În vremi atât de tulburi când se scrie cu foc
şi sânge, scrisul obişnuit devine parcă o impietate! Şi totuşi viaţa trebuie să
meargă mai departe şi noi trebuie să ne bucurăm de ea, cât se poate, până ce
normalitatea va reveni cum a fost cândva!
Reiau şi întăresc această frază pe care am
enunţat-o de curând.
Recunosc, din păcate, prospeţimea şi
creativitatea mea, nu se mai mişcă atât de liberă, poate s-a retras din faţa
răului în adăpostul unui bloc dărâmat. Aproape că nu mai pot scrie deloc! Mi se
pare că agresiunile care se întâmplă în jurul nostru au rupt pur şi simplu legătura
cu harul pe care mi-o îngăduise Dumnezeu, şi, tot ce aş încerca să scriu, în faţa
nebuniei morţii care cotropeşte şi se instaurează tot mai aproape, e ca un râu fără
ape, încă viu, împietrit în perplexitate.
Televiziunile transmit veşti triste, braking
news-uri, fake news-uri, poveşti cu refugiaţi şi imagini din pieţele oraşelor
asediate, copii, femei, bătrâni, fără bărbaţi(ei sunt cu treaba lor), strânşi
la un loc să-şi cânte imnele sfântului pământ ucrainean.
Şi râul acela învolburat nu pare să poată fi
înfrânt!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu