A dat norocul peste capul meu, m-a
binecuvântat Dumnezeu cu două deodată. Pe care s-o mângâi mai întâi? O pisică
surdomută mustăcind între magie şi duioşie sau aleg Omul
cu drujba roşie, “mai
roşie şi mai plină de haz decât armata roşie...” Dar nu Ăsta e marele necaz.
Necazul mare e că personajul, Omul cu drujba roşie nu e fată!... Greşeala ar
putea fi iertată când e artă adevărată şi ai umor. Se mai poartă lucru
amestecat în sobor. Ce să zic, Prea Fericitul Calinic ne iartă!
Ar fi simplu dacă nu complicat să dau
fiecărui ochi spre lectură câte o carte, să le citească în paralel pe amândouă
în acelaşi moment. Aş ieşi niţel mai câştigat din experiment. N-a mai încercat nimeni
aşa ceva într-o lume de ipochimeni!... N-aş trezi nici invidii, doar că la fel
ca la stridii (unele se consumă, iar altele mai rare ascund în cochilii perle)
şi ochii mei doi, ca să mă dau săltăreţ şi rotund sunt ca dactilii, cel stâng încă
e deştept, iar ochiul drept, cu el doar plâng, e nătâng ca noaptea şi surd din
naştere.
Cei doi autori Ştefan Mitroi şi Augustin
Doman sunt contemporani cu mine şi îi consider prieteni şi oameni de bine pe amândoi,
pentru că mi-au citit cărţile şi au scris despre ele. Ei, mari ca valori le
curge aur din vene, prin pene sau prin taste. Lumea e plină de contraste. Eu, mic,
dar mare de ani şi şef la crescătoria de Guşteri din Merişani. Ar putea să-mi
zică amândoi „nene!...”.
Lăsând gluma la o parte am început
să citesc pe rând din fiecare carte câte o povestire. Şi ce uimire să constat
când am citit că omul cu drujba al lui Augustin se numea ca mine Ioan Ionescu
şi soţie îi era Maria(se ştie, aşa am numit eu în cărţi sau în vis, toate femeile
pe care le-am iubit). Asemănarea merge mai departe căci la fel cum personajul a
retezat de dragul drujbei sale, toţi pomii din grădina lui şi nu numai, la fel
şi eu n-am ştiut să mă descurc în viaţă şi mi-am retezat singur treptele de la
scara pe care ar fi trebuit să urc.
Am lăsat drujba şi am trecut la
Bâlciul, prima povestire din Pisica surdomută a lui Ştefan Mitroi, intrând direct
în magie.
„O iarnă întreagă a stat bâlciul în
satul nostru. Unuia dintre circari i-a căşunat să scoată un viscol nărăvaş din
pălărie, chiar când erau gata să plece, şi n-a mai putut să-l vâre, după aia,
înapoi.” Aveam în minte povestirea Pisica surdomută în lectura de la radio a
autorului, auzită întâmplător şi parcurgeam rândurile în gând, cumva cu ritmul şi
incantaţia din vocea inconfundabilă care curgea ca un râu câteodată învolburat,
când trecea printre măgurile celor doi pitici devenite dealuri, clipocind
molcom, când ajungea la câmpie.
Am să mai redau citatul de la sfârşit.
“Om viu, din om mort nu putuseră să facă! Încercaseră de mai
multe ori, dar văzând că nu se poate, au spart oglinzile cu ciomagul. De atunci
n-a mai venit bâlciul în satul nostru niciodată.” Om viu din om mort, dacă e să
facă cineva minunea, acela nu poate fi decât Ştefan Mitroi
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu