Doi scorpioni

 

Azi e ziua lui Virgil Diaconu. Incontestabil un poet valoros, orgolios din fire, un spirit polemic prin excelenţă, cu un simţ critic fără jumătăţi de măsură, bolnav de literatură şi artă, în general de frumos, avid de marea cultură, sensibil la minunăţiile vieţii, săritor să-i ajute pe cei năpăstuiţi de soartă, şi, mai  întâi de toate un luptător, un războinic! Un războinic curajos, dar solitar. S-ar lupta cu toţi pentru dreptatea lui! Rar înconjurat de prieteni, de parcă s-ar teme că prietenii uneori pot înnegura lumina din lampadar.

Fiecare Ahile îşi are un călcâi!... Doamne ce îmi place să mă citez!

            Ne ştim de peste cincizeci de ani şi pe lângă faptul că suntem leat, mai suntem şi lunatici... Doar că unul s-a născut la Merişani cu secerea lunii deasupra capului, iar celălalt şi-a început petrecerea lui la Râmnicu Sărat, pe lună plină şi de-asta a crescut mai înalt.

            Ce bine că n-am ţipat amândoi odată în acelaşi loc!  Ne-ar fi auzit poate aceeaşi fată şi sigur ne-am fi încăierat în inima ei la soroc.

            Doi scorpioni în inima poeziei.

            Doar că Virgil a încăput deja un Secol de poezie în cele trei sferturi de veac împlinit, cum se vede în poză. În timp ce eu dacă aş face un cadastru dosarului meu albastru, paginile de proză sunt mai întinse în câmp deschis şi poezia ocupă un spaţiu mai mic.

            Să fie secol zic, mai avem de scris!