marți, 30 septembrie 2014

Dialoguri în Sabat cu Pasǎrea ceţii

          Competiţia Marii Curse a adus pe grila de start în pole position, lângǎ un copilot de raly favorit și un motociclist Harley-Davidson, hodorogit președinte de Sabat, în piele de șarpe cu clopoţei, pe care i-a scuturat la viaţa lui în urechile multor femei. “Tiling-tiling dacǎ nu mǎ iei de bǎrbat mǎ sting!”
          Numai cǎ omul acesta, tristul, motociclistul, informat pe surse cǎ niște procurori au slabiciune la sabotori(sau sabatori?...de la sabat, oameni de stat!…), prohibitoriu, în înţelepciunea lui, le-a dat liber sǎ meargǎ în teritoriu la cules de gutui.
          În felul ǎsta deveni erou.
          A învǎţat viţelul sǎ fie bou!
          – Mǎ aștept ca unii rǎuvoitori, sǎ confunde Sabatul cu Senatul. Nebunii! Daltoniști visǎtori!... Noi avem stat de drept și când ne intrǎ în casǎ justiţia, o primim cu flori. Pe deasupra, n-am sǎ pǎcǎlesc niciodatǎ un proverb românesc. Viţelul ǎla, e bou unguresc! Zise Pasarea ceţii cu ciripitul ei intraductibil
– Ce mai știi, ursu incompatibil, mai e în cursǎ?        
– Ǎia de la ANI tot îi cautǎ o ursǎ…


Plai balai - pamflete politice

Portile nordului

          De undeva din Nord prietenul meu Emanuel Pope si doamna Virginia Paraschiv mi-au trimis o revista la inceput de calatorie. M-am bucurat sa constat ca versurile mele din volumul bun de tipar, Calatoriile nordului si-au gasit locul in paginile ei. (Paginile 44,45,46)
Lectura placuta!

http://issuu.com/emanuelpope/docs/portile_nordului._bun_de_tipar/11?e=2417424/9507863

luni, 29 septembrie 2014

Lecţie de viaţǎ

          Am primit o lecţie azi de la un copil. Îi pot da și numele cǎci e un copil mare, Raluca Neagu. În calitatea ei de admin, m-a mustrat rugându-mǎ(sau m-a rugat mustrându-mǎ) politicos, sǎ dau jos de pe un anume site, imaginea care însoţește o poezie de-a mea, cum cǎ ar fi exagerat de expresivǎ în goliciunea ei și nu face bine minorilor.
          Mǎ uit la imagine. Viaţǎ și moarte, sordid și sublim, depinde capǎtul de drum din care privești. Trupul femeii abandonat unui expresionism rece, metalizat, de un violet intens, deșǎnţat, în care se descǎrcase artistul.
          Avea dreptate copilul. Tabloul acela frapant era mai puternic decât versurile mele resorbite ca în singularitatea unei Gǎuri negre

          Am pǎstrat totuși poza de ieri pe blogul meu. Acolo, sub acoperire sunt o groazǎ de ofiţeri. Ǎștia, sigur nu sunt minori! 

duminică, 28 septembrie 2014

Poetul

Vremea nu mai are rǎbdare cu mine.
Între solstiţii s-au învolburat culoarele. 

O gaurǎ neagrǎ de sine
a împresurat soarele.

Sentimentele s-au nǎruit în statui,
gipsate în cearǎ
pe sârma ghimpatǎ.

Șir lung de trufe 
întins nimǎnui,
pe culmea de rufe,
între gard și hazna, atârnatǎ...

Biet animal de povarǎ,
cândva, într-o lume precarǎ,
am pretins cǎ sunt leopard,

nu poet

sâmbătă, 27 septembrie 2014

Abuz în serviciu

          Când scriu pentru blog, mǎ așez în faţa calculatorului și mǎ agǎţ de cuvinte fǎrǎ ca sǎ știu uneori unde am sǎ ajung, neavând în minte un subiect anume. Spre exemplu ieri dimineaţǎ, înainte de cele douǎ postǎri legate cumva de Crucea de piatrǎ și mult înainte sǎ explodeze bomba, în pagina pe care îmi încep ciornele scrisesem cam așa:
          Ultimele roșii din grǎdina lui Ali Baba, alea de sǎmânţǎ, își etaleazǎ roșeaţa lǎbǎrţatǎ pe tulpinile uscate din care au supt toatǎ vlaga. Bag seamǎ la calendar cǎ toamna și-a intrat în drepturi. Nu știu de ce întârzie porcurorii ǎia de la DNA sǎ-și facǎ treaba, e timpul bulionulu!... Aici m-am oprit.
          Și odatǎ apare o tulumbǎ pe ecranul televizorului și D-na Kovesi, ca o adevǎratǎ gospodinǎ cu șorţ în faţǎ și mǎnuși albe de protecţie, învârtind la manivelǎ, îndeasǎ în mașina de fǎcut bulion roșie dupǎ roșie. Care mai de care mai coaptǎ și mai ministerialǎ, separând semninţele purtǎtoare ale rǎului.
          Doamne-ajutǎ! Mǎ gândisem la un moment dat cǎ și oamenii ǎștia, procurorii, au renuntat sǎ mai culeagǎ roșiile.
          Mǎ uit în listǎ: Nica, Ţicǎu, Sandu, Funeriu, Atanasiu, Tǎnǎsescu, Mihǎilescu, Andronescu, Vreme. Doamna Cati, cea tristǎ, stropșește cel mai tare pe gurǎ, parcǎ citește din Sfânta Scripturǎ.

          – Eu am ţinut cu sǎracul. V-am scos de la facultate și bac-ul, iar dacǎ am mai luat câte-o floare, din educaţie, sǎ nu refuz, și-am mai tras o spǎlare, banii erau pentru naţie nu din abuz. Îi dǎdeam la cumpǎrǎturi înapoi! Credeţi-mǎ, n-am luat eu viţelul gras! Joi îmi dau foc în piaţa publicǎ, n-am nici un viciu! E ceva necurat, il bǎnui pe Funeriu. El de ce are numai abuz în serviciu?

Plai bãlai - pamflete politice

vineri, 26 septembrie 2014

Crucea de piatrǎ

          N-aș putea sǎ explic! Tocmai ce scriam fragmentul publicat anterior pe blog, sub titlul Felinarul roșu, – și în timp ce luasem urmele personajul meu, Titi, și-l introduceam pe înserat în faimosul stabiliment al plǎcerilor Crucea de piatrǎ sǎ se întâlneascǎ cu Suzi, – când, în televizor, a apǎrut chipul tras la faţǎ slǎbit vânǎt al lui Robert Turcescu în faţa vilei sale frumoase, ușor ascunsǎ de o boltǎ cu struguri copţi, dând același interviu pe care l-a repetat obstinent de câteva zile fǎrǎ sǎ spunǎ nimic.
          Mi-am adus aminte de fotografia faimoasei case de toleranţǎ gǎsitǎ în documentarea mea într-un album al Bucureștiului de altǎ datǎ. O casǎ pǎtratǎ, comunǎ, veche, de mahala, ce nu numai cǎ nu avea nimic de spus, dar îmi dǎrâmase pilonii de susţinere ai filmului pe care imaginaţia mea îl construise deja în alt mod.
          Am deschis albumul, am mai privit o datǎ îndelung fotografia și mi-am întǎrit convingerea care mǎ strǎfulgerase din prima clipǎ, cǎ acel stabiliment al Crucii de piatrǎ semǎna cu Robert Turcescu.

          Îi va trebui mult talent sǎ rescrie și sǎ-și ducǎ mai departe crucea întunecatǎ.

Felinarul roşu. Fragment

      Comandantul terminase de citit Ordinul de front şi unităţile Diviziei a treia ghidate de câteva comenzi scurte, părăsiră în ordine aeroportul din nordul Bucureştiului. De aproape o lunǎ, în așteptarea mobilizǎrii, apǎraserǎ importantul obiectiv militar de aviaţia inamică. Câteva bombe reușiserǎ sǎ muşte porţiuni dintr-o pistǎ de aterizare, dar antiaeriană îşi făcuse datoria alungând avioanele inamice răzleţite în jos spre Ploieşti. Ca soldat în garda regelui Mihai, de unde plecase de trei săptămâni, Titi încă nu cunoscuse războiul şi iată că acel ceva, nici curiozitate, nici nerăbdare, dar nici teamă de a da piept cu duşmanul, era inevitabil sǎ se întâmple, se împlinise mai repede decât preconiza. În gardǎ, se plictisise de ţinuta rigidă, de disciplina exageratǎ care îl făcea să se simtă prea încorsetat în uniforma elegantă ce trebuia s-o poarte impecabil, fǎrǎ a-i oferi în schimb nimic spectaculos, nici o posibilitate de a se afirma prin ceva anume, în faţă carmarazilor, sau în proprii lui ochi. Așa cǎ atunci când i s-a ivit prilejul nu a ezitat sǎ aleagǎ.
Nu-şi găsise acolo rostul. Se simţea bine şi apreciat doar când ajungea, destul de rar, la Crucea de piatră şi se privea ca într-o oglindǎ în ochii fetelor ce se înviorau brusc, sǎrind sǎ-l întâmpine. Întârzia mai mult în salon, având un cuvânt şi o glumă bună pentru fiecare dintre fete, de multe ori nici măcar nu mai ajungea în camerele de sus să fericească vreo norocoasă.
Pe străduţa pietruită a Dudeştilor, dincolo de intersecţia cu Dorobanţi, trăsurile începeau să oprească în faţă bordelurilor după ce se lăsa întunericul. Flǎcǎruia felinarului, roşie de la gazul îndoit cu apǎ, agăţat direct pe zidul casei sau în poartă, dacă exista şi o curticică, nu reuşea să lumineze într-ajuns feţele celor care intrau scoţânduşi pălăria, dacă era vreun domn, sau chipiul, dacă era unul dintre ofiţerii venetici ce umpluseră străzile Bucureştilor. Cei cu bască treceau ceva mai în jos căci stradă plăcerilor avea mai multe stabilimente. Oferta fiind după buzunarul clientului.
Odată intrat în salonul larg cu pereţii plini de tablouri, aşezat la una din cele câteva mese, băutura şi flecǎreala fetelor care stăteau în picioare lângă soba de teracotă ce ocupa jumătate din perete, te făceau să uiţi de bombardamentele tot mai dese în ultima vreme. Sorbeai un pahar două din băutura fină şi numai după aceia îţi clăteai ochii alegându-ţi una dintre fetele îmbrăcate astfel încât să pună în valoare calităţile de patrimoniu.
Venise să-şi ia la revedere. Aranjase la cazarmă cu sublocotenetul Haralambie, zicându-i că nevasta e gata să nască şi trebuie s-o încurajeze cumva înainte de plecare. Transferat de curând din Garda Regală nu-i ştia nimeni rostul aşa că încercarea dăduse rezultate. În birjǎ se gândise deja la Suzi, şi-ar fi dorit s-o găsească liberă. A avut noroc. Nu-şi mai plătise de mult abonamentul, dar Miţa, patroana, avea slăbiciune la el. Cum îl văzu îl luǎ în braţe şi-i şopti la ureche:
– Unde mi-ai fost puşlama? Am crezut că m-ai tradus. Ce e cu uniforma asta pe tine? Titi era într-o uniformă militară obişnuită, o predase pe cea specială cu ciucuri și firete.
– Îţi povestesc mai târziu. Las-o pe Suzi cu mine şi dǎ-ne sus şi o sticlă cu lichior de nuci. Patroana se uită lung, fetele nu aveau voie să bea în timpul lucrului, dar se execută îndată. O luǎ pe Suzi de mânǎ extrăgând-o cu o plecăciune “vinovată” din grupul ce se strânsese în jurul lui. Fetele ţuguindu-şi buzele supărate izbucniră pe mai multe voci.
– Titişor, ia-mă pe mine!
– Doamnelor, va rămân dator!
În camera de sus, patul larg cu aşternut roşu după două păhăruţe de lichior i-a primit bine. Dar parcă nu se potriveau ca altădată jocurile. Nu ardea focul…
– Suzi, ştiai că iedul tău stâng e mai nătâng şi dreptul mai fudul? Pare că n-au supt la fel. Avea un bust perfect Suzii şi-i plăcea să-i mângâie sănii, să-i potrivească în căuşul palmei ridicându-i uşor spre gura lacomă.
– Mai lasă iezii că ne-apucă nǎmizii fără speranţǎ! Ce-i cu pistolul tău vegetează? Sau n-are gloanţe, de nu percuteazǎ? Hotărăşte-te până joi!
– Suzi, mâine plec la război. Îl împinse cu putere de deasupra. Aprinse lumina şi mânioasă în pielea ei ce lucea, piele de femeie tânărǎ îl cercetǎ intens, cuprinzând-o încet din interior întunericul.
– Bine mă Titi şi noi?... Devenise dintro-datǎ purtătoarea de iluzii a tuturor fetelor care-şi făceau meseria fără tragere de inima în camerele alăturate. Veni lângă el, îi lua mâinile şi i le puse pe sâni cu capul dat pe spate şi frecandu-i de mâinile lui. Sfârcurile deveniseră tari şi sănii flǎmânzi parcă cerşeau adăpostul.
– Bine mă Titi!...

joi, 25 septembrie 2014

Ipostazele noptii

Foto; Cristina Florescu
          Ǎla din spate e rucsacul lui Robert Turcescu. L-am gǎsit azi-noapte pe stradǎ, în mijlocul Bucureștiului. Bolovanii din el pǎreau a fi speciali și cu siguranţǎ fosforescenţi. Toma, nepotul meu, s-a gândit sǎ-l ia acasǎ și așezând piatrǎ lângǎ piatrǎ, sǎ descurce el liniștit puzzle-ul. Mǎrturisesc m-a cucerit ideia și am  vrut sǎ-l ajut. Dar am vǎzut femeia la timp, dând lângǎ noi din mâini de parcǎ vrea sǎ se deconspire. 
          Ce-o fi cu ea în rochie albǎ subţire? Sǎ fie înger, sau tot ofiţer sub acoperire?...

          Puzzel-ul ǎsta parcǎ l-aș descurca eu. Nu știu dacǎ soţia ar putea fi un judecǎtor drept?...

marți, 23 septembrie 2014

Cod roșu

          Afarǎ e o vreme urâtǎ. Ea are însǎ șansa, dupǎ brambureala obișnuitǎ a codurilor, sǎ-și revinǎ și sǎ-și intre în normalitate. Cu toate turbulenţele climatice care par sǎ redeseneze traseiele meridianelor și paralelelor, avem certitudinea cǎ nu peste multe zile, dupǎ o noapte mai lungǎ, genialul pictor al iernii va așterne pe simezele gata pregǎtite, sub paleta unei singure culori, viziunea în alb asupra vieţii.
          Din aceastǎ perspectivǎ lucrurile în continuare se rotesc.

          Dar mai existǎ, vrem nu vrem, încǎ o perspectivǎ mult mai dramaticǎ. Semantic vorbind, niciodatǎ cred nu a fost mai urâtǎ Românica oamenilor în interior. Și nu se zǎrește la orizont un pictor genial sau un președinte care sǎ uneascǎ culorile spectrului într-o punte peste care sǎ trecem mândrii cǎ suntem români. Cu adevǎrat mândrii, nu cu stigmatul minciunii pe frunte.
          Viziunea în negru asupra vieţii ne cuprinde lent

luni, 22 septembrie 2014

Eliberarea de fariseu


           Dumnezeu mai știe cine e Turcescu! Nu e în nici un caz adevǎrul. Nu așa aratǎ el. Mai repede pare a fi minciuna, jucatǎ de un actor cabotin, sau un actor sclipitor pe alocuri, care își joacǎ odatǎ cu spaima rolul vieţii. Nu-l va cǎuta însǎ dupǎ spectacol  marele regizor.
           E mai greu de explicat brusca religiozitate. A intrat în pielea lui Gâdea, dar, sǎ-l iei pe Dumnezeu în rǎspǎr!?... Nu e de loc a bunǎ! Cum îmi zicea mie demult, abia de mai ţin minte, bunica Pǎuna.
           Eu vǎd aici un pescar ce-și pune momeala urât mirositoare în undiţǎ și trage nǎdejde sǎ dea la crap. Dar tare mi-e teamǎ cǎ balta e plinǎ de plevușcǎ.
          Sǎ avem rǎbdare și încredere (nu zicea el așa?), în ǎia care judecǎ! Dacǎ mai e ceva cu dreaptǎ judecatǎ la noi acum sǎ alegem. Apropo de treaba asta, sǎ ne ferim de câinii turbaţi. De la o vreme umblǎ liberi pe drum, toţi acoperiţi, mascaţi.

          Sǎ nu ne trezim mușcaţi, sub roţi!

Plai bǎlai – pamflete politice

duminică, 21 septembrie 2014

Casa Poporului. Noaptea 555

          
           Astǎzi premierul nostru e Laurenţiu cǎci e ziua lui.
LA MULTI ANI LAURENTIU! Bucuriile tale sunt și ale noastre, deci: Sǎ ne bucurǎm împreunǎ! Aniversǎrile pânǎ în 40 de ani sunt prilej de bucurie. Ai viaţa înainte poţi sǎ visezi. Lucrurile rele le dai deoparte și mergi sigur, încredinţat cǎ încǎ poţi descoperii calea regalǎ.
          Și Bucureștiul împlinește azi o cifrǎ rotundǎ. E o serie scurtǎ a cifrei 5. Cinci sute cinci zeci și cinci de ani de la atestarea documentarǎ. Dupǎ ce am servit din tortul lui Laurenţiu, cǎtre ora zece ne-am urcat în mașini sǎ mai prindem ceva din serbǎrile orașului. Ne-am bucurat sǎ constatǎm cǎ noaptea Bucureștiul e un oraș viu.
          Dovada acest video-mapping multimedia 
Filmarile si tortul: Cristina Florescu

sâmbătă, 20 septembrie 2014

Dialoguri absurde

Notǎ: Se dedicǎ Victoria de la Guangzhou de ziua premierului

          E mic un titlu de campioanǎ la Guangzhou unde ai câștigat dintr-un foc un cec în valoare de 111.163 de dolari și 280 de puncte WTA?
          E mic dacǎ, te numești Williams, Sharapova sau mai nou Simona Halep! Vine un rǎspuns.
          Guangzhou nu e cumva în China unde premierul Ponta, în vizita oficialǎ a dumnealui, a semnat contractul cu pui de Crevedia la schimb cu un tren de mare vitezǎ în România?
          Ǎla e!... Vezi matale? Ce apreciez eu la poporul frate chinez, e  cinstea și cultura dumisale. Halal naţiune! A recalculat factura contractului și constatând cǎ statul roman comform actului e în deficit, i-a mai conferit un titlu de stat în participaţiune premierului Ponta. Nu putea sǎ i-l dea direct. Interpretau ǎștia de la DNA cǎ a primit mitǎ.
          – Ce titlu tataie? Vrei sǎ spui cǎ titlul de la Gguangzhu e un cadou de ziua premierului? și Monica Niculescu n-a intrat în elitǎ, doar a ţinut racheta?
          – Nu neapǎrat, e ca în armatǎ, câteodatǎ e știut cǎ și umbrele  au statui. Când vor face ancheta, falansterul ǎlora de la DNA, vor constata ca Monica e ofiţerul acoperit al Simonei Halep.
          Și Ponta ce mai e, prea le-ai aiurit?

Ǎla care ia like-urile!

vineri, 19 septembrie 2014

Kilturi si kilturi

          Referendumul din Scoţia mi-a confirmat cǎ bolile planetei nu sunt incurabile. A fost rezolvatǎ problema kilturilor, dupa ce ieri votul popular a ales cǎ în continuare trebuie sǎ se poarte sub fustanelǎ, lenjerie intimǎ (monogramatǎ sau nu) de preferinţǎ “La Senza”, faimoasa marcǎ oferind, 15% reducere.
          S-a dovedit cǎ electoratul ieșit la vot masiv, a izbutit sǎ estompeze minţile infierbântate și pǎnǎ la urmǎ a rǎspuns “Nu!”. Judecata a pǎstrat normele igienice corecte pentru poporul scoţian.

          La noi, armatele PSD și-au pǎrǎsit cazematele si bat câmpii cu antenele prin coclauri, sǎ lǎmureascǎ poporul cǎ premierul e viitorul președinte, din primul scrutin, doctorul plin de lauri, ofiţerul lor filistin. Moise Guran cu Turcescu, Rareș Bogdan și toţi ǎia de la B1, au descoperit cǎ pe dedesubt ofiţerul e gol. Sub fustanelǎ n-are nimic și e pericol de salmonelǎ și tiriplic
          Vicepremierul Dragnea a sǎrit ca ars:

          – Povești cretinești! E acoperit!... Sunteţi idioiţi! A fost cu mine! Concret, tocmai și-a cumpǎrat un set de chiloţi, chinezești…
Ii veneau bine.
Plai balai – pamflete politice

joi, 18 septembrie 2014

Din arginturile mele

Colind sub cearşafuri de smalţ


cum se târăşte
lumina
în colbul
arşiţei

palmele
mele
vraişte
foşnind

tu vii
ca umbra
ca pasărea ceţii
către miezul
de zi

una
cu sâmburele
din mireasma
de mirare


a mărului

Din volumul Glonţ de argint

Nota: 
In decembrie 2008 cu acest poem incepeam sa public pe blog...

miercuri, 17 septembrie 2014

Performanţă, numele tău e Simona Halep

Performanţa;  este starea de împlinire a unui vis urmărit. Ea poate veni şi din neant, cumva negândit, pe seama entuziasmului şi a unui talent inascut care poate coace surprinzător fructul mai devreme. Bineînţeles, se poate întâmpla; conjunctural minunea, dar fructul acela grăbit de arderi interioare şi acceleraţii necontrolate nu rezistă, cade din pom şi nu trece iarna.
Nu am auzit-o pe Simona Halep să-şi fi propus după un parcurs impresionant anul trecut, că în anul în curs; va sparge norii şi va deveni incontestabil luceafărul de zi şi de noapte al Planetei Tenis. A fost visul nostru nu al ei, ca momentul 2014 să-i poată oferi posibilitatea  să guste din fructul oprit, câştigând măcar un turneu de Mare Şlem; treacandu-şi în palmares victorii la Sharapova şi Serena Williams.
N-a fost mult ca visul acesta chiar să se împlinească, mai ales cu Sharapova la Roland Gaross. Acolo chiar nimic n-a lipsit, dar pare că îngerul ei păzitor se lovise uşor neatent  de turnul Eiffel şi se rupsese ceva în el. Simţindu-i durerea i s-a întrerupt pulsul câteva secunde Simonei şi Sharapova, vulpe argintie bătrână (tot frumoasă Maşa!) a profitat.
Cum spuneam;  visul urmărit, declarat al Simonei pentru anul acesta, a fost de la început să joace în Turneul Campioanelor la Singapore, unde să poată străluci între primele opt stele cu gândul la viitor. Obiectiv atins cu mult înainte, e a treia înscrisă deja în listă.
Fie ca lucşii ei să capete atunci deplină independenţă energetică, spre disperarea celor care cu bârna în ochi, după o lungă vara fierbinte, văd negru unde e alb imaculat şi pe Ponta îl văd preşedinte de stat.

Sunt aceiaşi vă asigur.

marți, 16 septembrie 2014

Alaptati de o vulpe care nu era cetatean

In tara in care vulpea a furat lupoaicei pe Romulus si Remus, amagindu-i ca le va da manuale electronice, premierul pleaca la piata in India urmat de cele cateva sute de autobuze  scolare, galbene si fara soferi   tractate  de o locomotiva de propaga folosita in campania lui Obama  –  sa cumpere trei milioane de smartfonuri ieftine, pe care sa le imparta apoi copiilor prin scoli, in campanie.
Mai nene, s-o crezi dumneata ca ai rezolvat problema electoratului, mizand pe cat ne iubim copiii! Cum sa pui sufletele lor sensibile  in jucaria aia comuna, cu ecran de tipla de 100 dolari bucata, cand stii ca noua romanilor niciodata nu ne-au placut uniformele, ca doar n-am trait in chinezarii? N-ai auzit si matale cat de complicat, sensibil si bogat e sufletul mioritic?
Ai numarat cate scoli de elita rasar intruna ca ciupercile dupa ploaie pe plaiurile noastre mitice? Uite ca sar si eu de la una la alta...
Cum sa le faci sa renunte, pe superelevele de fite ale protipendadei politice, sau pe odraslele mafiotilor care si-au mutat palatele in puscarie, sa renunte la smartphonurile lor cu cristale Swarowski de 10000 de euro?

Nu crezi ca neuronul matale, in copie cu neuronul lui Pricopie, bat campii fara rost in tandem dambovitean, cu smartphonul,  alaptati de o vulpe care pare ca n-ar fi fost cetatean?

Plai balai _ pamflete politice

luni, 15 septembrie 2014

Un grupaj in Cafeneaua literara

A aparut numarul 9 al Cafenelei Literare
O puteti lectura aici. Multumesc lui Virgil Diaconu pentru invitatia de a publica un grupaj de versuri in revista lui.

In oglinda. Povestiri ultrascurte

Robert Tompkins “In cautarea adevarului”

In sfarsit, in acel satuc uitat de lume cautarea lui a luat sfarsit.
Intr-o casuta aproape prabusita in fata focului, statea “Adevarul”.
El nu vazuse in viata sa o femeie mai batrana si mai urata.
–  Sunteti Adevarul?
Batrana a dat din cap in semn ca da.
 Spuneti-mi ce trebuie sa transmit lumii? Ce veste sa le dau?
Batranica a scuipat in foc si a raspuns:
–  Spune-le ca sunt tanara si frumoasa!

Toma Ionescu  “In cautarea ofiterului”

In Bucurestiului parasit de guvernantii plecati in campanie, prabusit in fata guvernului unde focul aprins de Nero ardea mognit, statea Ofiterul acoperit.
Nu vazusem in viata mea o femeie, mai batrana si mai urata.
Sunteti Ofiterul?
Batrana a dat din cap mincinoasa in semn ca da.
Spuneti-mi ce trebuie sa transmit romanilor? Inainte de a-si alege Presedintele.
Ofiterul a scuipat in foc si a raspuns:

Spune-le ca sunt tanara si frumoasa!...

duminică, 14 septembrie 2014

Particip la SuperBlog 2014

          M-am gândit mult. Aproape cǎ am fost obligat sǎ iau o decizie importantǎ, acum înainte de campania prezidenţialǎ și pânǎ la urmǎ am decis sǎ renunţ la Pasǎrea ceţii. E tulburarea prea mare și nici mǎcar pasǎrea mea n-a putut sǎ discearnǎ prezidenţiabilul potenţial care sǎ se batǎ, de la egal la egal cu structurile lui Ponta. Inspirat, omul a gǎsit o soluţie imflamabilǎ cu care sǎ intre ca Nero în istorie, dând foc Romei. (“De la Râm ne trgem cu toţi și avem datoria sǎ eliberǎm toate pușcǎriile din Romania,de hoţi!”)
          Și atunci la ce bun sǎ-mi asum riscurile! Mai bine mǎ înscriu la SuperBlog și mǎ fac altǎ pasǎre; struţ de exemplu. Bag capul în nisip, sǎ nu mai vǎd, sǎ nu mai aud nimic douǎ luni de zile și pot beneficia de oareșce avantaje în timpul ǎsta. Este știut cǎ o famile de struţi este compusǎ dintr-un mascul și douǎ femele. Cum sunt un familist convins, am și o vârstǎ cǎ m-am nǎscut timpuriu, vremile sunt grele cum am spus, mi-ar prinde bine la CV-u', o blondǎ șatiratǎ în plus.
          Și ar mai fi avantaje; scrie la carte:
·        Înǎlţimea la struţul mascul 2,10 – 2,70. Cresc! Voi fi mai înalt, mai fudul!
·        Greutate 110 – 150. Deja mǎ încadrez, dar la 2,10 – nu mai sunt obez!
·        Vârsta 60 – 70 de ani. Probabil începând de mâine când intru în pâine.
·        Maturitate sexualǎ 1,5 – 2 ani și perioada de împerechere februarie –septembrie. Chestia asta mǎ pune un pic pe gânduri. Nu-i nimic! Scriu la SuperBlog câteva rânduri și poate îmi dau ei o dispensǎ în plic.

Post scriptum. Am mai participat la SuperBlog și n-am câștigat premiile notorii. Ca un antropolog optimist, gândesc, s-or mai fi deșteptat și judecǎtorii…

joi, 11 septembrie 2014

Început de roman

Notǎ:
             Mi-am fǎcut obiceiul când încep un roman, primul fragment sǎ-l public pe blog.
            Un roman e ca o viaţǎ de om. Într-o viaţǎ de om poţi sa ai și surprize; surprize adevǎrate, placute. Într-un roman trebuie sa urmezi modele, tipuri, scheme de joc. Poate cǎ în romanul meu voi avea probleme, dar poate ca voi avea și noroc sǎ semene cu viaţa. Poţi sǎ ști cum te trage aţa!?

*

            Pare cǎ primul nume al lui Titi ar fi fost Epure nu Dumitrescu, înainte ca cineva sǎ fii completat în dreptul rubricii tatǎlui, cu o mânǎ nesigurǎ, îngroșat, „natural”, pe certificatul de naștere. Adicǎtelea, Maica Filofteia l-a primit în pântece natural, nu de la Dumnezeu. Teia însǎ, o fatǎ frumoasǎ, înaltǎ, deloc umilǎ, toatǎ viaţa a fost mutǎ și orice încercare a cuiva de a-i smulge vreo mǎrturisire, n-a dus la nici un rezultat. Susţinea cu mândrie privirea indiscretului și-l sǎgeta cu un fulger, topindu-i pe buze cuvintele începute.
            Nu și-a putut șterge din memorie probabil, urmele dureroase ale acelui viol nenatural și nu s-a mǎritat niciodatǎ, dar cu cât Titi creștea, devenise evlavioasǎ, pǎrea cǎ uitase și nu ezita sǎ se închine și sǎ mulţumeascǎ Celui de Sus. În mintea copilului Titi a rǎmas undeva încuibatǎ ideea, cǎ viaţa lui va fi protejatǎ.
            Ca sǎ-ţi faci o idee cum era maica Teia, uitǎ-te în albumul de poze al sorǎ-mi Dona, cam pe vremea când era elevǎ la școala normalǎ din Câmpulung. Ea seamǎnǎ dintre noi trei, cel mai bine cu tata. E leitǎ mama Filofteia. Pǎrul lung ca spicul de grâu auriu, îi cǎdea pe spate în valuri, acoperindu-i mijlocul subţire. Privirea seninǎ, fruntea liberǎ, poziţiile ștregǎrești ale corpului, vorbeau singure cât de bine știa sǎ se așeze în imagine ca sǎ capteze admiraţia și sǎ-și sublinieze naturaleţea. Constatam cǎ era un personaj.
            – Nici nu știi ce drac de copil a fost Dona! Afirmaţia soţiei m-a luat prin surprindere cǎci figura distinsǎ a celei pe care o cunoscusem eu, nu lǎsa sǎ se întrevadǎ libertǎţile unei copilǎrii lipsite de griji, în care ea sǎ poatǎ întra în pielea celei care de drept era, capul rǎutǎţilor. Mai degrabǎ Ioni, soţia, rǎsfǎţatǎ, impulsivǎ, s-ar fi potrivit în viziunea mea, acelui rol.
            – Nu cred cǎ aveam o plǎcere mai mare decât sǎ plecǎm cu vacile la pǎscut, dincolo de Dealul Mare, pe izlazul cǎruia i se spunea Glodu. De fapt noi surorile eram trei și aveam o singurǎ vacǎ, pe Roșia. Bunǎ vacǎ, o gǎleatǎ de lapte la mulsoare(Ce remarcǎ tâmpitǎ! Am timp sǎ modific.). Rar mergeam toate trei împreunǎ, pǎrinţii plecau la serviciu și mǎcar una dintre noi trebuia sǎ rǎmânǎ obligatoriu acasǎ cu, curcile, gâștele și porcii. Aveam de toate.
            Pe izlaz, la Glodu, vitele nu puteau sǎ scape în lucernǎ, sau în vreo culturǎ de porumb. Un câmp drept cât vedeai cu ochii și iarba grasǎ înţesatǎ cu trifoi, ce sǎ-și doreascǎ mai mult Roșia! N-am vǎzut nicǎieri, niciodatǎ atâta trifoi cu patru foi, pe care se pare cǎ vitele îl preţuiau mai mult decât noi, chiar dacǎ vorba spunea cǎ dacǎ-l afli, te umpli de  noroc. Nu credeam acea vorbǎ. Ar fi fost prea simplu sǎ-l bǎgǎm în sân și sǎ mai luǎm și acasǎ, sǎ ne umplem traista în care ne aduceam de mâncare ouǎle fierte, brânza, roșiile și feliile de pâine unse cu miere. Aveam în fundul grǎdinii, la casa din deal, cea care a ars pânǎ la temelie n-o știi tu, douǎzeci de stupi. Dar ce nu avea tata acolo!?
            Apa, o gǎseam rece și bunǎ la izvorul din spatele cabanei pǎdurarilor, ridicatǎ din lemn fǎrǎ uși și ferestre, cu o masǎ în mijloc prinsǎ în ţǎruși, înconjuratǎ de bǎnci cioplite tot din tulpini de copaci, folositǎ doar ca adǎpost pentru ploaie. Dar era ceva drum pânǎ unde începea pǎdurea!
            În mijlocul câmpului trona un stejar mare cu coroanǎ bogatǎ. Ǎi bǎtrâni susţineau cǎ are mai mult de 200 de ani. Dar nu stǎtuse nimeni sǎ numere, se treziserǎ cu el acolo. Trebuia sǎ ne ţinem de mânǎ cinci-șase, ca sǎ-i înconjurǎm tulpina. Cineva tǎiase direct în trunchi cu toporul, câteva trepte de sprijin ca sǎ te poţi urca. Sub acel stejar jucam noi copiii, la umbrǎ, ţurca la biba.
            – Ce e aia ţurca la biba? O întreb eu, dupǎ lungile minute de tǎcere uimitǎ, pe Ioni, cu toate cǎ-mi înhipuiam despre ce e vorba; jucasem ţurca în copilǎrie, dar mǎ intriga, suna bine, cuvântul biba. Era o surprizǎ pentru mine, nu o știam pe nevastǎ-mea sǎ aibǎ rǎbdare sǎ povesteascǎ ceva cu lux de amǎnunte. Nu avea har de povestitor, de obicei se grǎbea și fǎrǎ înflorituri ajungea repede la ce avea de zis, dar acum parcǎ nu povestea ea, mirajul poveștii o cuprinsese pe dea-ntregul.
            – Biba e gaura! Uff, cǎ greu de cap mai ești câteodatǎ!... Acum o recunoșteam de nevastǎ.
            – În dimineaţa aia am ajuns pe izlaz la Glodu, înaintea tuturor. La un moment dat când urcam dealul, l-am auzit din spate pe Boloi strigând la mama Nicuţa și întrebând dacǎ a mai urcat cineva cu vitele pe uliţǎ. Nicuţa era sorǎ cu Victo și casa ei cocoţatǎ pe coastǎ era ultima casǎ la ieșirea din sat cǎtre Dealul Mare. Bag seamǎ cǎ nu v-am spus ca autor, cine e Victo. E nevasta lui Titi, ultima. Mama buna a lui Ioni, nevastǎ-mea.
            – Da ce mǎ Boloi, singur, te piși pe tine? Ţi-e temǎ cǎ te-ntâlnești cu vreun urs?
            – Hai bre tanti Nicuţo cǎ nu mi-e teamǎ, dar vreau sǎ știu.
            – Ţi-oi spune dacǎ-mi aduci când te-ntorci legǎtura aia de târșuri pe care nen’to Stan a lǎsat-o la Gârlici.
            – Și de ce ar fi lǎsat-o la Gârlici, cǎ nu mai era mult pânǎ acasǎ?
            – Pǎi el zice cǎ la încǎierat ursoaica. Pe primǎvarǎ i-a luat un pui. Da, cu tine ursoaica n-are nimic!
            – Știu cǎ glumești tanti Nicuţo.
            – Glumesc mǎ Boloi, cǎ pe-aici n-au mai dat urșii de ani de zile. Hai, ca sǎ mergi liniștit îţi spun cǎ trecurǎ pânǎ acum doar nagodele lui Titi cu vaca.
            – Toate? întrebǎ ca și cum, dezinteresat…
            – Ai tu oarece interes de mǎ-ntrebi, ai pus ochi pe vreuna?… Toate trei mǎ Boloi! Toate trei.
            Boloi ǎsta era un bǎiat cumsecade, de vârsta Donei, cam încet la minte și nici curajul cu fetele nu-l dǎdea afarǎ din casǎ, nu se spurcase. Draca de Dona, pe loc îi veni ideia sǎ ne ascundem în stejar sǎ-l vedem ce face. Am lǎsat vacile în urmǎ și luând-o la fugǎ am reușit sǎ ne cocoţǎm în frunzișul bogat al stejarului. Boloi s-a apropiat, ne-a strigat și constatând cǎ nu e nimeni s-a așezǎ în iarbǎ. Dupǎ un timp, ce gând i-o fi strǎfulgerat mintea, l-am vǎzut desfǎcându-se la pantaloni. Se dovedea cǎ Dona avusese dreptate. Toate trei ţineam strâns câte o creangǎ în braţe privind curioase în palma lui ţinta mișcǎtoare. Recunosc acum, era dotat. Am stat ce am stat, sunt sigurǎ cǎ mǎ înroșisem deja la faţǎ și o datǎ o vǎd pe Dona cǎ se ridicǎ. Stǎtea fix deasupra lui Boloi și scoţându-și încet chiloţii ei cu monogramǎ,Victo le cususe un semn cu mǎtase galbenǎ ca sǎ nu-i încurce când îi usca la internat, nici nu apuc bine sǎ mǎ întreb ce vrea sǎ facǎ nebuna, când îl aud pe Boloi de jos:
            – Aoleu, Maicǎ Miţǎ, ce ploaie caldǎ și sǎratǎ! Maica Miţa tocmai ajunsese și-și trǎgea sufletul așezându-se lângǎ el. Ea era neam cu noi din partea lu' maica-mare Gardista. Venea permanent, nu avea copii, cu noi cu vacile. Bietul Boloi reușise sǎ se încheie la pantaloni.
            – Ce-ai mǎ Vasile maicǎ, ai înebunit, nu vezi ce soare e afarǎ! Nu știusem pânǎ atunci cǎ pe Boloi îl chema Vasile.

miercuri, 10 septembrie 2014

Karaoke. Uţa cu Cruduţa













          În crizǎ de idei, scena politicǎ s-a transformat într-un spectacol grotesc de Karaoke. În mijlocul pieţelor marilor orașe, la cǎminele culturale (care au mai rǎmas), sau în curţile primǎriilor satelor românești acolo unde se strâng conaţionalii când se împart ajutoarele, la stadioane, sau la sǎrbǎtorile tradiţionale pe Muntele Gǎina sau la Ţebea lui Avram Iancu, în vieţile noatre care nu ne mai aparţin în bunǎ parte, cotropite de televizor, suntem în permanenţǎ agresaţi de pe o scenǎ improvizatǎ și suportǎm cu stoicism goliciunile generoase ale piţipoancelor, alǎturi și în întrecere cu goliciunea de cocalari a bǎrbaţilor de stat ai acestui neam, expusǎ cu vocile lor guturale, dupǎ ce si-au consumat caviarul și au bǎut bere rece ca sǎ fie populari. Cât sǎ suporte și bietul microfon surd, marele mutilat cu membrana sfârtecatǎ de gloanţele democraţiei, aceleași cuvinte repetate la nesfârșit în polifonia ultimilor 10 ani, imnul devenit manea, Jos Bǎsescu?
          Și tocmai când ne așteptam mai puţin, și ne puteam gândi cǎ în sfârșit în contextul terminǎrii mandatului va fi schimbat textul în campanie la Karaoke, a apǎrut din senin Tǎricelu cu aceeași manea, suspendarea președintelui.

          Nu-l luaţi în seamǎ! Ocupat sǎ sporeascǎ șeptelul, „inimǎ zburdalnicǎ” s-a trezit singur împingând cǎruţa cu proști ai lui Voiculescu de la Antenǎ. Pânǎ și comandantul de oști PSD l-a trǎdat. Ar fi vrut și el ca bǎrbat de stat sǎ se dea pe scenǎ uţa la Karaoke, cu Cruduţa și n-a apucat.
Plai bǎlai  pamflete politice

marți, 9 septembrie 2014

Literaturǎ de pușcǎrie

          Mǎ bate gândul sǎ mǎ las de scris. Doar n-o sǎ mǎ înghesui la poarta Uniunii Scriitorilor, în varǎ, când se depun dosarele de primire, împreunǎ cu Meme Stoica, Gigi Becalii și „domnul profesor” Dan Voiculescu!?... Oricum n-aveam nici o șansǎ cǎ nu am cronici scrise de critici importanţi. Cine sǎ-și piardǎ timpul sǎ citeascǎ un amarât de „Guștere” pe care l-am plimbat în lesǎ ca pe o pasǎre – cum frumos spune o prietenǎ dea mea, poetǎ adevǎratǎ – din copilǎrie și pânǎ la sfârșitul romanului, când am urcat în rai împreunǎ, el martor, eu autor, sǎ stau de vorbǎ ultima datǎ cu personajele cǎrţii, neamuri de-ale mele, ca sǎ mai aflu oarece de-ale vieţii, lǎmuriri general valabile.
          Trebuie recunoscut, oferta din pușcǎrie are o paletǎ atât de largǎ și vine pe piaţǎ cu produse deosebit de interesante. De la Ouǎle lui Nǎstase, (Pardon, mǎ gândeam la tomurile lui Nǎstase nu la ouǎ, mai sus. Da, tot la Cornu în bibliotecǎ le-a pus pe-amândouǎ!...), pânǎ la Muntele Athos, patria ortodoxiei lui Becali. Și de la Consideraţiile tehnico-tactice din Brazilia ale lui Meme, pânǎ la poezia saturnaliilor transformatoarelor lui Fenechiu, nemaiţinând cont de gloriosul scenariu al demiterii președintelui, scris de Felix Varanul și contractat deja pentru filmare la anul de agentul Zero-Zero X Tǎricelu, în exclusivitate fix, de Marea Casǎ de Filme de la Moscova sub regia lui Putin.          
              Se aude pe surse de la "Fundaţia Voiculescu pentru Dezvoltare", cǎ Felix într-un gest umanitar, ar fi cedat în contul prejudiciului financiar fǎcut Academiei Române, toate drepturile de sechestru pe Grifco, pentru sediu Uniunii Scriitorilor. Mai rar mǎrinimie glumeaţǎ. Așa e când mǎnânci caviar în mediu cu rǎcoare și mai puţinǎ verdeaţǎ.
Notǎ: Am gǎsit o pozǎ cu șahiști. Nu-i așa cǎ sunt triști?

luni, 8 septembrie 2014

La buturugă. Fragment din romanul Guşterele

Notă: Câte ceva despre Mariile mele 


            Scrisura mea în carte e ca lucrătura bunicii cu andrelele.
            Bunica Păuna, cealaltă, din partea mamei, împletea ochiurile unu pe faţă două pe dos, sau trei pe faţă şi unul aiurea cum îi dicta imaginaţia. Niciodată după vreun model anume. I se umplea inima de bucurie când mă privea cum îmi vine pulovărul la sfârşit. Mai trăgea un pic de mânecă, îndrepta gulerul, ridica uşor în sus pieptarul să facă o cută la mijloc, după care rostea:
            – Ptiu, bată-te ce mult te-nălţaşi! Aproape că s-a dus toată lâna! Dar lâna nu se termina niciodată. Andrelele ei n-aveau stare şi nu odihneau să împletească cu măiestrie un gând, o idee, o pată de culoare care să distingă lucrătura.
            După moartea tatei, mama a trebuit să se desprindă de locurile în care parcă trecuse viitura şi gârla Pribei umflată îi curmase toate bucuriile. Nu i-a spus nimeni să plece. Au înţeles cu toţii şi nu s-au opus. A fost mai greu să-i spună lui tata-mare.
            – Aurico! Aveţi grijă de voi!... şi l-a podidit plânsul. N-aş fi crezut.
            – Să-ţi faci viaţa ta că eşti tânără şi să mi-l aduci pe Toma-n vacanţe, să-l văd cum creşte. Mi-a rămas de atunci numele Toma, cum îi rămăsese lui, Tobârlan. Am plecat din cămăruţa pe care ne-o pusese la dispoziţie ţaţa – dinainte ca tata să dărâme cele două odăi ale noastre de sub pătul şi să meargă la operaţie – şi ne-am mutat în Malu Vânăt, la bunica Păuna. Despre vremile acelea am mai scris în Dosarul Albaştrii.
            Veneam de la şcoala din satul vecin, Brăteasca, am făcut acolo clasa treia şi a patra, însoţit de cele mai multe ori de Titel şi Maria. Până în clasa patra n-aş putea spune că aveam griji. Toate grijile se concentru pe umerii mamei. Titel se despărţea de noi în capul uliţei. Locuia mai în deal. După ce mâncam şi ne terminam temele, de obicei el ieşea primul în curte şi striga de sus: „cu-cu”, „cu-cu”, atât cât se putea de cifrat. Eu răspunzând mai din vale la semnal: „var-vara”, „var-vara”.
            Ne întâlneam să ne jucăm jocurile copilăriei. Maria auzea semnalul nostru şi în cele mai multe rânduri ne însoţea. De la o vreme, în privirea ei lucea ceva, un licăr ce parcă-l mai văzusem... Într-o zi Maria a tras de mine să intru cu ea în casă, să-i arate maică-sii modelul meu de pulovăr. Am însoţit-o nebănuind nimic.
            Casa curată, primitoare era goală. Părinţii, plecaţi cu treabă la oraş, veneau pe seară. Desigur că Maria ştia asta, se înroşise toată şi vocea îi pierise. Eu, m-am repliat mai repede şi curajos i-am propus să facem schimb de pulovere.
            L-am scos întâi pe-al meu. Ea s-a întors cu spatele şi înceată, abia de se mişca. Se dilatase timpul. Mi-am plimbat uşor mâinile amândouă pe sub pulovărul ei, să o ajut, pănă am simţit zbaterea hulubilor speriaţi luăndu-şi zborul de pe prispă. Am apucat să i-l trag peste cap şi s-a deschis brusc uşa.
            Bunica venise în fugă, cu andrelele în mână ca să nu piardă ochiurile. Nu ştiu cine-i şoptise la ureche. Poate vre-un hulub.
            – Maria, ce frumoasă te-ai făcut! Hai să-ţi iau măsurile să-ti tricotez şi ţie un pulovăr.

*

            Ultima vară la Malu Vânăt e cu altă Marie. Toată viaţa m-au urmărit Mariile, dar se pare că n-au fost întru totul adevărate.        
            Argeşul unduia leneş căutând parcă malul mai înalt, să prindă şi el puţină umbră. În spatele buturugii, nisipul se aşezase într-un mod anume, astfel că pe o porţiune de câţiva metrii despărţea cumva în două apele. Locul era vrăjit, căci în timp ce în dreapta râul se rostogolea ceva mai repede pe cursul ştiut, în stânga se alegea într-un ochi liniştit, ocolind şi întorcându-se să privescă spre locurile de unde venise.
          Nu pricepem atunci la unsprezece ani, că apele puteau fi viclene. Nici ele n-aveau de unde să-şi ştie cursul. Izvorând din munte, sau strânse din ploi, curgeau la vale mereu altele, ocolind pietrele, suportând căldura, spălând picioarele ţigăncilor ce-şi jucau păturile zdrenţuite, îmbibate de praf sau răcoreau potolind de sete caii înhămaţi la căruţe, înainte să treacă prin vad şi toate cele. Doar duhul râului ştia dinainte unde se grăbeau apele. Poate că şi zilele mele aveau un duh.
          Lăsasem în spate râpa ruptă în mal pe poteca pe care coboram din grădină şi încă auzeam râsetele ţigănuşilor în locul lor de scaldă, la vijoi, unde apa destul de mare te rostogolea scoţându-te la suprafaţă ceva mai încolo. Încercasem şi eu, nu ştiam să înot, dar nu-mi plăcea locul. De pe atunci din copilăria mea, la Malu Vânăt se purta frust spiritul de mai târziu de la Vama Veche. Şi dacă vreuna dintre copile intra în apă ferindu-şi trupul cu vreo cămăşuţă subţire, care oricum nu ascundea nimic, nu era de ruşine, ci doar ca să mai înece din păduchi. Aveam pe mine pantaloni scurţi de pânză încheiaţi sus cu un nasture mare alb şi riscam să rămân fără ei în hohotele de râs ale ţigăncuşelor.

          O luasem din coada vijoiului, de unul singur pe firul albiei aventurându-mă. Sfoara, sau apa, mă trăgeau către buturugă. Am zărit-o pe mal, întinsă la soare pe un cerşaf alb în costum de baie, ascunsă de tufişuri privirilor indiscrete ale celorlalţi. Ştiam că în sat venise o bucureşteancă în vacanţă. Mai mare decât mine, nu cu mult. M-a văzut şi ea. Simţind că mă duce apa, mi-a strigat sa fiu atent la buturugă şi m-a întrebat dacă ştiu să înot. Nu era greu de priceput.
            Urcat pe dâmbul de nisip care împărţea râul, am ales apa ce părea liniştită unde se forma ochiul. Şi-a strâns iute părul blond eliberându-şi gâtul, şi-a pus o casca roşie, şi a sărit de pe mal. Mă agăţasem cu privirea de casca roşie dând neputincios din mâini. Liniştea mă acoperea ca o umbră, trăgându-mă în jos.

          Când m-am trezit pe cearşaful alb, Maria de deasupra mea mă trăgea înapoi din apă, sărutându-mă. Îşi scosese casca. Părul mirosea a flori. Nasturele meu, sub ea, se descheiase ca din întâmplare. În următoarele zile m-a învăţat, pe spate, pluta.

          A fost singura Marie adevărată. Despre ea, bunica Păuna n-a avut timp să afle. I-a scăpat firul, i s-au încurcat ochiurile. Curând s-a prăpădit. Dumnezeu s-o odihnească!