-a spre Câmpulung, până la Rădeşti. Abia după ce îşi cumpărase biletul i-a
trecut prin minte ca un reproş, faptul că nu s-a străduit poate suficient să o
caute pe Suzi de când se întorsese din prizonierat. E drept că nu avusese nici
timp până şi-a găsit serviciu, iar la tipografie lucra în schimbul de noapte. Munca
nu era uşoară şi dimineaţa când ajungea
acasă, stătea cu chirie undeva la marginea Bucureştiului, pica de somn şi nu se
mai trezea până pleca din nou la tipografie. Apucase totuşi să vorbească cu
fetele la Crucea de piatră, dar dintre cele vechi ce-l cunoşteau pe el, n-a mai
găsit niciuna. Erau toate noi, tinere venite de la ţară n-o apucaseră pe Suzi.
Doar patroana era neschimbată. Madam Miţa îi dăduse ceva relaţii, dar nu erau
suficiente.
–Titişor dragule, din ziua când ai plecat
pe front şi ai venit să-ţi iei la revedere de la Suzi, a mai stat la mine trei
sau patru luni. Începuse să se vadă că e gravidă, n-a vrut să-mi spună cu cine rămăsese!
Ea doar cu tine îşi pierdea capul, şi, sinceră să fiu, eu pe tine te-am bănuit.
Cu nici un chip n-a dorit să-şi lepede copilul şi a plecat să nască undeva prin
Moldova unde avea nişte neamuri. După vreo doi ani am primit de la ea o carte
poştală. Îmi scria că se măritase, dar şi divorţase între timp căci omul acela nu
s-a împăcat cu gândul că nu e fata lui. Are o fată deci, gândi Titi...
–Şi adresa, de unde fusese expediată?
–E scrisă adresa pe cartea poştală. Treci
într-o zi pe la mine pe-acasă, o caut şi ţi-o dau. Suzi nu mi-a mai scris
de-atunci!...
Îl
încăieraseră aceste gânduri după ce ieşise din tipografie, mergând pe pasarelă
spre celălalt corp de clădire unde se aflau birourile. Zări în treacăt faţa
boccie a tovarăşei Ana Pauker, doamna ministru a afacerilor externe ce cobora
dintr-o maşină ce oprise în dreptul lui. Inexplicabil era singură, doar ea cu
şoferul. Nimerise direct în agitaţia de pe Brezoianu unde vânzătorii de ziare
începuseră să strige în gura mare titlurile ediţiei. „Rechizitoriile în
procesul grupului de complotişti spioni şi sabotori!”/ „Ultimul cuvânt al
acuzaţilor!”/. „În pagina III-a, Programul manifestărilor organizate de
Comitetul Naţional pentru sărbătorirea Prieteniei Romano-Sovietice din 2
Noembrie 1948”/. „S-a inaugurat linia ferată Filiaşi-Bumbeşti-Livezeni!”/ „Citiţi
telegrama Congresului ARLUS adresată generalisimului I. V. Stalin!”
Un
tinerel mai oacheş se apropie de maşină, strigând cu voce piţigăiată, şi mai
tare după ce o recunoscu: „S-a deschis la Sala Dalles Expoziţia Prieteniei
Româno-Sovietică în prezenţa doamnei ministru Ana Pauker, aici de faţă!”/... Mărinimoasă,
doamna ministru luă ziarul şi îi închise gura tinerelului oacheş cu o bacnotă
de 10 lei.
Titi
o ştia doar din pozele ziarelor pe doamna ministru, dar a salutat-o coborând
privirea fără ca aceasta să-l vadă. N-avea de unde să ştie că peste ani, la
Câmpulung, într-un control de rutină într-o altă viaţă a lui, de activist comunist
responsabil de judeţul Muscel, se vor afla faţă în faţă, şi ea, studiindu-i dosarul
de cadre, îi va decide într-un fel viitorul, excluzându-l din partid.
Era
sigur că-i va merge rău toată ziua, tocmai azi când se hotărâse musai să dea de
urma lui Suzi. Va trebui să ajungă acasă la madam Miţa, să caute cartea poştală
pentru adresă. Se gândise îndelung, posibilitatea
de a fi el tatăl copilului era de luat în seamă căci noaptea dinainte de
plecarea pe front, fusese o noapte ciudată în care Suzi i se dăruise fără
oprelişti, ca niciodată înainte. O părăsise pe Maşenka primul lui copil cu
rusoaica, tot fată şi ea, la două luni după naştere. Dar acolo nu-şi făcea vină
căci maică-sa n-a vrut cu nici un chip să-l urmeze după ce se spărsese frontul
în degringolada din timpul retragerii. Şi, presupunând că ar fi ajuns cu el în
România, oricât l-ar fi iubit, cum să se descurce, ce să facă printre străini
necunoscând limba? S-a dovedit că avea dreptate căci Titi a căzut prizonier... Astfel
de lucruri se întâmplă în vremi de război, dar în vremi de pace te prind din
urmă faptele şi e nevoie de clarificări ca să nu ai mustrări de conştiinţă. A
trecut pe trotuarul celălalt hotărât să meargă acasă la madam Miţa.
Pe trotuarul celălalt fu oprit de un
om ce intră în vorbă cu el. I se părea cunoscut, dar la început nu ştia de unde
să-l ia. Pălărie neagră de fetru, pantaloni albi de dimie, cămaşa lungă de in cu
broderie din fir de argint, mustaţă în furculiţă, chimir şi un sacou englezesc ce-şi
schimba culoarea ca un guştere întins, când la umbră, când la soare. Din
vorbă-n vorbă lui Titi i se luase ceaţa de pe ochi. Îl identifică, nici nu era
greu, îl ştia dinainte de război. Cel mai mândru ţăran dintre ţăranii din
Merişani. Venea în capitală cu trenul la două săptămâni, să dea socoteală de ce
se mai întâmplase pe moşia celor două boieroaice nemăritate, la care era un fel
de administrator. Acestea locuiau în Bucureşti. La vila din sat ajungeau doar o
lună în timpul verii.
Şi-a păstrat obiceiul de a veni la
Bucureşti şi după ce stăpânele sale fugiseră în Elveţia, de teama ruşilor sau a
democraţiei populare. Se oprea direct la Crucea de piatră în dreptul felinarului roşu de la poartă, de parcă s-ar
fi întors la vatră. Avea întotdeauna ceva în sacoşă „special pentru madam Miţa
de la moşu”. O făcea cu plăcere. Îşi zicea „moşu”de fantoşă. Chiar dacă
împlinise şaizeci de ani, era în putere, dacă la 75 a căzut din tei să-i
culeagă floare Dumitrei, rupându-şi piciorul. Şi ca să nu se confuzeze cititorul,
să i se stingă cumva lumina de la bec, plec de la ideea că pe femeia lui o
chema Lina...
Aducea vişine pentru dulceaţă. Dacă
erau pentru vişinată automat se adăugau şi cinci litri de ţuică la patruzeci de
grade. Căpşuni, struguri, miere sau alte bunătăţuri proaspete. Era o plăcere a
lui nevinovată. Pentru plăcerile celelalte avea întotdeauna chimirul plin. Când
madam Miţa îl zărea pe fereastră, înflorea ca o muşcată în glastră din senin şi
striga:
–Fetelor a venit Tobârlan!
Apoi le învăţa pe cele noi, neapărat în conversaţie să se folosească la o adică
de numele lui de orăşean, mai fudul, „Nea Mitică”. De cel de ţăran s-o fi săturat destul la el în
sat!
–Nea Mitică azi ce floare
culegi din tei? (Îmi dau seama că sunt furat de codei uneori când scriu. Treaba
cu teiul vine mai târziu!...)
–Hei, madam Miţă, alege
matale pentru mine ce vrei, da să aibă aluniţă sub ţâţişoare, că vin rar, şi,
să-mi ţie măcar până data viitoare!... Ajungea la Gara de Nord spre seară şi
pleca a doua zi după amiaza înapoi.
–Nea Mitică te-mbogăţeşti,
gata-gata să nu te recunosc. Nu era o prietenie, diferenţa de vârstă fiind
vizibilă, doar că îi legase o întâmplare hazlie de la Crucea de piatră.
Tobârlan, de vorbă cu madam Miţa în salon, auzi oprindu-se o birjă afară şi un
grup vesel de trei ofiţeri, pus pe hăhăială, se pregăteau să urce scările către
stabiliment. Recunoscu pe moment vocea baritonală a puşlamalei de Gogu, fiu-său
cel mare, inconfundabilă ca vocea lui George Vraca. Nu era locul potrivit la
bordel să se-ntâlnească cu el. Ar fi profitat să-l mai stoarcă de nişte bănet
şi gură spartă cum era, n-ar fi putut să ţină un secret. Prin urmare:
–Madame Miţo, ascunde-mă
pe undeva! Îl luă de mână pe coridorul din dreapta şi fără cuvinte îl împinse
în dormitorul lui Suzi, unde ceva mai înainte intrase Titi. Ştia madam Miţa ce
ştia! Ăştia doi începuseră să se placă de-adevăratelea, şi vobeau, şi vorbeau cât
să tacă doar când se sărutau şi să-şi facă planuri de viitor. Nici nu se mai
dezbrăcau!... Madam Miţa, după ce plasă turbulenţii la etaj, se întoarse cu o
sticlă plină cu lichior de cireşe amare, patru pahare şi un platou cu plăcinte
din foietaj cu brânză. De pomină noaptea aceea.
–Ce mai ştii de Suzi? îl
întrebă nea Mitică pe Titi ?
–Asta e că nu mai ştiu!
După ce am scăpat viu din prizonierat n-am dat de ea. Am aflat că ar avea madam
Miţa adresa ei pe o carte poştală şi spre acolo mă îndreptam.
–Avem acelaşi drum. La ora
asta o găsim acasă.
Nu locuia departe. Ne-a primit pe
amândoi cu mare bucurie. Găsise cartea poştală. Ne-a făcut o cafea şi ne-a
propus să ne ghicească în ea. A pregătit ceştile întorcându-le cu gura în jos
pe un şerveţel. Am atins fiecare fundul ceştii cu degetul mare, le-a sucit,
le-a răsucit pe amândouă de-odată şi pe fiecare în parte. Le-a privit îndelung
şi tăcea încruntându-se cu gura ţuguită. Într-un târziu parcă vinovată a
început să vorbească. Parcă citea dintr-o carte.
–Ce spun eu nu sunt
poveşti. N-am mai văzut asemenea ceşti niciodată. Şi moarte, şi dragoste
adevărată, o casă dărâmată, alta în flăcări, şi încă una la roşu neterminată. Văd
şi un guştere înaripat între cer şi pământ zburând şi o seamă de femei. Văd clar
şi nişte date. Ciudat ce zi e azi în calendar?
–02 noiembrie 48
–Şi tu Mitică te-ai născut
când?
–02 noiembrie 84, secolul
trecut.
–Aceleaşi cifre inversate
la sfârşit. Deci azi e ziua ta norocoasă frate şi n-ai dat de băut!... Şi tot
azi, o noră de-a dumitale al cărei nume începe cu A, la o oră după miezul
nopţii ţi-a născut un nepot.
–Aurica, nevasta lui Toma
i se rupsese apa când am plecat eu de-acasă...
–Tobârlane, nepotul ăsta
al tău va ajunge scriitor mare şi va scrie două romane de succes. Unul,
Tobârlanii - Guşterele reload, despre viaţa ta şi a neamurilor, şi celălat, Casa
Roşie. Cel de-al doilea roman, este şi ziua ta norocoasă Titi, va fi despre
tine şi cele patru sau cinci neveste ale tale
–De unde până unde
legătura? Că nu văd cum să avem împreună o poveste.
–Păi nepotul ăsta al lui
Mitică, băiatul lui Toma se va însoţi cu una dintre fetele tale Titi şi anume
cea mică dacă n-o punem la socoteală pe Mariana lui Zinca. Cu Zinca vei bea doar
rachie, pălinca. Vezi aici(?), stai la masă cu ea, dar n-o vei aduce în casă cu
cununie.
–Madam Miţo, nu că n-aş
crede, da la mine în ceaşcă ce se vede pe negru pare să fie o caleaşcă trasă de
un cârlan, iar în celălalt plan, pe alb, mi se pare un fel de mâncare de orez,
un rizoto cu parmezan. Eventual disting nişte cifre, un miting de cifre: 2,1,1,2,0,2,3.
Pot încerca la jocul de loto cu ele dacă mă mai iubeşte norocul...
–Dragul meu Tobârlan mitingul
ăla e o dată însemnată, negreşit. 2/11/2023/, tu vei fi de mult oale şi ulcele,
iar nepotul tău, Ion Toma Ionescu, va fi împlinit deja 75 de ani.
.jpg)
