Se afișează postările cu eticheta intalnire cu securitatea. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta intalnire cu securitatea. Afișați toate postările

vineri, 1 octombrie 2010

Dosarul "Albastrii" _ fragment din carte

E un an de când am urcat ultima oară scările CNSAS. O fac din nou cu oarecare speranţă. Am bănuit când am găsit recipisa în cutia poştală că am pierdut scrisoarea mult aşteptată. Lipsisem două săptămâni din Piteşti. La poştă mi-au confirmat că recomandata mea se returnase. Nu ţineau evidenţa, nu ştiau cine era expeditorul.
La telefon o voce amabilă mi-a confirmat de la CNSAS, că sunt ceva date transmise către expediţie la sfârşitul lui Mai, dar nu era sigur dac-au fost bani pentru timbru şi expediere. Oricum dacă ajung la sediu îmi pot elibera documentul în copie.
Mă învăţase cineva să las cerere, dacă vreau sa cunosc numele informatorilor. Deconspirarea, de fapt cercetarea în teritoriu nu e atât de simplă şi durează ani.
Aştept la poartă, după înscriere, să vină cineva de la ralaţii cu publicul. Apare destul de repede o doamnă. Imi cere buletinul şi mă roagă să aştept rezultatul consultaţiei Măriei Sale Calculatorul. Pare că drăcia aia joacă cu mine în echipă. Doamna mă conduce documentată la alt birou.
“Aşteptaţi o clipă, va veni o colegă să vă preia.” Vine şi colega, e blondă, strălucitoare. N-a prins patina arhivelor. Cu un zâmbet larg îmi aduce chiar scrisoarea returnată. Semnez de primire pe recipisă şi o rog mulţumit să aştepte sa-i dau ceva şpagă, mai aveam în geantă un “Glonţ de argint”o carte recentă cu poemele mele. Savurez momentul şi cobor pe scările largi. Desfac scrisoarea şi citesc. Trei nume; mai citesc o dată. Destinul face ca această carte la care lucrez să se scrie singură. Trei nume ca un nou roman.
Marturisesc în asemenea momente, te aştepţi la surprize. Când am rupt marginea plicului îmi analizam reacţiile, mă forţam să mă comport normal. Soarele arzător în miezul zilei alungase oamenii de pe strazi, aşa că toate sforţările mele nu aveau obiect, nu mă vedea nimeni.
După impactul primei lecturi am parcurs textul sec şi dramatic a doua oară.

*

/..../Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii/ Nr P 4198/08/27Mai 2010/ Domnului Toma Ion Ionescu.
Stimate domn,
Având în vedere Nota Direcţiei Investigaţii nr. S/DI/I/1169/28.04.2010, Colegiul Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, întrunit în şedinţa din data de 18.05.2010. în conformitate cu prevederile art. 1 alin. 7 din O.U.G. nr. 24/2008, privind accesul la propriul dosar şi deconspirarea Securităţii, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 293/2008, coroborat cu art. 28 din Regulamentul de organizare şi funcţionare al Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii adoptat prin Hotărârea nr. 1/2008, pe baza documentelor din arhiva proprie a stabilit:
 identitatea informatorului cu nume conspirativ “Walhal” în persoana numitului…
 identitatea informatorului cu nume conspirativ “Popescu Ion” în persoana numitului…
 identitatea informatorului cu nume conspirativ “Bătrânul/Brătianu Dan” în persoana numitului…
În privinţa celorlalţi informatori a căror deconspirare aţi solicitat-o, vă comunicăm faptul că investigaţiile noastre vor continua şi vă vom anunţa pe măsură ce avem rezultate.
Preşedinte DR. Dragoş Petrescu / SS/Ştampilă.


*


O să-mi permit ca aceste nume să le deconspir mai târziu, doar după ce se vor sedimenta stările mele sufleteşti, şi mai ales după ce mă voi consulta cu fratele meu asupra consecinţelor. Nici măcar Claudiei nu-i voi da deocamdată detalii, nici nu le-aşteaptă. Oricum lucrează sigur destinul, în momentele critice, pentru ca această carte să continue să prindă substanţă. Aproape că se scrie singură după cum am mai spus, şi şansele apariţiei ei pe piaţă sunt tot mai mari.

joi, 29 iulie 2010

Dosarul Albastrii - Capitolul...

            (Deci ne-am convertit în informatori ca Nae. Unii. Or mai fi?... Alţii ne-am ascuns, ne-am izolat, ca mine, ne-am chinuit sã uitãm, am întors filele. Nu se putea. Nu te lãsau sã scri ce vrei tu în paginile libere.

            Personal am crezut cã mã pot reinventa la uzinã. M-am topit în mase. Masele, oameni cumsecade cu grijile şi necazurile lor. În locul versurilor curând am început sã scriu dãri de seamã, mai întâi la UTC. Intradevãr UTC-ul mã reprimise ca membru, nestatutar, dupã şase luni de la excludere. La un an, colegii m-au ales secretar UTC pe o secţie cu peste 1700 de salariaţi.
            Aspiraţiile înalte le-am şters din memorie. În locul spectacolelor de teatru visate mi-am fãcut o brigade artisticã, la secţie cu care am colindat toatã ţara în concursurile “Cantãrii Romaniei”
            Mã invârteam într-o lume micã cu satisfacţii şi împliniri pe mãsurã. Am fost primit în partid, apoi ales secretar al unei Organizaţii de bazã. Mi-am întemeiat familie. Munceam conştiincios, toţi mã apreciau. Uitam cu sârg lucrurile mari implicându-mã în cele mărunte. Imi aduceam aportul la împlinirea tipologiei omului nou. Pirdusem aspiraţiile universitare, pãstram ascuns doar visul unui Stefan Ghiorghiu, existând posibilitatea practicãrii ulterioare a ziaristicii
            Zona aceea tulbure ştearsã din minte, se întinsese însã ca o patã de cernealã albastrã vãrsatã pe foile dosarului meu. “Ionescule intrã în rând! Trageţi capul!” Mult mai târziu, prea târziu se pare s-a vrut totuşi sã se facã dovada spãlãrii “pãcatelor de tinereţe” şi am fost trimis la Scoala de partid de un an de la Craiova. ( Mi se promitea la intoarcere si un apartament nou cu trei camere, crescuse familia,rangul, pretenţiile)
            Un bun amic Bulearcã mi-a zis la plecare, eu cumva mândru nevoie mare cã prind ultimul tren; “ La cât de ghinionist eşti ai grijã sã nu sarã trenul de pe şinã!”E autentic. Era toamna lui 89. Cãtã dreptate avea, a sãrit…poate revin. Nu , nu revin, mai bine acum, să descriu măcar o secvenţă.)

*
            Scoala de partid de pe Brestei era bine organizată. Ca o cetate înconjurată de ziduri, separată de colcăiala obişnuită a mahalalei, îşi umplea curtea interioară, din două în două ore în pauzele dintre cursuri, cu oameni în general maturi, îmbracaţi în costume şi cu cravata aferentă. Erau acolo primari de comune, secretari de comitete de partid, sau organizaţii de bază din mari intreprinderi. Nu-i obliga nimeni să poarte uniformă. Era doar respectul.
            Norocul, pentru a destinde atmosfera altfel destul de sobră, şi a mai deschide culorile, erau apariţiile celor câteva tinere fete de la Scoala de UTC, cu aceeaşi locaţie, în jurul cârora se organizau grămezile spontane.
            Pauzele scurte măturau curtea disciplinat, nu atât de dificil ca într-o şcoala cu elevi normali, uitaţi ici şi colo, pe terenurile de joacă, sau sportive. Nu era cazul. Aveam de toate în teritoriul delimitat (privilegiat). Sala de mese cu cantină proprie bine aprovizionată, bufet cu produse alimentare la preţuri rezonabile, de unde sâmbăta când plecam acasa cumpăram alimente pentru familie, altfel de negăsit în galantarele mai mult goale ale acelor vremuri în care făceau epocă adidaşii şi tacâmurile de pui, şi acestea sub dictatura cozilor nesfârşite. După amiezele le petreceam tot în sălile de studiu. Rămâneai în cameră doar cu învoire specială, dacă erai bolnav. Seara, în mod organizat vizionam un spectacol la teatru sau la operetă, instituţii cu care şcoala avea contract. (Frumoase seri, dincolo de culturalizarea intensivă!)
           Camerele cu două sau trei paturi ofereau condiţii întru totul decente. Despre programa de studiu , neinteresant, nu are relevanţă pentru subiect, în orice caz trebuie spus, nu toţi profesorii erau dogmatici.
           Dar, practic am făcut această divagaţie, doar pentru săptămâna timişoreană a revoluţiei. Nimic nu a pătruns, surprinzător dincolo de zidurile cetăţii. Ne aflam într-un teritoriu interzis. Zvonurile parcă au fost restricţionate în cabina portarului speriat şi el de pistolul de la şold. Craiovenii externi, toţi cei care plecau acasă după cursuri, nici chiar ei nu au mai intrat pe poartă, sigur speriaţi de evenimente.
            Era imposibil totuşi, să nu se fi aflat şi în interior, dar cursanţilor cred le era frică să discute între ei, erau la mijloc vieţi omeneşti, sistemul avea desigur ochii şi urechile larg deschise.
            Cu o seară înaintea mitingului din 22 Decembrie, în curtea şcolii s-au petrecut lucruri greu de explicat. Directoarea, o persoană respectabilă cu haina cernită de puţin timp pentru soţul ei, jovială cum n-o mai văzusem, în mijlocul cursanţilor arăta dintr-un album poze din timpul studenţiei ei de la Moscova, unde era alături de Gorbaciov si de Ion Iliescu despre care avea numai cuvinte de apreciere. Nu a pomenit nimic despre timişorenii împuşcaţi în stradă, doar a făcut aluzii limpezi la faptul că Ion Iliescu era pregătit merituos pentru viitoare funcţii de conducere în partid.
            Mărturisesc recunoscându-mi infirmitatea politică, prima oară auzeam acel nume. Contextul l-am reevaluat mai târziu, atunci când preşedintele Iliescu susţinea cu tărie că nu l-a cunoscut niciodată pe Gorbaciov. Directoarea, al cărui nume îmi scapă, pe care n-o mai văzusem la taifas cu aşa un număr imens de cursanţi strânşi ciorchine în jurul ei, ne-a anunţat că a doua zi îl vom avea musafir pe Traian Stefanescu primul secretar al judeţului ce ne va ţine o prelegere în amfiteatru. Ajunşi în cameră, deja realitatea ne prinsese din urmă, răbufnise. Făcusem legăturile, şi în plus circula zvonul că Traian Stefănescu vine cu arme, noi fiind cei mai legitimi apărători ai regimului şi valorilor sale, urma să fim trimişi la Timişoara. Noaptea s-a scurs ca şi altă dată, într-o totală dependenţa de trezie.
            Dimineaţa majoritatea profesorilor nu s-au prezentat la ore, şi nici Traian Stefanescu nu şi-a mai făcut apariţia. In fiecare sală de curs a fost adus un televizor şi cu toţii aşteptam tensionaţi începerea mitingului anunţat al lui Ceauşescu. De la primele semne de panică în mulţimea din piaţă, am ştiut că s-a sfârşit totul. Deraiase trenul. Am vorbit cu Giorgică Mănescu să escaladăm gardul, văzusem dimineaţă porţile încuiate cu lacăt. Am riscat , fără geamantanele cu lucrurile personale care desigur arn fi bătut la ochi. Alergam pe străzile ce începuseră să freamăte în Craiova. La geamul unei vitrine în ecranul televizorului, aprope de gară l-am zărit pe Dinescu. Orice s-ar spune Dinescu şi-a asumat un risc adevărat, n-a sărit gardul ca noi, de frică. La gară trenul spre Bucureşti a plecat normal, am cumpărat chiar şi bilete. In tren au fost oarece probleme. Într-un compartiment un aparat de radio portabil izvora panică. Locomotiva s-a oprit de nenumărate ori, claxonând în neştire pe parcurs, în afara opririlor din gări. Nu mai era nici un conductor, pe cine să întrebi ce se întâmplă. Giorgică a venit cu ideia să aruncăm pe geam legitimaţiile de la şcoală, erau roşii, dacă vin revoluţionarii şi ne controlează. Nu le-am aruncat. Păstrez legitimaţia şi acum, dacă nu mă înşel mai am chiar şi carnetul de partid. E întâmplarea mea până la urmă.
            Să mai povestesc cum după două luni, cu soţia, de gura ei, am revenit în Craiova pentru a-mi recupera geamantanul cu haine, şi că eu, neavând curaj am aşteptat-o în capătul străzii necrezând că dispăruse portarul cu pistolul lui din poarta cetăţii?…

miercuri, 23 iunie 2010

Dosarul Albastrii - Capitolul 12 - Flashuri

                   Au venit din nou, era în 15 noiembrie, ne-au urcat în maşini. De data asta ne-au dus într-un loc cunoscut, public. Casa Tineretului. Lume multă, forfotă, spectacol mare. Ne-au urcat pe scenă. Gess a leşinat.

                   Erau din şcoli, facultăţi, întreprinderi. De la Argeşeana, Cauciuc, Petrochimie. Au fost aduşi cu autobuzele. Tot activul. Se uitau la noi ca la pensionarii unei grădini zoologice.
*
                   Filă din dosar nr 91/Consiliul Securităţii Statului / Inspectoratul de securitate jud.Arges /Strict secret / Către Consiliul Securităţii Statului/
                   Conform aprobării dumneavoastră, în ziua de 15 noiembrie 1971 a fost pus în discuţia publică grupul de tineri denumit “Albaştri” din oraşul Piteşti – Iordache Vasile, Radu Nicolae, Voicu Aglaia, Ionescu Toma Ion, Cârstea Gheorghe, Duminică Claudia, Bădescu Georgeta, Pia Alexandrina .
(Mă opresc aici pentru că trebuiesc făcute cel puţin două precizări: 1). Confruntând tabelul din procesul verbal al “flagrantului” cu inşiruirea din raportul de faţă se constată uşor că doar cinci nume din opt se regăsesc în ambele situaţii. Au dispărut din flagrant Costea Teodor, Stancu Constantin şi Călin Vlasie, ai căror părinţi erau, sau aveau legături cu sistemul, şi au apărut nume noi precum Iordache Vasile, Claudia Duminică şi Pia Alexandra, nume de altfel din grup. Există şi o ciornă ataşată în dosar pe care apar în plus Virgil Diaconu şi Herţoiu Doru, mai norocoşi, negăsiţi probabil la domiciliile lor în noaptea respectivă. Şi, 2). La dosar sunt de fapt două rapoarte identice făcute de Colonelul Mincu. Din cel de-al doilea este scoasă doar sintagma, “cei de mai sus au fost lucraţi în dosar de urmărire informativă”, după care se continuă în amandouă, “iar în seara zilei de 9 octombrie 1971, sub acoperirea organelor de miliţie au fost surprinşi în flagrant la domiciliul numitului Radu Nicolae…” De ce s-au ruşinat organele să amintească “urmărirea informativă”?... Să nu se facă de râs, au primit dispoziţie, dat find subţirimea argumentaţiei ?... Ce le-a diminuat avântul?… Oare desfăşurarea de forţe din “Planul de operaţiuni” militare etalate la flagrant nu era justificată ?...) Să continuăm deci:
*
                   Să continuăm deci:
                   Din materialele obţinute cu ocazia cercetării şi în timpul urmăririi informative s-a stabilit că cei în cauză organizau şedinţe clandestine, expuneau lucrări de cameră (?...)în care denigrau politica partidului, statului şi literatura romană, audiau emisiunile transmise la postul de radio “Europa Liberă”, redactau unele înscrisuri în vederea trimiterii lor sub formă de scrisori trădătorului de patrie Cornel Chiriac. Cei în cauză au adus calomnii la adresa partidului şi statului şi au comentat negativ măsurile luate pentru îmbunătăţirea activităţii ideologice şi cultural-educative a tineretului.
*
                   Huo!, auzeam strigându-se. În sală circulau poze, regizate desigur artistic, „Aceşti tineri în loc să-şi vadă de carte, în loc să-şi vadă de viaţă, când noi muncim ca să le fie lor bine, aceşti tineri...”
*
                  Cu această ocazie a fost pus în discuţie publică şi numitul Geantă Ion, în vârstă de 27 de ani, professor de limbă romană , în prezent fără ocupaţie – refuzând să se prezinte la postul ce i-a fost repartizat – autorul unei fiţuici anonime cu un conţinut profound duşmănos intitulată “ Fraţi ţărani”, care cuprinde calomnii şi afirmaţii duşmănoase la adresa regimului socialist din ţara noastră şi a comuniştilor precum şi îndemnul lui ca ţăranii să treacă la acţiuni violente în vederea schimbării orânduirii sociale şi de stat, asigurându-i că în lupta lor nu vor fi singuri, fiţuică difuzată în anul 1967 în comuna Ştefăneşti
(1967 ?... eram în 1971 Dumnezeule, patru ani de investigaţii pentru un bileţel lipit pe un stalp în mijlocul unui lan cu porumb. Cât l-or fi bătut, unde l-au ascuns şi cine l-a iertat de păcate pânã acum)
                   În scopul punerii lui în discuţie publică s-a obţinut în prealabil aprobarea tovarăşului preşedinte al C.S.S.
                  Organizarea adunării a fost făcută de către comitetul judeţean Argeş al PCR şi UTC la Casa elevilor şi studenţilor din oraşul Piteşti, unde au participat un număr mare de elevi, studenţi, tineri muncitori şi profesori.
                  După expunerea faptelor s-au înscris la cuvânt un numar de 20 persoane, dintre care au vorbit 13.
                  Toţi vorbitorii au luat o atitudine hotărâtă, de dezaprobare şi au criticat aspru persoanele puse în dezbatere, înfierând faptele lor.
*
                  “Aş vrea sã-mi exprim dezaprobarea pe care o am faţã de faptele reprobabile de care s-au fãcut vinovaţi aceşti tineri. E adevãrat cã noi azi nu ştim prea multe despre trecut, decât din auzite, din cãrţi şi din filme. Nu este posibil sã desconsiderãm realitatea contemporanã nouã, aceastã viaţã unde tineretul are un câmp atât de larg de afirmare. Cu ce aţi rãmas în minte din istoria patriei? Cu odioasa perioadã a Gãrzii de fier, a fascismului? A trãdãrii de patrie ? V-aţi transformat în nişte fiinţe mârşave, gata sã vindeţi totul pentru nimic, aţi afirmat sus şi tare superioritatea culturii strãine faţã de propria noastrã culturã, dar trecând peste toate acestea aţi demonstrat un lucru cert; cã nu cunoaşteţi profund, nici pe una nici pe cealaltã
                   V-ati întrebat vreodată, dacă faptele voastre murdare, lipsite de cea mai măruntă dovadă de demnitate umană, pe care le-ati făcut vă descalifică pe voi înşivă? Conştiinţa voastră este mai departe adormită şi nici măcar nu v-aţi pus problema existenţei ei. Aţi decăzut în ochii oamenilor şi ar trebui ca voi să vă priviţi ca atare. Cum suportaţi acest rechizitoriu public ?... Aveţi însã posibilitatea pe care v-o oferã societatea noastrã socialistã sã vã regãsiţi de pe drumul pe care aţi apucat greşit pentru a vã integra în efortul general al celor care produc bunuri materiale şi spirituale cei care asigurã zi de zi prin munca lor o viaţã tot mai plinã de satisfacţii.”(Din cuvântul citit al elevei Pudzaru Elena de la Liceul de fete Zinca Golescu din Piteşti)
*
                   “Stau şi mã uit la aceşti tineri şi nu ştiu, îmi vine sã explodez aşa ca un vulcan. Noi muncitorii nu prea avem cuvinte sã ne exprimãm mâhnirea în cuvinte radicale , dar ne-o exprimãm prin urã şi dispreţ.Vor să facă literatură? Cum să facă literatură dacă nu ştiu munca de jos, nu ştiu cum se creează în societatea asta?...Mă întreb, ar fi în stare să se jertfească ei pentru aşa ceva? Pentru ce să se jertfească? Pentru grupa lor “albastră”?...Îşi mai dau şi denumiri de culori, al căror sîmbol nu-l înţeleg. De ce nu şi-au spus smoală, sau cenuşă…”( Din cuvântul tânărului muncitor de la Uzina de autoturisme Piteşti- Stancu Vasile)
*
                   “Sunt impresionat pentru cã am posibilitatea sã vorbesc în faţa unui public atât de numeros şi în acelaşi timp sunt profund indignat cã aceşti tineri au putut concepe asemenea isprãvi incompatibile cu morala şi etica societãţii noastre socialiste. Sunt complet uluit cum de au putut sã se organizeze într-o organizaţie şi sã-i dea o asemenea denumire. Scriu postului de radio “Europa Liberã”,cu ce drept şi în numele cui?
Condamn total faptele lor şi cer şi eu ca ceilalţi antevorbitori sã li se aplice pedepse aspre şi sã fie încadraţi în lege. Din cuvântul studentului Ioniţă Petre de la Institutul de subingineri Piteşti
*
                    Claudia Duminică, familiarizată cu microfonul, îl trage din stativ şi nu-i mai dă drumul: „totul e o minciuna, e o intoxicaţie” (cu şi despre muncă ?...). Vorbeşte, vorbeşte, vorbeşte ! … Nu vorbeşte prea mult…I se smulge microfonul din mânã. Se ridicã în salã Ion Popa Argeşanu, poetul încercând nedumerit sã punã o întrebare lãmuritoare. Ne ştia …Nu era pe lista oficializată a vorbitorilor. Este forţat sã stea pe scaun, nu mai încăpeau lămuriri.
*
                   Ceilalţi vorbitori au reliefat că atât profesorul Geantă cât şi “Albaştrii” sunt elemente parazitare, imorale lipsite de educaţie şi cunoştinţe politice, tineri care şi-au găsit refugiul în afara colectivităţii şi prin faptele lor au provocat indignarea celor prezenţi, cerându-se să fie sancţionaţi, scoşi din facultăţi acolo unde e cazul, încadraţi în muncă şi supravegheaţi îndeaproape de colectivele din care vor face parte.