(poeme
de după Fiul măslinului)
Dincolo
de
unde se opresc potecile,
sunt
luminişuri
unde
razele strecurate
printre
tufişuri
cu
rugi,
mângâie
pielea
fructelor
sângerii
ale
pădurii...
Şi-ţi
vei putea potoli
setea
târziului
din
cerul gurii.
La
fel alergând
în
spaţiul dintre cuvinte,
mereu
în urma arsurii,
de
fapt îl cauţi în gând
pe
Dumnezeu
Nu am schimbat multe cuvinte în
viaţa mea cu Emilian Marcu. Am vorbit mai mult pe tăcute în cele câteva
împrejurări când ne-am întâlnit. Am schimbat nişte cărţi şi doar atât. Anul
trecut am ales un poem din Argintarium-ul meu şi i l-am dedicat tot aici pe
facebook de ziua dânsului. Mi s-a părut şi atunci mi se pare şi acum că poate
rămâne alegerea potrivită. Ce mi-a rămas mie din întâlnirile cu Emlian Marcu şi
poezia lui?
mi-a rǎmas
o troiţǎ de aer
rod carii
lemnul
de santal
și-un val se sparge
într-un vaier
și piatra
scade
ancestral
rod carii
lemnul
de santal
mi-a rǎmas
o troiţǎ de aer
și costumul de zale
al cavalerului
pe cal
LA MULŢI ANI!
Lumea stătea adunată în curtea Primăriei. Erau toate
neamurile acolo şi discutau aprins. Se mobilizaseră pe reţelele sociale,
fiecare pe cea care o folosea cu preponderenţă. Unii pe Facebok, pe Tik-Tok, alţii
pe Instagram şi pe Twiter, iar juristul de la primărie purtase o adevărată corespondenţă
cu cei de pe Insula Tobârlanilor din cer. Tot ce se ştia era că se dau
pământurile înapoi. Dreptatea se va face cu ocazia lucrărilor la autostrada
Piteşti-Sibiu, lotul cinci pe segmental Piteşti – Curtea de Argeş, iar zona
Merişani devenise un important punct nodal. Se aflase deja că terenul
disponibil era situat sub lacul de la barajul Vâlcele
Se strânseseră toţi Tobârlanii din locurile unde se
aflau. Venise şi Ăl Bătrân cu ai lui de pe insulă. Pământurile ca pămâturile,
ce să faci cu ele sub lac? Dezbaterile nu erau atât de simple, terenurile
trebuiau folosite la comun. Avuseseră loc discuţii preliminare şi se
cristalizaseră câteva idei.
Cei ce conversaseră pe Tik Tok, mai tineri deh şi mai
îndrăzneţi, mergeau pe imobiliare. Voiau să construiască un heliport într-un
cartier rezidenţial select de locuinţe lacustre, ridicate pe piloni. Autostrada
deschidea orizonturi multiple. Vindeau apartamentele la ţiplă. Fiecare model de
confort cu o femeie bronzată în el. La bani mărunţi judecând, ajungeai mai
repede dinspre Bucureşti la prezumtivul heliport, decât să înfrunţi traficul
imposibil spre Otopeni. În plus se construise pentru combustibil ECO, o fabrică
de acest gen, unică în Europa, pe malul lacului. Deocamdată era singura fabrică
de împachetat hidrogen în casete 10/10 cm. Li se spuneau “casetele dracului”,
iar modelul ultim al Daciei pe ele se baza. Tocmai ce ieşise din probe, cucerise
piaţa şi păstra musai secretele fabricaţiei casetelor miraculoase. În plus, puteai
să pui bariere la podul de fier peste râul Argeş şi taxai ca la Giurgiu, crescând
veniturile.
Folosindu-se cadrul natural şi resursele, costurile
s-ar fi redus simţitor. Nu prea conta, mai ales că toată lucrarea s-ar fi făcut
pe fonduri europene nerambursabile. Turnul de control la alegere, Îl amplasai
pe dealul Tomii sau pe dealul Malului Vânăt, de unde se mutaseră romii plecând
în Germania, după ce cancelarul Merkel predase puterea Partidului
Social-Democrat. Din ambele locuri era deschisă toată perspectiva asupra
lacului.
Cei care veniseră cu Tobâran, Ăl Bătrân, vorbiseră pe
facebook. Nu ştiu de ce rămăseseră credincioşi vechii reţele, acolo la ei în
cer! Probabil schimbările în înfinitatea timpului cosmic se făceau mai lent,
nu-i grăbea nimeni pe moment şi nici nu erau ameninţaţi de capriciile climatice
care făceau ravagi doar pe pământ, evident. Conveniseră că cel mai bine ar fi
fost să pună bazele pe terenul retrocedat unei ferme de guşteri. Studii
ştiinţifice au aprofundat evidenţa că în coaja ouălelor de guşteri se găsea o
substanţă ce te proteja de Covidul Delta. Virusul ăsta făcea victime şi pe
insula lor. Nu murea nimeni contaminat, dar îţi dădea o stare ce te plctisea de
atâta viaţă care nu se mai sfârşea…
Cei din urmă, instagramişitii, reziştii, voiau să construiască
sere experimentale acvatice de mere pe spaliere, printre culturile intensive de
canabis, căci, după ultima furtună solară pomii fructiferi nu mai puteau creşte
afară în aer liber. Are şi pomul limitele lui, că nu e om!
S-a ridicat Tobârlan Ăl Bătrân şi s-a făcut tăcere
dintr-o data în curtea primăriei.
- O să le facem pe toate bucată cu bucată. Şi sere cu
mere, păstrând tradiţia în Merişani, dar musai să preluăm investiţia de acum
câţiva ani a lui Dragnea, reloaded reinventat(e), “tomate românşti la putere!”
Este muniţia cu care să ocupăm cu consecinţe favorabile pieţele europene şi
să-i dăm pe spate pe comunitari. Am adus un săcotei din seminţe selecţionate pe
insulă, cu roşii pătrate colorate în albastru, numai bune de aşezat în panere
şi transportat în elicoptere. Spuse marele sihastru
-Şi guşterii, ce facem cu guşterii?
-Citiţi-i mai întâi şi vorbim. Vă dau un link unde pot
fi găsiţi…(Scrieţi la căutare pe site numele autorului)
A dat norocul peste capul meu, m-a
binecuvântat Dumnezeu cu două deodată. Pe care s-o mângâi mai întâi? O pisică
surdomută mustăcind între magie şi duioşie sau aleg Omul
cu drujba roşie, “mai
roşie şi mai plină de haz decât armata roşie...” Dar nu Ăsta e marele necaz.
Necazul mare e că personajul, Omul cu drujba roşie nu e fată!... Greşeala ar
putea fi iertată când e artă adevărată şi ai umor. Se mai poartă lucru
amestecat în sobor. Ce să zic, Prea Fericitul Calinic ne iartă!
Ar fi simplu dacă nu complicat să dau
fiecărui ochi spre lectură câte o carte, să le citească în paralel pe amândouă
în acelaşi moment. Aş ieşi niţel mai câştigat din experiment. N-a mai încercat nimeni
aşa ceva într-o lume de ipochimeni!... N-aş trezi nici invidii, doar că la fel
ca la stridii (unele se consumă, iar altele mai rare ascund în cochilii perle)
şi ochii mei doi, ca să mă dau săltăreţ şi rotund sunt ca dactilii, cel stâng încă
e deştept, iar ochiul drept, cu el doar plâng, e nătâng ca noaptea şi surd din
naştere.
Cei doi autori Ştefan Mitroi şi Augustin
Doman sunt contemporani cu mine şi îi consider prieteni şi oameni de bine pe amândoi,
pentru că mi-au citit cărţile şi au scris despre ele. Ei, mari ca valori le
curge aur din vene, prin pene sau prin taste. Lumea e plină de contraste. Eu, mic,
dar mare de ani şi şef la crescătoria de Guşteri din Merişani. Ar putea să-mi
zică amândoi „nene!...”.
Lăsând gluma la o parte am început
să citesc pe rând din fiecare carte câte o povestire. Şi ce uimire să constat
când am citit că omul cu drujba al lui Augustin se numea ca mine Ioan Ionescu
şi soţie îi era Maria(se ştie, aşa am numit eu în cărţi sau în vis, toate femeile
pe care le-am iubit). Asemănarea merge mai departe căci la fel cum personajul a
retezat de dragul drujbei sale, toţi pomii din grădina lui şi nu numai, la fel
şi eu n-am ştiut să mă descurc în viaţă şi mi-am retezat singur treptele de la
scara pe care ar fi trebuit să urc.
Am lăsat drujba şi am trecut la
Bâlciul, prima povestire din Pisica surdomută a lui Ştefan Mitroi, intrând direct
în magie.
„O iarnă întreagă a stat bâlciul în
satul nostru. Unuia dintre circari i-a căşunat să scoată un viscol nărăvaş din
pălărie, chiar când erau gata să plece, şi n-a mai putut să-l vâre, după aia,
înapoi.” Aveam în minte povestirea Pisica surdomută în lectura de la radio a
autorului, auzită întâmplător şi parcurgeam rândurile în gând, cumva cu ritmul şi
incantaţia din vocea inconfundabilă care curgea ca un râu câteodată învolburat,
când trecea printre măgurile celor doi pitici devenite dealuri, clipocind
molcom, când ajungea la câmpie.
Am să mai redau citatul de la sfârşit.
“Om viu, din om mort nu putuseră să facă! Încercaseră de mai
multe ori, dar văzând că nu se poate, au spart oglinzile cu ciomagul. De atunci
n-a mai venit bâlciul în satul nostru niciodată.” Om viu din om mort, dacă e să
facă cineva minunea, acela nu poate fi decât Ştefan Mitroi
Contemporani în mileniul III, o
carte de interviuri ajunsă la volumul al treilea în care autoarea Liliana Popa
pune întrebări incitante cu ajutorul cărora reuşeşte să scoată în lumină lumea
ideilor, creionând totodată portretele vii ale unor personalităţi de prestigiu
din diverse genuri artistice care au marcat şi încă marchează cultura română. Cea
de-a doua secţiune intitulată Prietenii mei scriitorii, cuprinde cronici de
carte dedicate membrilor cenaclului Poeţii cetăţii.
Chiar dacă în acest început de
mileniu cultura este pusă la colţ, ea rămâne singura armă de apărare care ne
poate menţine în graniţele limbii române, convieţuind cât mai lung timp pe
tărâmul veşniciei.
Şi dacă veşnicia cum spunea Blaga
s-a născut la sat, ce superbă exprimare a găsit în cuvântul său doamna Paula
Romanescu atunci când a rostit: “Ce putem fi(?) noi cei strânşi în paginile
cărţii şi cei ajunşi în această sală de la Palatul Suţu, decât un sat
sărbătorindu-şi, cum a devenit obiceiul, Fiii Satului.
Fericit satul cu asemenea locuitori
întrânsul
Bucuria de a face parte dintre Autorii de drept. Secţiunea proză
Fără excepţie, evenimentele organizate de
Daniela Toma şi Ionuţ Calotă, şi nu sunt puţine într-un an, sunt însoţite de
eleganţă şi stil. Nu mă aşteptam la altceva nici ieri cu prilejul lansării
antologiei Autor de drept, cea
de-a douăzeci şi noua antologie dacă am numărat bine, intrată în patrimoniul
editurii Art Creativ în cel
de-al nouălea an al existenţei sale. Nu punem la socoteală sutele de cărţi de
poezie şi proză care au unit într-o familie numeroasă, debutanţi alături de
scriitori consacraţi.
Daniela e cea care a ştiut să întreţină viu
spiritul de echipă câştigătoare şi să ne adune la sărbătorile ei.
Pentru poetese a devenit oarecum obligatoriu,
mai ales prin exemplul personal al animatoarei evenimentelor, să-şi etaleze cu
acest prilej nu doar versurile, ci şi alte domenii ale artelor pe care le
slujesc sau le abordează în particular. Astfel muzica, dansul, expoziţiile de
pictură, recitalurile actoriceşti au întregit adevărata măsură a diversităţii
talentelor, iar rochiile elegante au onorat un cadru potrivit al respectului
faţă de artă şi frumos.
Cu poeţii a fost întotdeauna mai uşor.
Important ca poet este doar să ştii cum să furi inima prinţesei(prinţesa
fiind poezia) şi să te înveleşti cu ea.
Nimic azi despre niciun prozator!...
Fotografii Ionuţ Calotă.
