DEZLÂNĂTURI

                                                                                                                                                                  

Sunt zile mohorâte când neliniștile pun stăpânire pe tine și nu poți nici măcar evada în scrisul obișnuit. Cuvintele pătrunse de frig sau de frici nu te mai ascultă și îți e mai la îndemână atunci, să cauți să te regăsești răsfoind amintiri. Nu-și au rostul aici, unde sunt acum internat, la Ana Aslan(în principal pentru a-mi întreține genunchii într-o stare cât de cât funcțională), nici frigul(caloriferele sunt fierbinți în camere), iar fricile de orice fel ar trebui să fie ponderate de asistența cât se poate de profesionistă a medicilor și asistentelor.

De dimineață, nu se luminase încă de ziuă, când am aruncat o privire pe geam din instinct, căutând să văd dacă și-au făcut apariția fulgii albi de nea, mesageri ai nordurilor, dar am constatat că numai umbrele subțiri ale somnului rămăseseră pe retină, în mintea mea...

Am deschis telefonul și prima imagine care s-a insinuat pe ecran era de la o lansare de cărți ale Danielei Toma și Ionuț Calotă, la Târgul Gaudeamus. Din păcate nu mă voi putea bucura nici anul acesta de întâlnirile cu prieteni scriitori; să avem prilejul să schimbăm între noi barter cărțile recente(Oricum ai da-o, termenul neaoș de troc între scriitori n-ar suna prea bine!). A doua postare a fost o amintire din 5 decembrie cu o plachetă de versuri dragă mie Norduri, apărută la Editura Paralela 45, lansată tot în decembrie cu niște ani în urmă la Pitești. Scriam atunci:

Când am avut prima oară Norduri-le în mână am citit cartea, de control, pagină cu pagină și am descoperit că lipsește un poem.

Am verificat emailul cu manuscrisul trimis lui Vlasie la editură, şi, am constatat că greșeala îmi aparținuse în exclusivitate. Rătăcisem poemul pe undeva şi fără „nordul” acela, mi se părea mie, ca şi cum din structura acoperișului casei, ar fi lipsit un căprior, sau o țiglă ceva...  Ce era să fac, n-aveam ce! Nu mai aveam rezolvare. Construcția se terminase…

O idee tot mi-a venit! Mi-am adus aminte că în unele locuri la o casă nouă, pentru a fi apărată de spiritele rele şi să-și avertizeze stăpânul casei de primejdii, pe coama acoperișului  se montează un cocoș de tablă. Zis şi făcut! M-am apucat să scriu de mână pe coperta din interior a cărții, în loc de autograf, poemul uitat. Până ce am obosit şi scrisul a devenit dezlânat...

Știu sigur că tuturor Norduri-lor oferite în ziua lansării, le-a fluturat pe acoperiș cocoșul de tablă și s-au putut bucura de tot întregul măcar cei care au fost prezenți la eveniment.

Stimați concetățeni bucureșteni când votați duminică pentru administrarea capitalei, nu uitați că acea hârtie, buletinul de vot pe care îl băgați în urnă, poate fi cocoșul dumneavoastră de tablă, care vă apără sau nu de rele. Mai gândiți-vă o dată unde-l puneți, ca să rămână casa apărată și întreagă!

Și pentru că am amintit de poemul uitat, vi-l las aici pentru o eventuală lectură

Poemul uitat

dinspre nord vin cuvintele

soldați în refacere

obosiți sub pielea lor transparentă…

în sângele gros coclit

în loc de steaguri

bandajele albe abia mai flutură

 

pâlcuri-pâlcuri în propria

umbră se așază pieziș

potrivindu-și timpul

după mușchiul copacilor

și sunetul cornului

după clopotul mut

 

însemnat de suliți

soarele înghețat

se zbate la capătul zilei

doar nordul nu minte…

literele ies în lumina

lăptoasă ca râmele

 

calea lactee

e un câmp arat

în urmă păsări de noapte

răscolesc brazdele..