Am fost primit întotdeauna la Baia Mare ca-ntr-o casă de oaspeţi dragi gazdei, numai bun de pus la masă. N-am mai ajuns de un timp în acel Olimp al poeţilor, să ne bucurăm de prietenie şi după turniruri cu poezie să ne întorcem fericiţi la Românica de-acasă ca şi cum am fi atins nevinovaţi veşnicia.
Mi-aduc aminte cum spre dimineaţă, uneori, o Ilincă tânără, frumoasă, cea mai cea dintre sirenele băimărene ce slujeau literatura, cu coroniţa de flori pe frunte, aducea de la izvorul de pe muntele pe care-l ştia numai ea, ulciorul cu apă rece,- şi-ar fi vrut, ne-ntreba, să mai toarne catrene din sticla pântecoasă de pălincă, înţesată cu înţelesuri ca o metaforă. Sau să ne mai aducă anaforă…
Şi noi dintre coarne, imponderabili, poeţii, ne recalibram în marginea ceţii şi-ntr-un dezamăgitor cor ce să zic, răspundeam:
“Până-n ora zece nu mai servim nimic!”
