Nu ştiu câţi dintre dumneavoastră aţi avut ocazia să
ascultaţi un duduk, instrumentul care descrie cel mai bine durerea...
În urmă cu câţiva ani, nu prea mulţi, tot în preajma
Paştelui, în cadrul spectacolelor ce le oferea sǎptǎmânal înaintea pandemiei,
Filarmonica Piteșteanǎ - cu siguranţǎ, oaza de spirit rǎsǎritǎ în zonǎ în
pustiul de dupǎ Decembrie 89, datoratǎ în special nebuniei unui entuziast, l-am
numit pe Jean Dumitrașcu - m-am reîntâlnit cu etosul armean într-un concert de
excepţie pentru duduk și orchestrǎ. Îl mai vǎzusem și ascultasem cu încântare
pe aceeși scenǎ pe Harry Tavitian, acel Noe al sunetelor, alt armean fǎrǎ
margini, despre care am scris undeva pe blog.
Întâmplarea face ca tocmai în acele zile sǎ lecturez
Cartea șoaptelor, a lui Varujan Vosganian în mare vogǎ atunci și deja suspectam
un fel de conspiraţie, un triunghi armean al Bermudelor cu vârful ţintǎ cǎtre
Pasǎrea ceţii.
Mǎrturisesc nu mai ascultasem pe viu un duduk, darmite
un duduk cu orchestrǎ! Pe viu, cǎci solistul devine de la prima înălţare de
sunet, una cu instrumentul lui. Sunetul acela grav și cald parcǎ adunǎ în el
toatǎ durerea armenilor. Vedeam venind de departe flǎcǎi armeni în costumele
lor ornate cu broderii roşii, poposind în luminișul sunetelor şi aducând cu ei
tot zbuciumul peregrinǎrilor lor. Nici o ţarǎ nu-i mai încape, doar fluierul
lemnului de cais.
Rǎscolitor Aram Haciaturian într-o suitǎ de dansuri
armenești. Viorile se nǎpustesc rǎzvrǎtite de pe deal în vale și se liniștesc
înalţându-se din nou lin pe culmi. Grijǎ mare cum se strecoarǎ pe poteci dulcea
luminǎ a înserǎrii.
Un violoncel geme, strâns între picioarele puternice
și zvelte ale unei instrumentiste. Ce-ar putea fi mai frumos decât geamǎtul de
dragoste al unei tinere femei! Și din nou instrumentul sacru, exoticul
instrument armean duduk, așterne pacea...
Notă privind contextul.
De ce am revenit asupra acestei tablete acum, cumva ca
nuca în perete, pentru că la rândul meu am simţit o oarecare înstrăinare
despărţindu-mă de ceva timp de locurile natale, de locuri şi nu de oameni!...
(Oamenii îi poţi lua cu tine în gând.) Şi mi-a venit în minte acel concert cu
orchestră şi duduk.
Am văzut în aceste zile pe facebook rezultatele
contestaţiilor privind intrarea în rândul membrilor Uniunii Scriitorilor. Doi
dintre prietenii mei au fost primiţi la a doua strigare.
Felicitări!
Mie nici măcar nu mi s-a spus că se poate face o
asemenea întâmpinare. Am candidat şi eu în acest an, la insistenţa lui Jean
Dumitraşcu. Urmând bunele lui intenţii mi-am încropit un dosar la Filiala
Piteşti, unde credeam că voi găsi susţinere. După ce scrisesem 19 cărţi(cu cele
rescrise), gândeam că se va găsi prilejul să se facă un act de dreptate, dar am
constatat că îndrăzneala mea a fost taxată ca şi cum aş fi comis 19 crime în
serie şi n-am beneficiat de cei mai buni agenţi de investigaţie.
Argeşean fără ţară mi-e dor să ascult un concert de
duduk cu orchestră, să mă liniştesc, dar nu am la îndemână nici instrumentul şi
nici orchestra, şi nu pot să-mi iert că-mi număr prietenii în primăvară, tot pe
degetele de la o mână...
.jpg)
