Angoasele tinereţii la 75 de ani

 

Mi-a căzut în mână întâmplător prin Digiteca Arcanu, numărul din 02 noiembrie, anul 1948, al celebrului ziar Universul, taman azi, 02 noiembrie 2023, când împlinesc trei sferturi de veac. Să-l deschid, ce să fac?

            Era dimineaţă, cerul îngândurat încerca să se lumineze, şi, ceva ciudat se întâmpla cu mine.

            M-am trezit dintr-odată pe strada Brezoianu 23-25 în mijlocul agitaţiei bucureştene. Vânzătorii de ziare începuseră să strige titlurile primei ediţii. Un băiat tânăr mai măsliniu la faţă mi-a întins Universul. Era acelaşi cu cel pe care îl aveam deja în geantă. Am pacurs prima pagină cu gând să aflu ce ţinte au mai atins loviturile aeriene din nordul fâşiei Gaza şi câţi luptători Hamas au mai pierit în labirintul de canale subpământene. Nimic despre Gaza şi nici despre războiul lui Putin cu Ucraina, nimic. Firesc ce să zic.

            Pe prima coloană a primei pagini mi-a sărit în ochi primul titlu. „Aţâţările războinice sunt sortite eşecului”. În continuare „Trădătorii” şi „Ce cred cetăţenii despre prietenia româno-sovietică”. Ar mai fi „Telegrama Congresului ARLUS adresată generalissimului I.V. Stalin” şi „Inaugurarea nouei(grafie originală)linii ferate Filiaşi-Bumbeşti-Livezeni. Uite că se întâmplă lucruri bune la C.F.R.!... Întorc Universul la ultima pagină. Anunţuri, Publicitate, Reclame. Poate găsesc o notiţă să consemneze faptul că m-am născut şi eu în această zi. Insist. Vânzări, Cumpărări, Despre morţi numai de bine...

            M-am întrebat mereu, statistic vorbind vis a vis de populaţie, suntem egali ca număr/zi. Câţi ne naştem, aproximativ atâţia murim. Şi atunci presa aservită puterii furnizoare de cunoaşteri şi informaţii de ce ne prezintă doar eşantioane ale durerii şi can-canuri, fără a avea o rubrică de naşteri?...

 

 

 

Angoasele tinereţii la 75 de ani

Ion Toma Ionescu

 

              O vreme închisă, umedă şi ceţoasă în dimineaţa despre care povestesc. Termometrele stabilizaseră mercurul pe scala gradată în dreptul liniei cu ghinion ce indica cifra 13, în acea zi când Titi Epure părăsea pentru totdeauna tipografia ziarului Universul, în timp ce eu îmi sărbătoream printr-un ţipăt, debutul literar în universul mic al unui dispensar de ţară, al doctorului  Galibin, aflat în Merişani nu departe de gară. Titi aruncă o ultimă privire, cumva cu părere de rău, către rotativele ce continuau să se învârtească. Îşi luase banii de la casierie şi ziarul, cum îi era obiceiul, din capătul benzii unde se pregătea expedierea coletelor.

            Lucrase din greu toată noaptea, lipsiseră nişte zeţari din echipă şi abia reuşiseră să termine la timp ediţia de dimineţă, marţi 2 noiembrie 1948. Instinctiv se uită pe prima pagină sus în dreapta la număr şi-l înregistră în memorie. Nr 255. Va avea timp să-l citească în tren, căci îşi luase cu o zi înainte bilet la clasa II-a spre Câmpulung, până la Rădeşti. Abia după ce îşi cumpărase biletul i-a trecut prin minte ca un reproş, faptul că nu s-a străduit poate suficient să o caute pe Suzi de când se întorsese din prizonierat. E drept că nu avusese nici timp până şi-a găsit serviciu, iar la tipografie lucra în schimbul de noapte. Munca nu era uşoară şi dimineaţa când  ajungea acasă, stătea cu chirie undeva la marginea Bucureştiului, pica de somn şi nu se mai trezea până pleca din nou la tipografie. Apucase totuşi să vorbească cu fetele la Crucea de piatră, dar dintre cele vechi ce-l cunoşteau pe el, n-a mai găsit niciuna. Erau toate noi, tinere venite de la ţară n-o apucaseră pe Suzi. Doar patroana era neschimbată. Madam Miţa îi dăduse ceva relaţii, dar nu erau suficiente.

            –Titişor dragule, din ziua când ai plecat pe front şi ai venit să-ţi iei la revedere de la Suzi, a mai stat la mine trei sau patru luni. Începuse să se vadă că e gravidă, n-a vrut să-mi spună cu cine rămăsese! Ea doar cu tine îşi pierdea capul, şi, sinceră să fiu, eu pe tine te-am bănuit. Cu nici un chip n-a dorit să-şi lepede copilul şi a plecat să nască undeva prin Moldova unde avea nişte neamuri. După vreo doi ani am primit de la ea o carte poştală. Îmi scria că se măritase, dar şi divorţase între timp căci omul acela nu s-a împăcat cu gândul că nu e fata lui. Are o fată deci, gândi Titi...

            –Şi adresa, de unde fusese expediată?

            –E scrisă adresa pe cartea poştală. Treci într-o zi pe la mine pe-acasă, o caut şi ţi-o dau. Suzi nu mi-a mai scris de-atunci!...

            Îl încăieraseră aceste gânduri după ce ieşise din tipografie, mergând pe pasarelă spre celălalt corp de clădire unde se aflau birourile. Zări în treacăt faţa boccie a tovarăşei Ana Pauker, doamna ministru a afacerilor externe ce cobora dintr-o maşină ce oprise în dreptul lui. Inexplicabil era singură, doar ea cu şoferul. Nimerise direct în agitaţia de pe Brezoianu unde vânzătorii de ziare începuseră să strige în gura mare titlurile ediţiei. „Rechizitoriile în procesul grupului de complotişti spioni şi sabotori!”/ „Ultimul cuvânt al acuzaţilor!”/. „În pagina III-a, Programul manifestărilor organizate de Comitetul Naţional pentru sărbătorirea Prieteniei Romano-Sovietice din 2 Noembrie 1948”/. „S-a inaugurat linia ferată Filiaşi-Bumbeşti-Livezeni!”/ „Citiţi telegrama Congresului ARLUS adresată generalisimului  I. V. Stalin!”

            Un tinerel mai oacheş se apropie de maşină, strigând cu voce piţigăiată, şi mai tare după ce o recunoscu: „S-a deschis la Sala Dalles Expoziţia Prieteniei Româno-Sovietică în prezenţa doamnei ministru Ana Pauker, aici de faţă!”/... Mărinimoasă, doamna ministru luă ziarul şi îi închise gura tinerelului oacheş cu o bacnotă de 10 lei.

            Titi o ştia doar din pozele ziarelor pe doamna ministru, dar a salutat-o coborând privirea fără ca aceasta să-l vadă. N-avea de unde să ştie că peste ani, la Câmpulung, într-un control de rutină într-o altă viaţă a lui, de activist comunist responsabil de judeţul Muscel, se vor afla faţă în faţă, şi ea, studiindu-i dosarul de cadre, îi va decide într-un fel viitorul, excluzându-l din partid.

 

            Era sigur că-i va merge rău toată ziua, tocmai azi când se hotărâse musai să dea de urma lui Suzi. Va trebui să ajungă acasă la madam Miţa, să caute cartea poştală pentru adresă. Se gândise îndelung, posibilitatea de a fi el tatăl copilului era de luat în seamă căci noaptea dinainte de plecarea pe front, fusese o noapte ciudată în care Suzi i se dăruise fără oprelişti, ca niciodată înainte. O părăsise pe Maşenka primul lui copil cu rusoaica, tot fată şi ea, la două luni după naştere. Dar acolo nu-şi făcea vină căci maică-sa n-a vrut cu nici un chip să-l urmeze după ce se spărsese frontul în degringolada din timpul retragerii. Şi, presupunând că ar fi ajuns cu el în România, oricât l-ar fi iubit, cum să se descurce, ce să facă printre străini necunoscând limba? S-a dovedit că avea dreptate căci Titi a căzut prizonier... Astfel de lucruri se întâmplă în vremi de război, dar în vremi de pace te prind din urmă faptele şi e nevoie de clarificări ca să nu ai mustrări de conştiinţă. A trecut pe trotuarul celălalt hotărât să meargă acasă la madam Miţa.

 

            Pe trotuarul celălalt fu oprit de un om ce intră în vorbă cu el. I se părea cunoscut, dar la început nu ştia de unde să-l ia. Pălărie neagră de fetru, pantaloni albi de dimie, cămaşa lungă de in cu broderie din fir de argint, mustaţă în furculiţă, chimir şi un sacou englezesc ce-şi schimba culoarea ca un guştere întins, când la umbră, când la soare. Din vorbă-n vorbă lui Titi i se luase ceaţa de pe ochi. Îl identifică, nici nu era greu, îl ştia dinainte de război. Cel mai mândru ţăran dintre ţăranii din Merişani. Venea în capitală cu trenul la două săptămâni, să dea socoteală de ce se mai întâmplase pe moşia celor două boieroaice nemăritate, la care era un fel de administrator. Acestea locuiau în Bucureşti. La vila din sat ajungeau doar o lună în timpul verii.

            Şi-a păstrat obiceiul de a veni la Bucureşti şi după ce stăpânele sale fugiseră în Elveţia, de teama ruşilor sau a democraţiei populare. Se oprea direct la Crucea de piatră în dreptul  felinarului roşu de la poartă, de parcă s-ar fi întors la vatră. Avea întotdeauna ceva în sacoşă „special pentru madam Miţa de la moşu”. O făcea cu plăcere. Îşi zicea „moşu”de fantoşă. Chiar dacă împlinise şaizeci de ani, era în putere, dacă la 75 a căzut din tei să-i culeagă floare Dumitrei, rupându-şi piciorul. Şi ca să nu se confuzeze cititorul, să i se stingă cumva lumina de la bec, plec de la ideea că pe femeia lui o chema Lina...

            Aducea vişine pentru dulceaţă. Dacă erau pentru vişinată automat se adăugau şi cinci litri de ţuică la patruzeci de grade. Căpşuni, struguri, miere sau alte bunătăţuri proaspete. Era o plăcere a lui nevinovată. Pentru plăcerile celelalte avea întotdeauna chimirul plin. Când madam Miţa îl zărea pe fereastră, înflorea ca o muşcată în glastră din senin şi striga:       

            –Fetelor a venit Tobârlan! Apoi le învăţa pe cele noi, neapărat în conversaţie să se folosească la o adică de numele lui de orăşean, mai fudul, „Nea Mitică”.  De cel de ţăran s-o fi săturat destul la el în sat!

            –Nea Mitică azi ce floare culegi din tei? (Îmi dau seama că sunt furat de codei uneori când scriu. Treaba cu teiul vine mai târziu!...)

            –Hei, madam Miţă, alege matale pentru mine ce vrei, da să aibă aluniţă sub ţâţişoare, că vin rar, şi, să-mi ţie măcar până data viitoare!... Ajungea la Gara de Nord spre seară şi pleca a doua zi după amiaza înapoi.

 

            –Nea Mitică te-mbogăţeşti, gata-gata să nu te recunosc. Nu era o prietenie, diferenţa de vârstă fiind vizibilă, doar că îi legase o întâmplare hazlie de la Crucea de piatră. Tobârlan, de vorbă cu madam Miţa în salon, auzi oprindu-se o birjă afară şi un grup vesel de trei ofiţeri, pus pe hăhăială, se pregăteau să urce scările către stabiliment. Recunoscu pe moment vocea baritonală a puşlamalei de Gogu, fiu-său cel mare, inconfundabilă ca vocea lui George Vraca. Nu era locul potrivit la bordel să se-ntâlnească cu el. Ar fi profitat să-l mai stoarcă de nişte bănet şi gură spartă cum era, n-ar fi putut să ţină un secret. Prin urmare:

            –Madame Miţo, ascunde-mă pe undeva! Îl luă de mână pe coridorul din dreapta şi fără cuvinte îl împinse în dormitorul lui Suzi, unde ceva mai înainte intrase Titi. Ştia madam Miţa ce ştia! Ăştia doi începuseră să se placă de-adevăratelea, şi vobeau, şi vorbeau cât să tacă doar când se sărutau şi să-şi facă planuri de viitor. Nici nu se mai dezbrăcau!... Madam Miţa, după ce plasă turbulenţii la etaj, se întoarse cu o sticlă plină cu lichior de cireşe amare, patru pahare şi un platou cu plăcinte din foietaj cu brânză. De pomină noaptea aceea.

            –Ce mai ştii de Suzi? îl întrebă nea Mitică pe Titi ?

            –Asta e că nu mai ştiu! După ce am scăpat viu din prizonierat n-am dat de ea. Am aflat că ar avea madam Miţa adresa ei pe o carte poştală şi spre acolo mă îndreptam.

            –Avem acelaşi drum. La ora asta o găsim acasă.

            Nu locuia departe. Ne-a primit pe amândoi cu mare bucurie. Găsise cartea poştală. Ne-a făcut o cafea şi ne-a propus să ne ghicească în ea. A pregătit ceştile întorcându-le cu gura în jos pe un şerveţel. Am atins fiecare fundul ceştii cu degetul mare, le-a sucit, le-a răsucit pe amândouă de-odată şi pe fiecare în parte. Le-a privit îndelung şi tăcea încruntându-se cu gura ţuguită. Într-un târziu parcă vinovată a început să vorbească. Parcă citea dintr-o carte.

            –Ce spun eu nu sunt poveşti. N-am mai văzut asemenea ceşti niciodată. Şi moarte, şi dragoste adevărată, o casă dărâmată, alta în flăcări, şi încă una la roşu neterminată. Văd şi un guştere înaripat între cer şi pământ zburând şi o seamă de femei. Văd clar şi nişte date. Ciudat ce zi e azi în calendar?

            –02 noiembrie 48

            –Şi tu Mitică te-ai născut când?

            –02 noiembrie 84, secolul trecut.

            –Aceleaşi cifre inversate la sfârşit. Deci azi e ziua ta norocoasă frate şi n-ai dat de băut!... Şi tot azi, o noră de-a dumitale al cărei nume începe cu A, la o oră după miezul nopţii ţi-a născut un nepot.

            –Aurica, nevasta lui Toma i se rupsese apa când am plecat eu de-acasă...

            –Tobârlane, nepotul ăsta al tău va ajunge scriitor mare şi va scrie două romane de succes. Unul, Tobârlanii - Guşterele reload, despre viaţa ta şi a neamurilor, şi celălat, Casa Roşie. Cel de-al doilea roman, este şi ziua ta norocoasă Titi, va fi despre tine şi cele patru sau cinci neveste ale tale

            –De unde până unde legătura? Că nu văd cum să avem împreună o poveste.

            –Păi nepotul ăsta al lui Mitică, băiatul lui Toma se va însoţi cu una dintre fetele tale Titi şi anume cea mică dacă n-o punem la socoteală pe Mariana lui Zinca. Cu Zinca vei bea doar rachie, pălinca. Vezi aici(?), stai la masă cu ea, dar n-o vei aduce în casă cu cununie.

            –Madam Miţo, nu că n-aş crede, da la mine în ceaşcă ce se vede pe negru pare să fie o caleaşcă trasă de un cârlan, iar în celălalt plan, pe alb, mi se pare un fel de mâncare de orez, un rizoto cu parmezan. Eventual disting nişte cifre, un miting de cifre: 2,1,1,2,0,2,3. Pot încerca la jocul de loto cu ele dacă mă mai iubeşte norocul...

            –Dragul meu Tobârlan mitingul ăla e o dată însemnată, negreşit. 2/11/2023/, tu vei fi de mult oale şi ulcele, iar nepotul tău, Ion Toma Ionescu, va fi împlinit deja 75 de ani.