Ana are mere

 

              Nu de mult Ana Bogdan a împlinit o vârstă. Şi pentru că anul acesta, în opinia mea, a fost anul ei în tenisul românesc, am căutat un pretext să-i dedic un text. Şi pentru că n-am făcut-o la aniversare, o fac acum de 1 decembrie

*

              Ana are mere. Ştiam că Ana are mere, le văzusem crescând în livada de la marginea drumului în umbra mărului Simonei Halep în care unii aruncaseră cu pietre dar merele ei parmen auriu nu puteau fi scuturate, încă îţi furau ochii şi te îmbiau să sari gardul şi să le culegi din pom. Apoi să le duci acasă, să le aşezi pe masă înr-o fructieră de argint şi să-ţi umpli casa de bucuria parfumului. Poate că se va face dreptate la TAS, să plătească cine trebuie!

              Mărul Anei era plasat mai în fundul grădinii, lângă fântână şi trecând să-mi astâmpăr setea, ceva m-a făcut să privesc mai cu atenţie în frunzişul acela des, fructele verzi, rare ce crescuseră la dimensiunea unei mingii de ping-pong, cam cât semivocala unui diftong.

              A mai bătut un gong şi a venit toamna. Întors la fântână am aruncat privirea dincolo de gard unde merele ionatane, ale Anei prinseseră culoare, ca nişte bile de foc, cât mingea de tenis de câmp.

              Am zărit-o atunci si pe Ana, elegantă, suplă ca o zână, cu o mantie de magician căzută pe umăr, dar în loc de baghetă avea în mână o rachetă  Wilson Burn 100.  

              Arunca, fără număr, merele desupra capului, câte cinci şase deodată, le mângâia în racordajul rachetei şi acestea se învârteau rotocoale în aer ca şi cum,  la o nuntă cu mai multe mirese, n-ar mai fi ştiut mirele care-i este mireasa de fum.